Istoricul Bibliei

Toate cărţile Bibliei, în număr de şaizeci şi şase, au o origine comună. Biblia este a unui singur Autor, deşi au scris-o mulţi scriitori. Aceasta o face remarcabilă între toate celelalte cărţi ale lumii. Biblia este descoperirea lui Iehova despre Sine şi scopurile Sale. La începutul scrierii Bibliei, El a contribuit personal la canonul scripturii, scriind pe două table de piatră, Decalogul sau Cele Zece Porunci (Ex. 24:12; 31:18). Creaturi

IEHOVA Dumnezeu a înzestrat pe creatura Sa, omul, cu abilitatea de a scrie. Făcând semne pe anumite materiale, cum ar fi: lutul, piatra, lemnul, pieile de animale sau hârtia, omul a putut indica sunetele vorbirii. În felul acesta, au putut fi înregistrate pentru a fi citite în viitor, nu numai cuvintele rostite, ci şi gândurile nerostite, ideile şi mesajele.

2 Fiind darul Său, Dumnezeu a văzut arta scrierii ca fiind folositoare pentru scopul Său bun. Sfânta Biblie Îl descoperă pe El şi scopul Său cu privire la omenire, iar Dumnezeu a făcut ca acestea să fie scrise, pentru ca cei care caută viaţă şi fericire veşnică să poată obţine informaţia şi instrucţiunea necesară. Scrierea Cuvântului Său sfânt din timp în timp, a produs toate cărţile inspirate ale Scripturilor sacre, căci „scripturi” înseamnă „scrieri”. În această Înregistrare sacră citim despre poruncile pe care El le-a dat anumitor oameni pentru a scrie partea lor din aceasta. Prima poruncă de acest fel înregistrată a fost cea dată profetului Moise, după faimoasa bătălie de la Refidim, când „DOMNUL a zis lui Moise: Scrie aceasta ca o aducere aminte într-o carte” (Ex. 17:14). Aceasta se întâmpla în 1513 î.C. Dar, chiar şi înainte de aceasta, în zilele lui Iov, acest om al suferinţei exclamase: „Oh! Dacă s-ar scrie apărarea mea, dacă ar putea fi păstrat în scris cazul meu, săpat cu un condei de fier pe plumb, sau gravat în stâncă, pe vecie!” (Iov 19:23,24 Moffat). „Oh, dacă m-ar asculta cineva! Iată semnătura mea! Să-mi răspundă Cel Atotputernic! Sulul pe care l-a scris potrivnicul meu – cu siguranţă l-aş purta pe umărul meu; l-aş purta ca pe un turban (Iov 31:35,36, AAT). Dorinţa lui Iov, ca acele cuvinte de apărare să fie tipărite într-o carte, a fost auzită de Domnul Dumnezeu care i-a răspuns, deoarece Moise le-a înregistrat pe amândouă pe un papirus din Egipt sau pe tăbliţe de lut, care înlocuiau piatra. Faptul că Iov a vorbit despre un sul scris, destul de lung pentru a se înfăşura cu el asemenea unui turban, arată că el era familiar cu papirusul din Egipt sau cu sulurile de piele.

3 Afirmaţiile citate mai sus, făcute de Iehova şi Iov, arată că scrierea a fost făcută după voia lui Dumnezeu şi anume, pentru a folosi cartea scrisă ca o aducere aminte ce putea fi citită şi recitită cu voce tare şi repetată în auzul altora. Aceasta putea astfel să fie folosită ca o justificare a vorbitorului, ale cărui cuvinte erau înregistrate şi ca o mărturie împotriva duşmanilor şi a falşilor acuzatori. Nimeni nu a fost ocărât şi vorbit de rău mai mult decât Domnul Dumnezeu Iehova. Dar El a încredinţat scrierii o declaraţie credincioasă despre lucrările şi scopurile Sale bune, iar ziua când Cuvântul Său va fi justificat pe deplin, o dată şi pentru totdeauna, se apropie. Dacă cunoştinţa despre Dumnezeu ar fi depins de tradiţia orală pentru a fi transmisă copiilor omului şi copiilor copiilor săi, aceasta ar fi fost din ce în ce mai coruptă, la care s-ar fi adăugat sau din care s-ar fi scos, pentru a o face astfel să devină nedemnă de încredere. Dar pentru că aceasta a fost păstrată în scris, în mod credincios, ca o aducere aminte, cercetătorul adevărului poate fi mulţumit de o relatare autentică şi demnă de încredere cu privire la Creatorul lui. Cuvintele lui Dumnezeu către unul din primii scriitori ai Bibliei erau: „Să nu adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu, şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile DOMNULUI, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau Eu” (Deut. 4:2; 12:32). Instrucţiunile Sale date lui Ioan, ultimul scriitor al Bibliei, au fost similare – Apoc. 22:18,19.

4 Prima carte a Bibliei, Geneza, conţine cea mai veche înregistrare de pe pământ. Aceasta relatează despre împrejurări şi evenimente dinaintea timpului în care a trăit Moise. Deoarece el a scris Geneza în forma ei actuală, aşa cum ne asigură Isus Cristos şi apostolii Săi credincioşi, întrebarea este: Cum şi-a obţinut profetul Moise informaţia şi de la cine? Noi deţinem cuvintele potrivite ale apostolului Petru: „Nici o profeţie din Scriptură nu are vreo interpretare particulară. Căci nici o profeţie din vechime nu a venit prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit aşa cum au fost mânaţi de [spiritul] sfânt (2Pet. 1:20,21). Dumnezeu i-ar fi putut descoperi direct lui Moise, oral, tot cuprinsul Genezei, prin inspiraţia spiritului Său, iar aceasta ar fi fost perfect adevărată şi demnă de încredere. Fără îndoială, cartea este inspirată, dar nu există nimic care să arate că ea a fost descoperită cuvânt cu cuvânt, prin inspiraţie. În Geneza 5:1, unde se vorbeşte despre Adam şi crearea sa, apare termenul carte. Dar, pentru că nu există nici o înregistrare în Biblie care să afirme direct că cineva a scris înainte de timpul lui Moise şi al lui Iov, mult timp s-a crezut că termenul „carte” nu se referea la scrierea din timpul lui Adam. Aceasta conducea la cugetul, destul de raţional, că Moise şi-a obţinut informaţia de la strămoşii săi prin tradiţia orală.

5 Înregistrarea din Geneza ar fi putut fi transmisă astfel lui Moise prin tradiţie orală, fără prea mare probabilitate că ea ar fi coruptă şi cu deformări ale adevărului. Aceasta pentru că au fost necesare numai cinci verigi umane care să umple golul dintre Adam, creat în secolul 41 î.C. şi Moise, născut în secolul al 16-lea î.C. Acest lucru era posibil, deoarece viaţa lungă a lui Adam s-a suprapus cu cea a lui Metusala (1); a acestuia cu cea a lui Sem (2), fiul lui Noe; viaţa lui Sem cu cea a lui Isaac (3), fiul lui Avraam; a acestuia cu cea a nepotului său Levi (4); cea a lui Levi, cu cea a nepotului său Amram (5), care a fost tatăl lui Moise.

6 Extraordinar, dar adevărat, numai acei cinci intermediari i-ar fi putut aduce lui Moise, oral, istorisirea despre creaţie şi despre grădina Edenului, de la Adam, împreună cu toată istoria survenită în timpul vieţii acestor intermediari. Apoi, Moise ar fi putut-o aşterne în scris. Fiind mişcat de spiritul sfânt al lui Dumnezeu, el ar fi avut ajutorul şi călăuzirea acestuia în compilarea* informaţiei primite prin tradiţia orală. Toate lucrurile sunt posibile la Dumnezeul Cel Atotputernic; şi această scriere, care a avut ca sursă de informaţie tradiţia orală, era la fel de posibilă ca inspiraţia orală directă, de fapt mult mai potrivită şi mai raţională. Factorul important, care putea realiza o înregistrare adevărată şi exactă în ambele cazuri, era spiritul cu putere de inspirare a lui Dumnezeu. În decursul celor douăzeci şi cinci de secole de la crearea lui Adam până când Moise a început să scrie, transmiterea informaţiei istorice din generaţie în generaţie prin tradiţie orală era, fără îndoială, o mare problemă. A primit-o Moise pe această cale? Biblia nu spune aceasta. Atunci, noi examinăm o altă cale posibilă.

(*a compila = a aduna din lucrările altora idei, păreri, date, făcând o lucrare nouă, fără contribuţii personale).

Arta scrierii

7 Cel puţin din zilele lui Moise, Iehova Dumnezeu a arătat că El era de acord să-şi încredinţeze Cuvântul Său Sfânt oamenilor, printr-o înregistrare scrisă credincioasă. Atunci, de ce n-ar fi încredinţat El scrierii şi evenimentele din cartea Genezei, înainte de Moise, pentru ca Moise să o primească în acea formă? Ce L-ar fi împiedicat să facă aceasta? Ah, spui tu, omul nu dezvoltase încă arta scrierii. Pe această înţelegere, că arta scrierii nu fusese inventată cu mult timp înainte de zilele lui Moise, se bazează teoria tradiţiei orale. Renumitul comentator al Bibliei, Dr. Adam Clarke, spune: „Există numai trei moduri prin care ar fi putut fi păstrate aceste înregistrări importante şi aduse până în timpul lui Moise, şi anume: scrierea, tradiţia şi revelaţia divină. În lumea dinainte de potop, când viaţa omului era atât de lungă, nevoia scrierii de orice fel era relativ mică şi probabil că atunci nu exista nici o scriere alfabetică. Tradiţia răspundea oricărui scop, căreia scrierea cu orice fel de caractere putea fi subordonată; necesitatea de a înălţa monumente care să transmită din veac în veac evenimentele publice, cu greu ar fi putut fi sugerată, deoarece în acele timpuri nu exista pericolul ca vreun fapt important să devină învechit, căci istoria lui trebuia să treacă prin foarte puţine mâini, toţi aceştia fiind prieteni şi rude, în cel mai potrivit sens al termenilor; deoarece ei trăiau într-un stat izolat sub un guvern patriarhal” („Prefaţă la Geneza”, 1836). Dar această teorie, în ceea ce priveşte vechimea scrierii şi a alfabetului, a fost zdruncinată de ceea ce au descoperit arheologii în ţinuturile Bibliei, începând cu prima parte a secolului XX.

8 În momentul în care a fost inventată scrierea şi instrumentele umane ale lui Dumnezeu şi-au însuşit această artă, atunci trebuie să fi început aşternerea în scris a informaţiei vitale despre Dumnezeu. Încă n-a fost dovedit când s-a inventat un alfabet pentru scriere, dar acesta a fost atribuit de unii învăţaţi lui Adam şi altor oameni care au trăit înaintea Potopului. Dovada pentru o astfel de ipoteză lipsea, până când săpăturile şi descoperirile arheologilor au adus la iveală motive întemeiate pentru a crede că scrierea a fost inventată înaintea marelui potop din zilele lui Noe, acum 4.317 ani [din 1948]. Din această cauză, onoarea pentru descoperirea, sau mai degrabă pentru transmiterea scrierii, nu mai poate fi împărţită între babilonieni, fenicieni şi egipteni. Onoarea trebuie să fie conferită cuiva care a trăit înaintea potopului. Prin urmare, arta scrierii a supravieţuit potopului din anul 2.369 î.C., care a venit peste lumea de atunci, şi a fost adusă acestei lumi rele prezente prin nimeni alţii decât Noe şi cei trei fii ai săi.

Scrierea înainte de potop

9 Biblia ne spune că arca a atins uscatul pe Munţii Ararat din Armenia. De acolo, Noe şi familia sa au intrat în era de după potop, care continuă până în ziua de astăzi. Apoi citim: „În zilele când întreg pământul avea o singură limbă şi un singur vocabular, a avut loc o migraţie spre răsărit şi oamenii au ajuns într-o câmpie în ţara Şinear, unde s-au aşezat. Atunci, ei şi-au zis unul altuia: ‛Hai să facem cărămizi şi să le ardem’. Apoi, în timp ce cărămizile le ţineau loc de pietre, iar smoala le ţinea loc de var, ei au zis: ‛Hai să ne facem un nume, zidind o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul; acesta nu ne va lăsa să fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului” (Gen. 8:4; 11:1-4, Moffat). În această câmpie a Şinearului a fost construită cetatea Babilonului (Babel), precum şi cetăţile caldeene Kish şi Ur, cetatea lui Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”. Biblia şi tradiţia antică, iar acum şi arheologia, stabilesc patria omenirii de după potop în câmpia Şinear, sau Babilonia, cunoscută acum sub numele de Mesopotamia sau Irak.

10 În mod logic, noi căutăm să descoperim cele mai vechi urme ale civilizaţiei noastre de la Potop încoace, cuprinzând dovezi timpurii despre arta scrierii. Săpând în valea Mesopotamiei, arheologii erau uimiţi, deoarece, cu cât săpau mai adânc, cu atât se iveau pe neaşteptate civilizaţii mai înaintate. Acest fapt contrazice direct aşa numita „teorie a evoluţiei”. Aşa cum primii constructori de după potop au folosit cărămizi uscate la soare, tot aşa şi scrierea s-a făcut din cele mai vechi timpuri pe tăbliţe de lut uscate la soare, de duritatea pietrei, după ce se făceau inscripţii pe ele cu un stilet. Acest tip de condei avea un cap ascuţit şi cu el oamenii făceau imprimări în lut în formă de pană de despicat, combinându-le în diferite tipare, într-un număr mare de combinaţii. O asemenea scriere este numită cuneiformă, însemnând în formă de pană.

O scrisoare în cuneiformă, într-un plic de lut a cărui faţă a fost îndepărtată. Aceasta datează din timpul lui Noe şi a fost găsită la Ur, în Caldeea.

11 La apelul lui Iehova Dumnezeu, prietenul Său, Avraam, şi-a părăsit oraşul natal Ur din Caldeea şi a ajuns în Palestina în anul 1943 î.C. Încă din acel secol al XX-lea î.C. când el a părăsit oraşul Ur, acesta se bucura de un nivel înalt de civilizaţie, cu multe lucruri făcute pentru cultură, inclusiv scrisul. Cu doar 25 de ani în urmă (1923 d.C.), marele loc înalt sau „zigurat” (templu piramidal din Mesopotamia) a fost curăţat de movila de noroi care îl acoperea. Se crede că ziguratul a fost construit cu 250 de ani înainte de naşterea lui Avraam. În timpul excavărilor, arheologii au găsit cărămizi purtând inscripţia oraşului şi a regelui, Ur-Nammu, care a construit acel loc înalt. Caracterele cuneiforme s-au găsit perfect imprimate, arătând astfel că scrierea era folosită în câmpia Şinear, cu sute de ani înaintea lui Avraam. Prin urmare, aceasta se întâmpla în timpul lui Noe, pentru că Avraam s-a născut doar cu doi ani mai târziu după ce a murit Noe. Într-un loc la aproape 7 km. de Ur (Al Ubaid), s-a găsit o tăbliţă de lut, despre care s-a calculat că aparţine unei perioade de acum 5.000 de ani, deoarece arheologii împing Potopul mult mai înapoi în timp, decât îl localizează Biblia. Cei doi regi sumerieni ale căror nume se găsesc pe tăbliţă au trăit de fapt după Potop, dar înaintea lui Avraam. Acolo s-au găsit diferite straturi de lut de mare grosime, pe care anumiţi arheologi le-au atribuit Potopului care a lovit acea regiune. Dar acest lucru nu este concluziv. Afirmaţiile făcute, de exemplu, de Ashurbanipal (numit Osnapar în Biblie) indică faptul că a existat scriere şi înainte de Potop. În folosul cititorilor noştri, cităm cuvintele lui Ashurbanipal: „M-am bucurat să citesc inscripţiile făcute pe piatră, dinaintea potopului”. În anul 1872 au fost recuperate nişte tăbliţe care descriau un mare potop.

12 Înregistrările sumeriene dinaintea timpului lui Avraam fac referire la cinci oraşe care existau înainte de Potop: Eridu, Badtibira, Larak, Sippar şi Shuruppack şi o înregistrare indică un al şaselea oraş, Ellasar. De asemenea, tăbliţele cuneiforme găsite atât în Babilonia, cât şi în Asiria, se referă adesea la timpul de dinaintea potopului. Biblia dovedeşte că au existat oraşe înainte de potop. Aceasta îl numeşte pe Cain, ucigaşul lui Abel, ca pe primul om care a construit un oraş, pe care l-a numit Enoh, după fiul său (Gen. 4:16,17). Dezvoltarea artei prelucrării metalelor este atribuită unui strănepot al lui Cain, care a trăit înainte de potop, pe nume Tubal-Cain, despre care citim: „Ţila, la rândul ei, a născut pe Tubal-Cain, făuritorul uneltelor de bronz şi de fier” (Gen. 4:21,22, AAT). Acest lucru marchează o mare avansare în arte şi ştiinţe, ce cuprind muzica la instrumente cu coarde şi la cele de suflat, precum şi scrierea din timpul lui Adam.

13 Înainte de potop, oamenii foloseau sigilii pentru a-şi imprima semnătura. În oraşul Ur din Caldeea, Sir Leonard Wooley a găsit sigilii aparţinând oamenilor care au trăit înainte de potop. Imprimarea acestor sigilii pe materiale maleabile, asemenea lutului, era echivalentul semnăturii moderne. De obicei, sigiliul era un cilindru de la o jumătate de inch până la un inch şi jumătate lungime, dar uneori era o piatră preţioasă gravată şi pusă pe un inel. Fiecare sigiliu era inscripţionat special pentru proprietar. De multe ori, acesta cuprindea numele proprietarului în cuneiformă. (Vezi pag. 42 din Noile descoperiri din Babilonia despre Geneza de P.J. Wiseman, C.B.E. La pagina 82, Wiseman pretinde că se află în posesia unor tăbliţe cuneiforme scrise cu o mie de ani înainte de Moise). Aici este dovada clară a scrierii folosite înainte de Potopul din anul 2369 î.C.

14 Prin urmare, scrierea nu era o artă neobişnuită pentru Noe şi fiii săi care au fost cu el în corabie. Este posibil ca el sau fiii săi să fi păstrat un jurnal de bord al corăbiei lor, arca, în timpul şi după cele patruzeci de zile de ploaie torenţială, până când au ieşit din arcă (Gen. 7:7-24, Gen. 8:1-19). Întrucât după Potop familia umană s-a înmulţit, scrierea a trecut în folosire generală. S-au găsit mii de tăbliţe de lut scrise înainte de zilele patriarhului Avraam. Până acum s-au găsit aproximativ 250.000 de tăbliţe de lut în cuneiformă, care au fost distribuite muzeelor din întreaga lume. Prin urmare, atunci când Avraam s-a mutat din Ur, din Caldeea, scrierea era folosită în toate activităţile de comunicare, tăbliţa de lut fiind folosită pentru a primi înregistrări, iar stilul de scriere fiind cel cuneiform.

15 Când s-a mutat în Ţara promisă a Palestinei, Avram a găsit aici scrierea în vogă, fiind folosit sistemul silabic cuneiform. Din cauza foametei din Canaan, Avraam s-a mutat pentru un timp în Egipt. Acolo el a descoperit că egiptenii nu erau familiarizaţi numai cu stilul lor local de scriere, ci şi cu scrierea cuneiformă acadiană, pe care fără îndoială, a folosit-o şi el. Faptele arată că la scurt timp după aceasta, acadiana a devenit o limbă internaţională. Acest fapt este dovedit de cele mai mult de 350 tăbliţe de lut descoperite în anul 1887 d.C. la Tell el-Amarna, la aproximativ 260 km. sud de Delta Nilului. Scrise în acadiana cuneiformă, acestea s-au dovedit a fi corespondenţa dintre prinţii şi guvernatorii Siriei şi Palestinei şi suzeranii lor străini, regii Egiptului. Descoperirea lor în Egipt dovedeşte că oficialii egipteni puteau citi scrierea cuneiformă la fel de bine ca scrierea lor preoţească, populară şi hieroglifică. (Unii arheologi din timpurile moderne pretind că au găsit o inscripţie egipteană din secolul al XIII-lea î.C., cu numele Iehova pe ea, scrisă cu hieroglife egiptene. Cu toate că se cunosc sute de inscripţii hieroglife mult mai vechi, este pentru prima dată când numele Iehova s-a găsit scris cu hieroglife). Deoarece strănepotul lui Avraam, Moise, până în al patruzecilea an al său „a fost învăţat în înţelepciunea egiptenilor”, fără îndoială că el a fost învăţat să citească, să scrie şi să traducă scrierea cuneiformă pentru scopurile statului (Fapte 7:22). El a scris şi în ebraică cu caracterele alfabetului semitic, folosite atunci de fraţii săi, pentru a transmite înregistrarea sacră. Acest lucru este dovedit de sutele de tăbliţe în cuneiformă găsite la Ugarit (acum Ras Shamra) pe coasta mediteraneană, faţă în faţă cu Cipru. Aceste tăbliţe arată că scribii canaaniţi au inventat un nou mod de scriere, retrăgând din circulaţie cuneiforma silabică şi adaptând alfabetul semitic la scrierea cuneiformă. Dialectul pe care ei îl foloseau era înrudit cu ebraica din Sfintele Scripturi.

COMPILAREA ÎNREGISTRĂRII DIN SURSE ORIGINALE

1 Dacă tradiţia, prin cuvintele rostite pe cale orală sau prin documente scrise, a fost mijlocul folosit pentru a transmite mai departe informaţia în timpul celor şaisprezece secole dintre Adam şi Moise, Moise a fost compilatorul faptelor conţinute în cartea Genezei. „Cartea lui Moise” sau „Cartea legii lui Moise” a fost la origine o singură carte, ce cuprindea ceea ce se numeşte acum Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul, dar pentru comoditate, aceasta a fost făcută un Pentateuc, sau a fost împărţită în aceste cinci secţiuni (Ezra 6:18, Neemia 8:1, Mar. 12:26). Chiar prin modul în care Moise a scris Geneza, el ne arată izvoarele materialului său pentru această carte. De asemenea, prin această metodă el arată că materialul i-a fost înmânat în scris, şi nu prin tradiţie orală.

2 Moise a început scrierea cărţii lui cel mai târziu în anul 1513 î.C., după bătălia de la Refidim, din peninsula Sinai, care a avut loc la câteva săptămâni după ce el i-a condus pe izraeliţi afară din Egipt. Citim: „Apoi DOMNUL i-a zis lui Moise: ‘Scrie lucrul acesta într-o carte, ca o amintire, şi povesteşte-l lui Iosua; căci voi şterge chiar şi amintirea lui Amalec de sub ceruri (Ex. 17:14, AAT). Întrucât Domnul hotărâse ca Moise să facă această scriere, El s-a îngrijit ca Moise să intre în posesia înregistrărilor de la creare înainte, pentru a fi consultate şi compilate, în vederea transcrierii într-o formă completă a unei relatări coerente pentru poporul lui Dumnezeu, copiii lui Israel, în limba pe care ei o înţelegeau şi într-o scriere pe care o puteau citi.

3 Acele înregistrări vechi, în scris, au fost ca o Biblie pentru Moise în Egipt. Ele erau ca nişte „descoperiri ale lui Dumnezeu”, care i-au fost încredinţate pentru a le păstra în custodie sfântă şi pentru a le folosi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu (Rom. 3:1,2). Moise era din seminţia lui Levi. Fără îndoială că el a primit aceste înregistrări preţioase de la străbunicul său Levi, prin tatăl lui, Amram, Levi şi Amram fiind două din verigile ce se suprapun între Moise şi Adam. Seminţia lui Levi era singura seminţie a lui Israel pe care Iehova o pusese deoparte pentru Sine, pentru a acţiona ca servii Săi în tabernacol, să aibă grijă de descoperirile scrise ale lui Dumnezeu, să facă copii după ele şi să înveţe din ele şi pe celelalte seminţii ale lui Israel. Aşadar, alegerea lui Moise, levitul, ca scriitor, a fost una potrivită. Moise urma să scrie despre acele lucruri la care fusese martor ocular şi înregistrările scrise, pe care el le consultase pentru compilarea relatării din Geneza, erau ale unor martori oculari.

4 Papirusul fusese inventat în Egipt de timpuriu şi era importat în Palestina şi Siria, dar înainte de asta, scrierea s-a făcut în câmpia Şinear şi valea Mesopotamiei pe pietre şi tăbliţe de lut. Noe trebuie să fi dus cu el în arcă astfel de tăbliţe referitoare la lumea dinaintea potopului, iar fiii săi au putut păstra jurnalul de bord al corăbiei în timpul potopului, scriind pe tăbliţe din asemenea material. După ce au părăsit corabia, relatarea s-a continuat prin ei. Viaţa lui Sem, fiul lui Noe, s-a suprapus cu cea a lui Avraam; şi Avraam, fiind „prietenul lui Dumnezeu”, fără îndoială că a primit înregistrările pe tăbliţe de la Sem. El le-a dus cu sine ca pe o custodie sfântă, când a părăsit oraşul Ur din Caldeea, cu douăzeci de secole înainte de Cristos. Acest prieten al lui Dumnezeu trebuie să fi avut câteva înregistrări în care să citească despre lucrările lui Dumnezeu faţă de strămoşii săi, pentru a-şi zidi credinţa în Atotputernicul Dumnezeu. Ceea ce i-ar fi putut spune Sem personal, precum şi ce era scris pe tăbliţe, i-au furnizat lui Avraam cunoştinţa esenţială pentru credinţă.

5 Nepotul lui Avraam, Iacov, s-a mutat în Egipt atunci când fiul său Iosif era prim-ministru în acea ţară. El a luat cu sine toate acele documente preţioase, pe care le avea pe tăbliţe, pentru a le înmâna fiilor săi la moartea sa. Prin fiul său Levi şi strănepotul său Amram, aceste tăbliţe au ajuns în mâinile lui Moise, fiul lui Amram. Înregistrările cuprindeau documentul lui Iacov şi erau scrise cu caractere cuneiforme. Dar cum ministerul de externe al Egiptului coresponda cu Palestina şi Siria în cuneiformă, Moise, ca un om de stat al Egiptului, până în cel de-al patruzecilea an al său, putea citi acele tăbliţe antice. El le-ar fi putut transcrie, recopiindu-le cu literele alfabetului protoebraic, ce puteau fi citite de oricare din fraţii săi evrei.

6 Deşi papirusul era la îndemână în Egipt, Moise nu a întrerupt imediat scrierea pe piatră sau pe tăbliţe de lut. Prima scriere pe care Iehova Dumnezeu i-a încredinţat-o direct lui Moise prin îngerul Său, a fost făcută pe table de piatră, pe care „degetul lui Dumnezeu” inscripţionase cele Zece porunci (Ex. 31:18). Degetul lui Dumnezeu a scris nu în scrierea cuneiformă, nici în cea hieroglifică, ci în vechiul alfabet protoebraic. Acela era alfabetul viu printre izraeliţi atunci; şi legea dată la Muntele Sinai urma să fie citită peste tot de izraeliţi, în special de leviţi, şi trebuia să fie înţeleasă de tot Israelul. Acea înregistrare scrisă trebuia să continue în alfabetul ebraic, alfabet ale cărui caractere au suferit câteva schimbări, simplificându-şi forma, pentru a fi citit cursiv de învăţaţii evrei şi creştini până în zilele noastre.

7 Moise nu a luat cu el pe Muntele Sinai o provizie de papirus, pentru scris. După prima sa coborâre de pe muntele Sinai, când i s-au dat cele Zece Porunci, citim: „Şi Moise a scris toate cuvintele lui Iehova, (…) El a luat cartea legământului, şi a citit în auzul poporului; ei au zis: Vom face tot ce a spus Iehova şi vom fi ascultători”. Moise a stropit această carte a legii cu sângele jertfelor prin care Iehova a făcut legământ cu Israel (Ex. 24:4,7,8, ASV; Evr. 9:19). După aceasta, când Moise a petrecut 40 de zile pe vârful Muntelui Sinai, în comuniune cu îngerul lui Iehova, el a avut timp din belşug să scrie şi a scris nu pe papirus, ci pe table. „Şi Iehova i-a spus lui Moise: Scrie aceste cuvinte, căci pe temeiul lor am făcut un legământ cu tine şi cu Israel. Moise a stat acolo cu Iehova 40 de zile şi 40 de nopţi; n-a mâncat deloc pâine, nici nu a băut apă. El a scris pe table cuvintele legământului, cele zece porunci” (Ex. 34:27,28, ASV). Toate acestea dovedesc că folosirea pietrei sau a lutului pentru scriere era o practică bine cunoscută printre poporul lui Dumnezeu, chiar din zilele lui Moise. Un astfel de material tare, rezistent, trebuie să fi fost folosit de Adam pentru întocmirea înregistrării sale personale, cu mai bine de 16 secole înainte de Moise.

8 În anul 1894, Turnul de veghere a ridicat întrebarea dacă Adam a făcut vreo scriere. La pagina 324 a numărului din 15 octombrie al acelui an se spune: „Aceasta nu înseamnă că ei aveau o limbă scrisă în zilele lui Adam, sau că oamenii tipăreau cărţi sau aveau legea scrisă pe table de piatră. Poate că ei aveau posibilităţi mai bune. Probabil aveau mijloace de comunicare a ideilor fără scriere sau tipărire. Noi credem că aveau. Necesitatea unei limbi scrise poate sta (noi credem că stă) în faptul că Adam a căzut din starea originală, perfectă, în care a fost creat”. Bineînţeles că această afirmaţie a fost făcută în 1894, când acelaşi paragraf spunea: „Potopul din zilele lui Noe nu a lăsat nici o urmă a civilizaţiei dinainte, atât cât se cunoaşte până acum”. Acum, în acest secol XX, săpăturile arheologilor din valea Mesopotamiei au descoperit urme ale civilizaţiei dinaintea potopului, arătând că scrierea era atunci în folosinţă. Toate descoperirile arheologice care arată vechimea scrierii, arată în mod clar că imediat după potop, când Noe şi fiii săi erau încă în viaţă, scrierea a fost trecută dincolo de zilele diluviene prin acei oameni din arcă. În plus, pentru a arăta că Adam a scris sau a posedat înregistrări scrise, avem declaraţia din Geneza 5:1, anume: „Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam”. Termenul carte implică scriere. (Într-o notă de subsol despre Geneza 5:1 citim în Comentariul dr. Adam Clarke (din 1836): „cuvântul … sepher din ebraică, pe care îl traducem în general carte, înseamnă un registru, o relatare, orice fel de scriere, chiar o scrisoare, ca de pildă cartea de despărţire. Aici aceasta înseamnă relatarea sau registrul generaţiilor lui Adam”. Pagina 214 din volumul I al Noului comentariu despre Geneza al lui Delitzsch (din 1888) spune: „Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam. …[sepher] poate desemna orice fel de scriere ÎNCHEIATĂ, chiar un document ce conţine numai câteva pagini, sau una singură, ca de exemplu o scriere de despărţire, Deut. 24:1; sau un act de cumpărare, Ier. 32:11; sau o aducere aminte scrisă, Ex. 17:14; Isa. 30:8”).

Unsprezece istorii

9 Geneza 5:1 spune în întregime: „Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam. În ziua în care Dumnezeu a creat omul, l-a făcut în asemănarea lui Dumnezeu”. (Expresia „cartea generaţiilor” apare şi la Matei 1:1 şi în Versiunea Septuaginta în limba greacă la Geneza 2:4). Versetul 2 ţine de primul, pentru a face încheierea completă la documentul lui Adam. Dar începând cu Geneza 5:3, avem începutul unui nou document scris de Noe, care se sfârşeşte cu declaraţia din Geneza 6:9: „acestea sunt generaţiile lui Noe”. Totuşi, există alte generaţii, despre care se vorbeşte, înaintea celor ale lui Noe şi Adam; despre acestea citim în Geneza 2:4: „Acestea sunt generaţiile cerurilor şi ale pământului, când au fost create, în ziua când Iehova Dumnezeu a făcut cerul şi pământul” (ASV). Aceste cuvinte încheie primul document scris pe care se bazează cartea Geneza şi care este cel mai vechi izvor scris consultat de Moise. După aceste cuvinte începe cel de-al doilea document.

10 În vechea traducere a Scripturilor Ebraice, Septuaginta Greacă, aceasta redă Geneza 2:4 după cum urmează: „Aceasta este cartea generaţiei cerului şi pământului, …”. Prin carte, aceasta denotă scrierea acelor generaţii ale cerurilor şi pământului. Acum, este evident că cerurile şi pământul, care nu sunt înzestrate cu inteligenţă, nu au produs, nu au generat şi nu au născut nimic de la ele însăşi. De asemenea, ceea ce urmează acestui verset nu descrie cerul şi pământul ca producând ceva. Aceasta arată că în Geneza 2:4, ca şi în 5:1 şi 6:9, traducerea cuvântului ebraic toledoth este incorectă, atunci când îl redă cu generaţii. Acest cuvânt ar trebui de fapt tradus istorie, sau istoria familiei, sau origini, pentru a se referi la ceea ce precede acest cuvânt, şi nu la ce îi urmează.

11 De aceea, O traducere americană (AAT), greşeşte atunci când traduce Geneza 2:4: „URMĂTOARELE sunt originile cerurilor şi ale pământului, în crearea lor”. Ea inserează cuvântul următoarele. Dr. James Moffat a observat problema de aici, şi în traducerea sa el a luat aceste cuvinte din Geneza 2:4 din locul lor şi le-a făcut primul verset al Bibliei, astfel că traducerea lui sună astfel: „Aceasta este istoria formării Universului. Când Dumnezeu a început să formeze Universul, lumea era pustie şi goală, întunericul stăpânea abisul; dar spiritul lui Dumnezeu plana deasupra apelor” (Gen. 2:4; 1:1,2). Observaţi că Moffat redă cuvântul ebraic nu ca generaţii, ci ca istorie. Dicţionarele autorizate, ca cele ale lui Benjamin Davies şi F.H. Gesenius, arată că singura însemnătate a acestui cuvânt ebraic este istorie sau povestirea originii. Aranjamentul forţat al lui Moffat al versetului din Geneza 2:4, arată că el n-a înţeles că termenul povestire sau istorie din acel vechi document ebraic se referea la ceea ce era înainte, şi nu la ceea ce urmează în Biblia noastră. Expresia era o declaraţie de încheiere la ce se spusese înainte. Ea nu era o introducere la ceea ce urmează în documentul următor, care a fost adăugat. (Până în 1873 s-a spus că vGeneza 2:4″>Geneza 2:4 era o concluzie la ceea ce era scris înainte. În Cartea Genezei, cu note, publicată în anul acela de Uniunea Americană de Biblii din New York, nota de subsol despre Geneza 2:4 spunea: „Acest verset a fost înţeles de unii ca o concluzie la povestirea anterioară. Din punctul lor de vedere, scriitorul vrea să spună: „Acestea (referindu-se la cele scrise anterior) sunt generaţiile cerului şi pământului”. Dar apoi, nota de subsol a continuat, fără să ţină cont de acest punct de vedere, şi să susţină punctul de vedere comun că Geneza 2:4 este „o introducere la ce urmează”).

12 Dacă cititorii Turnului de veghere vor căuta în concordanţa Bibliei cuvântul „generaţii”, vor afla că expresia specială despre care discutăm se găseşte de unsprezece ori în cartea Genezei, după cum urmează:

Geneza 2:4a: „acestea sunt generaţiile cerurilor şi ale pământului, când au fost create”.

Geneza 5:1a: „aceasta este cartea generaţiilor lui Adam”.

Geneza 6:9a: „acestea sunt generaţiile lui Noe”.

Geneza 10:1a: „acestea sunt generaţiile fiilor lui Noe”.

Geneza 11:10a: „acestea sunt generaţiile lui Sem”.

Geneza 11:27a: „acestea sunt generaţiile lui Terah”.

Geneza 25:12a: „acestea sunt generaţiile lui Ismael”.

Geneza 25:19a: „acestea sunt generaţiile lui Isaac”.

Geneza 36:1a: „acestea sunt generaţiile lui Esau”.

Geneza 36:9a: „şi acestea sunt generaţiile lui Esau”.

Geneza 37:2a: „acestea sunt generaţiile lui Iacob”.

13 Potrivit stilului nostru modern de compoziţie literară, expresia repetată de mai sus, pare a fi plasată greşit în majoritatea cazurilor. Aceasta se datorează faptului că Moise a scris în stilul vechi, pe măsură ce le-a primit, dezvăluind în felul acesta izvorul documentului pe care l-a încorporat în Geneza. În zilele lui Moise şi în cele peste 16 secole dinaintea lui, stilul literar era ca un document istoric să fie încheiat cu cuvintele „acestea sunt generaţiile”, sau mai bine tradus, „aceasta este istoria”, despre asta şi asta, în felul acesta indicându-se cine era scriitorul documentului sau proprietarul lui. (În Biblie, cazul genitiv este folosit frecvent pentru a indica posesorul unui anume lucru, pe cel căruia îi aparţine ceva. De exemplu, în Galateni 3:29 apare cazul genitiv „al lui Cristos” şi O traducere americană îl redă astfel: „Şi dacă voi aparţineţi lui Cristos, atunci sunteţi urmaşi adevăraţi ai lui Avram şi moştenitorii lui sub promisiune”.

14 Prin urmare, această expresie trebuie să fie înţeleasă ca o încheiere a unui document, al cărui scriitor sau proprietar este numit. Aceasta nu este introducerea vreunui document pe care compilatorul Moise o pune la sfârşitul acestuia. Moise însuşi a folosit acest tip de încheiere pentru anumite secţiuni ale scrierilor sale. De exemplu, în ultimul verset al Leviticului, el şi-a formulat încheierea prin aceste cuvinte: „Acestea sunt poruncile, pe care DOMNUL le-a poruncit lui Moise pentru copiii lui Israel, pe muntele Sinai” (Lev. 27:34). Aceste cuvinte nu formează o introducere la ceea ce urmează, adică la cartea Numeri. Moise a încheiat cartea Numeri cu cuvintele: „Acestea sunt poruncile şi judecăţile pe care DOMNUL le-a poruncit prin Moise copiilor lui Israel, în câmpiile Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului” (Num. 36:13). Aceste cuvinte nu formează o introducere la următoarea carte, Deuteronomul. De aceea, în amândouă versetele citate mai sus, O traducere americană redă cuvintele astfel: „acestea au fost poruncile …”. Observaţi în Numeri 36:13, cum datează Moise cartea Numeri, spunând că evenimentele din ea au avut loc „în câmpiile Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului”, indicând astfel anul 1474 î.C.

15 Din cele spuse mai sus, devine clar că Moise a compilat materialul pentru Geneza până la capitolul 37, versetul 2, din unsprezece documente scrise. Dacă luăm în considerare că acestea au fost scrise sau inscripţionate pe tăbliţe de lut de mărimi normale, vedem că materialul unora dintre documente nu putea fi obţinut de pe o singură tăbliţă. Pentru unele documente erau necesare două sau mai multe tăbliţe. Mărimea tăbliţelor depindea de obicei de cantitatea de material care urma să fie scris pe ele şi o tăbliţă era rareori mai mare de 100 cm2, potrivit tăbliţelor cuneiforme pe care le-au descoperit arheologii. Pentru a păstra tăbliţele care se găseau într-o anumită ordine, într-o anumită succesiune, se obişnuia să fie puse împreună în ordine, pe o bucată de sfoară.

16 Pentru o asigurare suplimentară că tăbliţele vor fi aşezate, păstrate şi citite în ordine, s-a adoptat un plan de folosire a anumitor colontitluri şi titluri, precum şi numerotarea lor. Astăzi folosim titluri în partea superioară a paginilor, pentru a arăta cărei cărţi aparţin acele pagini şi cărui capitol din ea. Să luăm de exemplu cartea „Să fie Dumnezeu adevărat” şi paginile capitolului doi, intitulat „Cine este Iehova?”. Descoperim că paginile de pe partea stângă sunt marcate cu numere pare, de la 22 la 32 şi au în partea superioară a paginii titlul cărţii, „Să fie Dumnezeu adevărat”. Paginile de pe partea dreaptă sunt marcate cu numere impare, de la 21 la 31 şi au în partea superioară a paginii titlul capitolului doi, numit „Cine este Iehova?” Astfel, când pregătesc cartea pentru publicare, legătorii de la tipografia WATCHTOWER nu au nici o dificultate în primirea paginilor în ordine. În acelaşi mod, Moise a folosit anumite cuvinte titlu la începutul şi la sfârşitul documentului, pentru a confirma cărei serii aparţineau tăbliţele.

17 În ceea ce priveşte colontitlurile, lucrurile stau altfel: cuvintele din documentul următor au fost adăugate la sfârşitul documentului precedent. Această metodă este urmată şi astăzi. De exemplu, în Biblia Ebraică, scoasă de Compania Editorială Evreiască din New York, citirea se face, bineînţeles, de la dreapta la stânga; în partea din stânga jos a fiecărei pagini, se găseşte expresia de introducere a paginii următoare. În partea de jos a primei pagini, sunt imprimate cu litere mai mici cuvintele evreieşti ale versetului 15, care înseamnă „şi să fie ei”; acestea sunt cuvintele cu care începe a doua pagină. De asemenea, Moise a folosit astfel de colontitluri pentru a face legătura între două documente succesive (Gen. 11:26,27) – vezi pagina 203, paragraful 26.

18 Apoi, mai exista şi încheierea documentului, care se numea „colofon”. Acesta este o inscripţie plasată la sfârşitul documentului sau manuscrisului, conţinând adesea fapte referitoare la producerea lui, cum ar fi: numele scriitorului, data şi locul scrierii sau publicării. Într-o carte modernă, aceste informaţii le găsim plasate la început, pe „pagina titlu”; dar în zilele lui Moise şi înaintea lui, acestea se puneau la sfârşit. Faptele de mai sus au fost dovedite din abundenţă de descoperirile arheologiei moderne din ţinuturile Bibliei.

Recapitularea istoriilor

19 Recapitulând pe scurt cele unsprezece documente pe care le-a consultat Moise în compilarea Genezei, observăm următoarele particularităţi:

20 Documentul I cuprinde versetele de la Geneza 1:1 până la Geneza 2:4 şi reprezintă relatarea despre creare. Încheierea sau colofonul său este Geneza 2:4: „Acestea sunt generaţiile cerurilor şi ale pământului, când au fost create, în ziua în care DOMNUL Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Acele părţi din relatare, care au avut loc înainte să fie făcut Adam, au trebuit să-i fie descoperite de Dumnezeu, deoarece nici un om nu fusese martor ocular la ele. Adam, care a fost creat la sfârşitul celei de-a şasea zi şi înainte de crearea Evei, putea scrie înregistrarea, după cum i-a dezvăluit-o Dumnezeu. Aceasta este scrisă păstrând cu exactitate tot izul original; faptul că documentul face referire la „două lumini mari” în ziua a patra, şi nu le numeşte soare şi lună, este în armonie cu împrejurarea că în timpul lui Adam pământul era încercuit de o boltă mare de apă şi minerale vaporizate, care nu-i permitea lui Adam să vadă direct soarele şi luna, ci doar lumina lor difuză. (Vezi cartea Sistemul inelar al Pământului de Isaac N. Vail (1885); precum şi „Adevărul vă va face liberi”, pag. 64-66). Relatarea despre creare din Eden nu a fost scrisă în mod obligatoriu de Adam. După ce a păcătuit şi a fost scos afară, moartea a început să lucreze în el şi puterea memoriei i-a scăzut, Adam avea la dispoziţie secole în care să scrie sau să dicteze relatarea despre creare. În acest document, la începutul şi la sfârşitul lui, se găseşte un titlu, şi anume: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul”, la Geneza 1:1 şi 2:4.

21 Documentul II se întinde de la Geneza 2:5 la 5:2. Încheierea sau colofonul său este: „Aceasta este cartea generaţiilor lui Adam. În ziua în care Dumnezeu l-a creat pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu; i-a creat parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om” în ziua când au fost creaţi” (Gen. 5:1,2). Cuvintele „când au fost creaţi” se repetă în Geneza 2:4b şi astfel leagă acest document de Documentul I. Adam a scris sau a deţinut Documentul II, după cum arată colofonul său. Aceasta nu-l acreditează pe păcătosul Adam ca scriitor al unei părţi din Biblie, deoarece Moise a fost compilatorul şi editorul inspirat al Genezei. Fie că a depins de tradiţia orală, fie de documente scrise, în fiecare caz, Moise trebuia să depindă de Adam pentru informaţia pe care numai acesta i-o putea oferi, ca un participant activ la acele evenimente, sau ca martor ocular, sau pentru informaţia pe care Dumnezeu i-o spusese lui Adam despre creare. Iehova Dumnezeu este Autorul întregii Biblii şi prin puterea Sa s-a îngrijit ca materialul, la care a colaborat Adam şi pe care l-a compilat Moise, să fie corect şi autentic. Chiar şi necredinciosul profet Balaam, contrar intenţiei sale de a blestema Israelul, a fost făcut să pronunţe o binecuvântare şi profeţia sa este cuprinsă în scrierile lui Moise la Numeri, capitolele 22-24.

22 Documentul III cuprinde versetele de la Geneza 5:3 la 6:9a şi Noe este scriitorul acestui document, aşa cum este arătat de încheiere sau colofon în ultimul verset: „Acestea sunt generaţiile lui Noe”. Pentru acest document, Noe a putut obţine informaţii direct de la descendenţii lui Adam, de la nepotul său Enos, până la Metusala, cu excepţia lui Enoh, care a fost mutat cu 69 de ani înainte de naşterea lui Noe.

23 Documentul IV ţine de la Geneza 6:9b şi se încheie cu colofonul de la Geneza 10:1, „Acestea sunt generaţiile fiilor lui Noe, Sem, Ham şi Iafet; lor li s-au născut fii după potop”. Toţi cei trei fii ai lui Noe au contribuit la acest document şi aceasta explică de ce sunt trei declaraţii cu aceeaşi însemnătate în document, denotând puncte de vedere separate ale celor trei fii (Gen. 7:18-20 şi 21-23). Ei au fost martori oculari la ceea ce relatează al patrulea document. Ei îşi deschid documentul cu cuvintele: „Noe era un om drept şi perfect între generaţiile din timpul lui şi Noe umbla cu Dumnezeu. Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet” (Gen. 6:9b,10). Colofonul acestui document repetă „Sem, Ham şi Iafet”, ca şi când ar repeta un titlu pentru seriile tăbliţelor.

24 Documentul V cuprinde Geneza de la 10:2 până la 11:10a, sfârşindu-se cu colofonul: „Acestea sunt generaţiile lui Sem”, care îl indică pe Sem ca scriitor. El a trăit la 502 ani după ce a început potopul şi viaţa sa s-a suprapus 150 de ani cu a lui Avraam şi 50 de ani cu a lui Isaac. El a avut suficienţi ani, după potop, pentru a observa personal ceea ce a descris în documentul său (V). Faptul că acest document, cât şi altele, începe cu date genealogice, n-ar trebui să pară nepotrivit pentru o introducere. Cartea Exodul începe cu astfel de date genealogice (Ex. 1:1-6) şi aşa începe şi cartea întâia a Cronicilor (1Cron. 1:1 până la 9:44); la fel începe relatarea Evangheliei lui Matei, scrisă pentru cititorii evrei – Mat. 1:1-17.

25 Documentul VI de la Geneza 11:10b până la 11:27a, aparţine lui Terah, tatăl lui Avraam, căci în colofonul său se spune: „Acestea sunt generaţiile lui Terah”. Moise nu a compilat mai mult de 18 versete din documentul lui Terah. Acesta începe astfel: „Sem avea o sută de ani şi l-a născut pe Arpacşad, la doi ani după potop”. Aceste ultime cuvinte, „după potop”, corespund cu cuvintele din documentele fiilor lui Noe, de la Geneza 10:1b, anume: „Sem, Ham şi Iafet, iar după potop li s-au născut fii”. Aceasta stabileşte o legătură cu documentele precedente şi arată coerenţă.

26 Documentul lui Terah din Geneza 11:26, spune: „Terah a trăit şaptezeci de ani, şi a născut pe Avraam, Nahor şi Haran”. Acest verset i-a determinat pe mulţi studenţi ai Bibliei să ajungă în mod pripit la concluzia că Avraam s-a născut când Terah avea 70 de ani. Realitatea este că Avraam s-a născut când Terah avea 130 de ani şi că avea 75 de ani când a murit Terah. A fost sugerat că dificultatea se datorează faptului că în acest verset s-a folosit un colontitlu, aşa cum s-a descris mai sus, în paragraful 17. (Vezi pagina 66, parag. 2 din Noile descoperiri din Babilonia despre Geneza, de P. J. Wiseman; Ediţia 1936). Acest colontitlu a fost luat de la începutul următorului document, care începe cu cuvintele: „Terah a născut pe Avraam, pe Nahor şi pe Haran” şi acestea au fost adăugate la documentul lui Terah, la Geneza 11:26. Fără îndoială că la origine acest verset din documentul lui Terah spunea numai atât: „şi Terah a trăit şaptezeci de ani”. Fără să se specifice evenimentul deosebit din al şaptezecilea an al lui Terah, acesta data timpul scrierii documentului său, anume cu 60 de ani înainte de naşterea lui Avraam.

27 Documentul VII se deschide la Geneza 11:27b, cu afirmaţia: „Terah a născut pe Avraam, Nahor şi Haran; şi Haran a născut pe Lot”. El continuă până la Geneza 25:12, unde găsim colofonul: „Acestea sunt generaţiile lui Ismael, fiul lui Avraam, pe care egipteanca Agar, slujnica Sarei, l-a născut lui Avraam”. Acest document cuprinde întâmplări despre Ismael şi fratele său mai tânăr, vitreg, Isaac şi fără îndoială a fost compus de amândoi, deoarece colofonul lui Isaac este înregistrat doar cu şapte versete mai jos. Am văzut cum acest document (VII) este legat de cel precedent prin colontitlu „a născut pe Avraam, Nahor şi Haran”. Faptul că nici un document nu îi este atribuit lui Avraam, nu este o dovadă că el nu putea scrie. Tranzacţia descrisă la Geneza 23:1-20, unde Avraam încheie un contract pentru a cumpăra o peşteră în care să o înmormânteze pe soţia sa, Sara, arată că el putea să scrie. Versetele 17-19 cuprind nume de locuri, vechi şi noi, fapt care sugerează că aici apar cuvintele originale ale documentului scris. Moise a folosit numele locurilor din contractul original, dar el a dat şi numele locului, aşa cum se numea în zilele lui, spunând: „ogorul lui Macpela, care este faţă în faţă cu Mamre, adică Hebron, în ţara Canaan” (Gen. 23:19). Alte locuri în Geneza, în care Moise foloseşte nume de locuri vechi şi noi, sunt Geneza 2:11-14; 14:2,8,3,7,15,17; 35:19.

28 Documentul VIII îi aparţine în exclusivitate lui Isaac. Ceea ce a compilat Moise din el, se întinde de la Geneza 25:13 până la 25:19a, încheindu-se cu colofonul: „Şi acestea sunt generaţiile lui Isaac, fiul lui Avraam”. Aceasta nu vrea să spună că Isaac nu a contribuit şi la documentul dinaintea acestuia. Isaac a trăit cu 58 de ani mai mult decât fratele său vitreg Ismael, de aceea el putea să scrie despre moartea lui Ismael la Geneza 25:17,18. Cuvintele „fiul lui Avraam”, apar în colofonul lui Isaac şi constituie o legătură cu documentul precedent, unde apar aceleaşi cuvinte – Geneza 25:12.

29 Documentul IX începe la Geneza 25:19b şi continuă până la Geneza 36:1, unde colofonul spune: „Acestea sunt generaţiile lui Esau, care este Edom”. Acest document a fost alcătuit de Esau şi Iacob. Acesta ar putea fi atribuit lui Esau, ca fiul întâi născut al lui Isaac, dar fratele geamăn al lui Esau, Iacob, avea o copie a acestui document. El conţine mai multă informaţie despre Iacob, în relaţiile sale cu Esau.

30 Documentul X îi aparţine tot lui Esau. El cuprinde versetele de la Geneza 36:2 până la 36:9, unde colofonul spune: „Şi acestea sunt generaţiile lui Esau, tatăl edomiţilor, din muntele Seir”. La Geneza 36:8 găsim expresia „Esau este Edom”, şi aceasta repetă ceea ce apare în colofonul documentului precedent, cu doar şapte versete mai sus, legând cele două documente.

31 Documentul XI, începând la Geneza 36:10 şi sfârşindu-se la 37:2a, este atribuit lui Iacob de colofonul său „acestea sunt generaţiile lui Iacov”. Aproape de sfârşitul acestui document, găsim expresia „tatăl edomiţilor” (Gen. 36:43), care repetă ce s-a spus în colofonul documentului precedent, legând cele două documente în ordine. Chiar înainte de sfârşitul Documentului XI, este făcută afirmaţia: „Şi Iacob a locuit în ţinutul în care tatăl său era un străin, în ţara Canaanului” (Gen 37:1). Această afirmaţie, aparent izolată şi greşit plasată, a fost scrisă în acest punct al documentului pentru a-l data. Prin aceasta, Iacob arată că el a produs documentul în timp ce se afla încă în Canaan, înainte de a veni jos, în Egipt, unde a trăit 17 ani, murind la vârsta de 147 de ani – Gen. 47:28.

Moise continuă Înregistrarea

32 Înţelegând, împreună cu alţi „înalţi critici” că acest colofon era un titlu sau un antet pentru ceea ce urmează, F. Delitzsch face acest comentariu despre Geneza 37:2: „Faptul că titlul: ‘Acestea sunt generaţiile lui Iacob’, a trebuit să fie urmat de cuvintele: Iosif avea 17 ani şi păştea turmele împreună cu fraţii lui, părea atât de ciudat pentru comentatorii antici, încât ei s-au simţit obligaţi să privească acest ANTET ca pe nota de subsol a versetelor 23-26 din capitolul 35, capitolul 36 fiind o paranteză … [Generaţiile lui Iacob] reprezintă, potrivit concepţiei lor proprii, istoria lui Iacob prin fiii lui, nu numai prin Iosif, dar mai cu seamă prin el” (Un nou comentariu al Genezei, volumul 2, pagina 252). Urmând această concepţie a „înaltei critici”, James Moffat, în a sa Biblia, O Nouă Traducere din 1935, scoate din context versetele din Geneza 35:22-26 şi le inserează la Geneza 37:2, între „Acestea sunt generaţiile lui Iacob” şi „Iosif avea 17 ani” etc. Dificultatea pe care o simt aceşti înalţi critici dispare atunci când vedem că expresia acestea sunt generaţiile lui Iacob nu reprezintă introducerea istoriei fiilor lui Iacob, ci declaraţia finală a documentului care îl precede. Pentru a păstra puritatea documentelor din care a compilat Geneza, Moise a păstrat stilul lor literar şi a inserat expresiile aşa cum le-a găsit. Prin acest procedeu, el a arătat izvoarele informaţiei şi autenticitatea datării sale.

33 De la Geneza 37:2b înainte, expresia „acestea sunt generaţiile lui” sau „aceasta este istoria lui” nu mai apare şi cartea Genezei nu se încheie cu această expresie. (În afară de Geneza unde expresia apare de unsprezece ori, ea se mai găseşte la Numeri 3:1, Rut 4:18 şi Matei 1:1, adică de paisprezece ori cu totul). Versetul de încheiere conduce fără piedici la versetul de deschidere al cărţii Exod. Prin urmare, este evident că Moise însuşi a scris restul Genezei, deoarece el a fost compilatorul întregii cărţi şi scriitorul Exodului. În acest scop, el îşi putea primi informaţia prin tatăl său Amram, de la fratele lui Iosif, Levi. Iosif a murit cu 64 de ani înainte de a se naşte Moise.

34 Greutatea dovezii, atât particularităţile interne ale Genezei, cât şi descoperirile arheologiei, continuă să arate că Moise şi-a obţinut materialele pentru scrierea Genezei din documente scrise, şi nu prin tradiţia orală. Chiar şi primirea informaţiei în scris, a fost obţinută într-un anumit sens prin tradiţie, căci înţelesul mai larg al acestui cuvânt este „transmitere; actul transmiterii în mâinile altuia”. Deoarece tradiţia poate fi, fie prin transmisia gură către gură (orală), fie în scris, apostolul Pavel scrie: „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi păstraţi tradiţiile pe care le-aţi învăţat, fie prin viu grai, fie prin epistolele noastre” (2Tes. 2:15, ASV). Compilând înregistrarea din izvoare originale scrise, scriitorul a protejat-o împotriva lapsusurilor memoriei oamenilor imperfecţi şi a asigurat o transmitere exactă şi corectă a faptelor vitale pentru generaţiile viitoare ale poporului lui Dumnezeu. Mai important decât orice, însuşi spiritul lui Dumnezeu a fost efectiv în acţiune pentru a fi posibilă o transmitere şi o compilare credincioasă a Sfintelor Scripturi pentru servii lui Iehova Dumnezeu, ca aceştia să poată fi siguri de trăinicia bazei credinţei lor.

CANONUL BIBLIEI

Canonul Bibliei este catalogul sau colecţia cărţilor inspirate de către Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Termenul „canon”, derivă din cuvântul ebraic qaneh, care înseamnă „băţ de trestie”. Cuvântul grecesc corespondent, este kanon, care de asemenea înseamnă „un băţ de trestie” sau „un baston de măsură” sau „o muchie dreaptă”, adică ceva cu care se pot lua măsuri şi chiar trage linii drepte. În alte cuvinte, canonul Bibliei este dreptarul prin care poate fi determinat adevărul sau învăţătura dreaptă. Iehova Dumnezeu s-a îngrijit de aceasta în mod minunat, pentru ca slujitorii Săi să poată fi protejaţi de religia seducătoare. Canonul nu a fost dat poporului lui Dumnezeu, în întregime, odată, ci a fost alcătuit timp de secole.

Adevăratul canon al Bibliei este chiar şi astăzi subiect de controversă. De exemplu, Biblia aprobată de Biserica Romano-Catolică, Versiunea Douay în engleză, conţine un număr de cărţi care nu se găsesc în Versiunea Regele Iacob a Bibliei. Un alt exemplu, este cel al versiunii greceşti Septuaginta a vechilor Scripturi Ebraice, care conţine cărţi apocrife sau „false”, „nelegitime” (la origine, versiunea Septuaginta nu cuprindea apocrifele). Astăzi, există o mare tendinţă din partea traducătorilor sau a susţinătorilor acestor apocrife, de a-i determina pe oameni să atribuie deplină autoritate divină tuturor cărţilor apocrife şi astfel, de a le adăuga canonului Bibliei.

Canonul a început să fie redactat în vremea lui Moise, foarte aproape de timpul în care, Iehova Dumnezeu a contribuit la aceasta, prin scrierea celor Zece Porunci. Pe Muntele Sinai, aceste porunci au fost scrise pe un material durabil, pe piatră, iar aceasta cu degetul lui Dumnezeu. Apoi, Iehova Dumnezeu a poruncit lui Moise să scrie într-un mod citeţ legile, poruncile, orânduirile şi regulile teocraţiei tipice. După aceea, canonul Bibliei s-a dezvoltat continuu prin alte adăugiri. Rezultă deci, că ceea ce Scripturile numesc „legea”, constituie prima parte a canonului. Această lege a fost o singură lucrare, o singură carte scrisă de către Moise. Mai târziu, ea a fost împărţită în cinci suluri, formând primele cinci cărţi ale Bibliei. Există numeroase motive să credem că Moise a scris nu doar aceste prime cinci cărţi, ci şi cartea lui Iov şi Psalmii 90 şi 91. Deci, la moartea lui Moise, aceste prime părţi ale canonului Bibliei, fuseseră încheiate.

Este evident, că adevărul nu s-a terminat odată cu Moise. Unii susţinători convinşi ai lui Moise au crezut lucrul acesta, la fel cum anumiţi studenţi ai Bibliei consideră că atunci când pastorul Russell a murit, facerea de cunoscut a adevărului, s-ar fi oprit. Cu toate acestea, a fost primit adevăr în continuare. În ceea ce priveşte canonul Scripturilor Ebraice, acesta a continuat până la scrierea ultimei cărţi, „Maleahi”. Aceste cărţi, de la „Geneza” la „Maleahi”, nu au aceeaşi ordine ca în bibliile engleze moderne. Iată diviziunile şi subdiviziunile lor, precum şi ordinea lor în bibliile ebraice:

1. Pentateucul: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul.
2. Profeţii: A) Anteriori: Iosua, Judecători, 1Samuel, 2Samuel, 1Împăraţi şi 2Împăraţi. B) Ulteriori: a) majori: Isaia, Ieremia şi Ezechiel; b) minori: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi.
3. Hagiografiile (cuvânt grecesc care înseamnă „scrieri sfinte”; în ebraică Kethubim, care înseamnă „lucruri scrise” sau „scrierile”): Psalmii, Proverbele, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile lui Ieremia, Eclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia, 1Cronici şi 2Cronici.

Cu toate că în timpul în care Isus Christos era pe pământ, canonul ebraic fusese completat, canonul Bibliei nu era complet. Trebuiau adăugate încă douăzeci şi şapte de cărţi, cărţile Scripturilor Greceşti Creştine. Domnul Isus Christos era împotriva tradiţiilor orale, Mishnah. De aceea, deşi Isus însuşi nu a scris nici o parte din canonul Bibliei, cu siguranţă El nu ar fi lăsat tradiţiei sarcina de a povesti lucrurile privitoare la El însuşi şi la urmaşii Săi. Informaţiile erau confirmate prin gura a cel puţin doi sau trei martori. Matei, Marcu, Luca şi Ioan au scris mărturia. Mai mult, Isus a trimis Duhul Sfânt pentru a-i ajuta să-şi amintească toate lucrurile, pentru ca să nu existe nici o eroare în relatarea lucrurilor spuse de Isus (Ioan 14:26).

Pe lângă cele patru evanghelii, au fost adăugate canonului Bibliei, cartea istorică Faptele Apostolilor, cele patrusprezece epistole ale lui Pavel, una a lui Iacob şi una a lui Iuda, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan, iar la sfârşit importanta carte profetică Apocalipsa. Aceste scrieri, fie erau de interes general, fie erau adresate adunărilor sau reprezentanţilor lor. Cei care le primeau le apreciau înalta valoare, păstrau scrierile originale şi făceau copii ale acestora pentru a fi distribuite creştinilor de pretutindeni. Independent de prima lor destinaţie, originalele erau inspirate şi destinate unei largi răspândiri, pentru folosinţă generală şi pentru consultare. Toate cărţile Scripturilor sunt necesare creştinilor, pentru ca aceştia să poată fi pe deplin echipaţi pentru orice lucrare bună. În cea de-a doua sa epistolă, Petru confirmă scrierile lui Pavel şi pune toate epistolele acestuia laolaltă cu celelalte Scripturi. Aceasta indică faptul că ele deveniseră o parte a canonului Bibliei, iar apoi, arată că aceste scrisori ale lui Pavel fuseseră puse deja în circulaţie generală, alături de Scripturile Ebraice (2Petru 3:15,16). În ultimul deceniu al primului secol din era creştină, apostolul Ioan a avut privilegiul de a încheia canonul grecesc.

Autorul Bibliei este de asemenea şi Păstrătorul ei. El este Acela care a făcut să fie consemnată declaraţia: „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1Pet. 1:25; Is. 40:8). Cum ştim noi, că această afirmaţie este adevărată până în zilele noastre, în condiţiile în care nu există nici un manuscris original sau autograf al Bibliei, nici al Scripturilor Ebraice sau al Scripturilor Greceşti? Nu există nici un manuscris sau o copie completă a Scripturilor Ebraice, anterioară anului 1008, d.Chr. (manuscris păstrat acum la Sankt-Petersburg) şi nici unul dintre manuscrisele greceşti, complete sau aproape complete, ale Scripturilor Creştine, nu are, ca existenţă, o dată anterioară secolului al IV-lea d.Chr.

Deşi toate manuscrisele originale au fost pierdute, au dispărut sau au fost distruse, există multe copii antice ale întregii Biblii, precum şi manuscrise mai vechi ale unor părţi din Biblie. Numărul manuscriselor antice ale Scripturilor Ebraice existente, este de circa o mie şapte sute. Există de asemenea, răspândite pe tot cuprinsul pământului, circa patru mii de manuscrise antice ale Scripturilor Greceşti în limba originală şi circa nouă mii de copii ale celor mai vechi versiuni sau traduceri ale Scripturilor Greceşti.

Până la distrugerea primului templu de către babilonieni, „cartea legii” a fost păstrată alături de chivotul legământului. „Luaţi cartea aceasta a legii şi puneţi-o lângă chivotul legământului DOMNULUI Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta” (Deut. 31:26). Iosua, către sfârşitul vieţii sale, a completat cartea sa înaintea lui Iehova: „Iosua a scris aceste cuvinte în cartea legii lui Dumnezeu” (Ios. 24:26). Samuel a făcut întocmai: „Samuel a făcut cunoscut poporului dreptul împărăţiei şi l-a scris într-o carte pe care a pus-o înaintea DOMNULUI” (1Sam. 10:25). Aceste citate mărturisesc despre păstrarea canonului Bibliei.

Un eveniment important care dovedeşte păstrarea Scripturilor, este descoperirea pierdutei şi uitatei „cărţi a legii” în Templu, în timpul celui de al optsprezecelea an al lui Iosia, în anul 641 î.Chr., când, după o perioadă caracterizată prin idolatrie religioasă, închinarea adevărată a lui Iehova a fost restatornicită (2Împ. 22:1-10; 2Cron. 34:14-18). În timpul captivităţii în Babilon, Scripturile au fost păstrate. Daniel scrie (9:2): „În anul dintâi al domniei lui [Dariu], eu, Daniel, am înţeles din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani peste dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise DOMNUL către proorocul Ieremia”. După întoarcerea din exilul babilonian, Ezra citea din această „carte a legii”, poporului restabilit în Ţara Sfântă (Neem. 8:1-18).

Nu toţi exilaţii iudei, care în anul 537 î.Chr. s-au întors din captivitatea babiloniană, vorbeau sau înţelegeau ebraica biblică. Generaţia mai tânără vorbea aramaica sau siriana, o limbă semitică înrudită cu ebraica. Când leviţii citeau din lege, ei trebuiau să „citească desluşit şi să-i arate înţelesul” (Neemia 8:8); aceasta înseamnă, că ei parafrazau textul ebraic sau îl traduceau liber în aramaică. Aceste parafrazări au fost numite „Targum-uri”, ceea ce înseamnă „interpretări” sau „parafrazări”. Timp de secole, aceste Targum-uri, au fost transmise oral, din generaţie în generaţie. Iudeii erau împotriva traducerii Scripturilor Ebraice într-o altă limbă, deoarece le considerau sfinte. Însă, multe secole mai târziu, aceste parafrazări au fost treptat consemnate în scris. Astăzi există diferite Targum-uri scrise ale tuturor Scripturilor Ebraice, cu excepţia cărţilor lui Daniel, Ezra şi Neemia.

Alte dovezi că Dumnezeu şi-a păstrat Cuvântul de-a lungul celor cinci secole de la Ezra la Christos, sunt versiunile sau traducerile în alte limbi. Cea mai veche dintre acestea este „Pentateucul Samaritean”. Acesta a fost realizat de către acea populaţie mixtă de oameni religioşi, colonizată în Samaria de către asirieni, după ce au dus în captivitate cele zece seminţii ale lui Israel, în anul 740, î.Chr. Această copie a fost făcută cu circa patru sute cincizeci de ani înainte de Christos (manuscrisul existent, totuşi, este de dată mai recentă). În realitate, acesta nu este o traducere din ebraica originală. Acesta este un text ebraic recopiat al Pentateucului, scris cu caractere samaritene, cu introducerea unor particularităţi lingvistice samaritene. Deci, „Pentateucul Samaritean”, ca origine, este mult mai vechi decât orice alt text biblic, cu excepţia celor ebraice. Această copie, se potriveşte în esenţă cu textele iudeilor, cu excepţia unui număr de diferenţe minore.

În jurul anului 280 î.Chr., Scripturile Ebraice au început să fie traduse în Egipt, în limba greacă. Această versiune greacă se numeşte Septuaginta sau „Versiunea Celor Şaptezeci”. Au fost făcute un mare număr de copii ale acestei traduceri şi împărţite în întreaga lume antică. Ea şi-a avut rolul ei în păstrarea Cuvântului lui Dumnezeu, devenind baza traducerilor în alte limbi.

În ceea ce priveşte Scripturile Greceşti Creştine, textul lor autentic a fost păstrat nu doar în manuscrisele „Sinaitic” şi „Vatican 1209”, ci şi în aproape patru mii de manuscrise de limbă greacă, pe lângă circa nouă mii de manuscrise ale unor versiuni vechi în alte limbi. Încă din anii scrierii lor, Scripturile Greceşti au fost subiectul multor discuţii, iar în imensa literatură de după timpul apostolilor, există atât de multe citate, încât aproape că întregul text al Scripturilor Greceşti ar putea fi compus din aceste citate.

Nicio altă carte din lume nu a primit în toate aceste secole o consideraţie atât de mare şi de conştiincioasă cum a primit Biblia. A fost copiată de către scribi care aveau o teamă sfântă faţă de comiterea oricărei greşeli. Cu scopul de a face Cuvântul lui Dumnezeu cunoscut, copiatorii şi traducătorii săi, ajungeau adesea ca, pe lângă munca lor migăloasă, să-şi sacrifice propria lor viaţă. Vechii copiatori greci calculau numărul cuvintelor scrise, cu scopul de a controla mai eficient traducerea. Scribii evrei de profesie, numărau cu exactitate nu numai cuvintele, ci şi literele. Timp de multe secole după Christos, scrierea ebraică a fost alcătuită doar din consoane, iar omiterea sau adăugarea unei singure litere ar fi putut adesea schimba un cuvânt în altul. Dacă se găsea cea mai mică eroare, o singură literă scrisă în mod greşit, întreaga secţiune a sulului era îndepărtată, ca fiind necorespunzătoare pentru a fi întrebuinţată în sinagogă, secţiunea respectivă fiind înlocuită cu una nouă şi ireproşabilă. Înainte de a fi scris, ei citeau fiecare cuvânt cu voce tare; a scrie un singur cuvânt din memorie era considerat un mare păcat. Se spune că scribii religioşi, îşi ştergeau penele înainte de a scrie cuvântul Elohim (Dumnezeu) sau Adonai (Domnul) şi că îşi spălau cu religiozitate întregul corp înainte de a scrie numele sfânt „Iehova”. Acurateţea acestor scribi evrei profesionişti, a fost transmisă într-o mare măsură copiştilor neprofesionişti ai Scripturilor Greceşti Creştine.

Dar, în ciuda unei riguroase acurateţi a copiştilor şi a eficienţei corectorilor, un anumit număr de erori simple ale scribilor a pătruns în text, arătând imperfecţiunea oamenilor. Aceste erori au fost apoi repetate de omul care copia manuscrisul respectiv, iar acesta adăuga câteodată alte mici erori proprii. Este evident deci, că odată cu creşterea numărului de copii, a crescut proporţional şi numărul greşelilor. Din acest motiv, cu cât manuscrisul este mai vechi, cu atât probabilitatea ca el să fie corect, este mai mare.

Păstrarea Sfintelor Scripturi este un miracol divin; nu numai păstrarea lor ca şi carte (căci nici o altă carte, împreună cu studenţii, copiştii, traducătorii şi editorii ei, nu a mai fost atât de necruţător persecutată cu închisoare, foc şi sabie), dar şi păstrarea textului ei integral, în ciuda slăbiciunilor umane. Numeroasele erori ale scribilor sunt, în sine, de mică importanţă. Efectul acestor mici erori, asupra integrităţii Bibliei, este neglijabil. Ceea ce este miraculos însă, nu este faptul că scribii imperfecţi au comis erori, ci că ei au făcut erori cu o atât de mică consecinţă. Aceste erori au fost descoperite şi corectate, graţie comparării atente a colecţiei numeroaselor manuscrise şi versiuni existente. Rezultatul acestor revizuiri atente şi critice, sunt textele Bibliei demne de încredere.

Acum, vine Ierarhia Romano-Catolică cu pretenţia ei arogantă că ea este păstrătoarea Scripturilor. Afirmaţia ei obraznică este demascată cu uşurinţă. Manuscrisul „Vatican 1209”, a fost în posesia ei abia din secolul al XV-lea şi nici unul dintre manuscrisele vechi nu a fost găsit pe teritoriile dominate de Ierarhie. Timp de aproape cinci secole, Vaticanul a făcut inaccesibil nepreţuitul lor manuscris, celor ce doreau să-l studieze. Dar, prin descoperirea şi publicarea unui alt manuscris din secolul al IV-lea, „Codex Sinaiticus”, Vaticanul egoist, a fost silit să publice copii în facsimil ale manuscrisului „Vatican 1209”, pentru a evita să fie eclipsat. O privire asupra istoriei, arată că Ierarhia Romano-Catolică este duşmanul de moarte al Bibliei şi că ea a încercat să ascundă adevărul Bibliei poporului, lăsându-l înmormântat în sicriul limbilor moarte; că a prigonit şi a ucis pe traducători şi pe cei ce au răspândit Biblia; a ars mii şi mii de copii ale Sfintelor Scripturi şi doar atunci când n-a mai putut ascunde lumina Bibliei de poporul de rând, a permis traducerea ei în dialectul poporului, iar aceste traduceri catolice au fost produse pentru a rivaliza cu popularele traduceri precedente. Ierarhia nu este păstrătoarea Bibliei, ci Biblia a fost păstrată până în zilele noastre, în ciuda eforturilor disperate ale Ierarhiei, de a o distruge.

Să-L recunoaştem pe Iehova ca Păstrătorul Cuvântului Său inspirat. Dumnezeu, în mod evident, i-a călăuzit nu doar pe scriitorii Bibliei, ci şi pe copiatorii credincioşi ai textului şi pe cei ce au alcătuit canonul, aşa după cum, în prezent, îi conduce pe martorii Săi de pe pământ, ca ei să studieze aceste pagini şi să proclame adevărurile sale. Păstrarea Bibliei este un miracol al Celui Atotputernic.

VERSIUNILE SCRIPTURILOR EBRAICE

„Versiunile” Scripturilor Ebraice, sunt traduceri ale acestora în alte limbi. Toate versiunile antice au fost scrise de mână, deci în formă de manuscrise. Unele versiuni erau şi versiuni ale traducerilor mai vechi din ebraică, ca de exemplu vechile versiuni latine traduse din versiunea greacă a Scripturilor Ebraice.

Ca vârstă, Pentateucul Samaritean este cea mai veche mărturie a textului ebraic al Scripturilor. Să ne amintim că Samaria era capitala regatului celor zece seminţii ale lui Israel, iar numele capitalei a fost aplicat întregului teritoriu ocupat în partea nordică de către naţiunea Israel. Când izraeliţii din Samaria au fost duşi în sclavie de către asirieni, în anul 740 î.Chr., populaţii păgâne din alte părţi ale imperiului asirian, au fost aduse în Samaria. Aceştia au fost numiţi samariteni, iar această comunitate samariteană a produs, cu aproximativ trei sute de ani mai târziu, Pentateucul Samaritean. El nu este o versiune sau o traducere din ebraica originală, ci un text ebraic transcris cu caractere samaritene şi îmbogăţit cu unele expresii samaritene. Cu toate că originea sa este în cel de al V-lea secol înainte de Christos, nici unul dintre manuscrisele pe care se bazează actualul text tipărit, nu poartă o dată atât de veche.

În această perioadă de timp au început să fie folosite parafrazările aramaice. Treptat, ebraica a fost înlocuită de aramaică, ca limbă a poporului iudaic, iar din vremea lui Neemia încoace, a fost necesar ca citirea Scripturilor Ebraice să fie însoţită de parafrazări sau de interpretări în limba aramaică, pentru ca iudeii de rând să înţeleagă lectura (Neemia 8:8). Cuvântul aramaic pentru „interpretare” sau „parafrazare”, este targum, iar aceste traduceri libere din Scripturile Ebraice, erau numite „Targumuri”. Scribii şi preoţii iudei erau împotriva transcrierii acestor parafrazări, considerând Scripturile prea sfinte pentru a fi traduse. Dar, veneraţia greşită şi superstiţia iudeilor religioşi, nu au putut să anuleze scopul lui Iehova Dumnezeu ca, Cuvântul Său să devină accesibil poporului de rând. Traduceri permanente erau destinate să apară.

Parafrazările aramaice au început să fie notate în scris către timpul lui Christos. Se crede că „Targumul lui Onkelos”, compus din Pentateuc, este cea mai veche versiune aramaică existentă. Originalul acestui targum, a fost scris în primul secol după Christos. În acelaşi secol a fost scris „Targumul lui Ionatan”, asupra cărţilor „Iosua”, „Judecători”, „1Samuel” şi „2Samuel”, „1Regi” şi „2Regi”, „Isaia”, „Ieremia”, „Ezechiel” şi cei doisprezece profeţi minori. Targum-urile nu au avut însă forma lor scrisă actuală, înainte de secolul al IV-lea sau al V-lea, după Christos.

Cu toate că la origine au fost scrise în primul secol după Christos, Targum-urile, nu constituie cele mai vechi traduceri scrise ale Scripturilor Ebraice. Versiunea cea mai veche şi cea mai importantă, este cea greacă Septuaginta (simbolizată prin LXX). Ea a fost redactată pentru a satisface cererile iudeilor de limbă greacă din Alexandria, Egipt. Acest nume se aplică strict versiunii Pentateucului, dar mai apoi el a cuprins toate cărţile ebraice care erau traduse. Această operă de traducere a început aproximativ în anul 280 î.Chr. şi probabil că primele cinci cărţi ale Scripturilor Ebraice, au fost terminate în timpul aceluiaşi an.

Toate cărţile Septuagintei au fost strânse într-o singură carte, foarte probabil în timpul primului secol d.Chr., vreme în care această versiune a fost acceptată ca Scriptură autentică, de către iudeii vorbitori de limbă greacă din diaspora. Această versiune greacă, a fost apoi împărţită creştinilor şi este citată în scrierile apostolilor şi ale discipolilor lui Isus. S-a calculat că sunt 365 de citate din Scripturile Ebraice, pe lângă alte 375 referiri sau aluzii, mai mult sau mai puţin directe, la Scripturile Ebraice. Cea mai mare parte a acestor citate din versiunea greacă a Scripturilor Ebraice, este luată de către apostoli şi discipoli, aproape literal din Septuaginta, iar unele dintre ele par a fi traduceri noi, făcute din ebraica originală. Septuaginta se baza deci pe un text ebraic mai vechi decât textul masoretic. Se baza, desigur, pe vreun exemplar vechi al Scripturilor Ebraice, păstrat în Templul din Ierusalim cu multă vreme înainte de distrugerea sa.

Printre versiunile siriene ale Scripturilor Ebraice, Peshitto (P’shitta) sau „simplă” revizuire, este tradusă direct din ebraică, cu toate că se pare că versiunea Septuaginta a influenţat unele cărţi. Data versiunii Peshitto a Scripturilor ebraice, este fixată în cel de al II-lea secol după Christos. Textul ebraic pe care se bazează această traducere a servit şi pentru textul masoretic.

Aquila era un prozelit iudeu din Pont, Asia, un apostat pentru creştinism, iar versiunea lui greacă a textului ebraic, era foarte literală. Fragmente din versiunile greceşti ale lui Teodosie şi Simmaco, din cel de al II-lea secol după Christos, se păstrau în versiunea multiplă a lui Origene, numită „Hexapla”, însemnând „şase coloane”, ca şi traducerea lui Aquila. Hexapla conţinea în şase coloane paralele textul ebraic, ebraica transcrisă cu litere greceşti, Septuaginta revăzută de Origene pentru a corespunde textului ebraic şi cele trei traduceri greceşti menţionate mai sus, deci cele ale lui Teodosie, Aquila şi Simmaco.

Către anul 382 după Christos, Girolamo (Jerome) a început lucrul la Biblia Latina Vulgata. Înainte existau versiuni vechi latine, dar acestea se bazau pe traducerile greceşti ale scripturilor Ebraice. Vulgata lui Girolamo, se baza pe un text ebraic aproape identic cu acela al masoreţilor, dar autorul se referea în traducerea sa şi la versiunile greceşti. În anul 404, Girolamo terminase traducerea întregii Biblii din texte ebraice şi greceşti în latină, iar opera sa a devenit cunoscută ca Vulgata, care înseamnă ediţia „vulgară” sau „populară (comună)” a Scripturilor. Ea a servit ca fundament studiilor biblice occidentale, vreme de o mie de ani.

Există şi alte versiuni: egipteană, etiopiană, arabă, gotică şi armeană. Cu excepţia celei arabe, toate aceste versiuni ale Scripturilor Ebraice, par a fi fost traduse nu direct, ci prin folosirea versiunii greceşti Septuaginta. Apropo de această versiune, ea a fost păstrată până la noi de trei manuscrise celebre: „Vatican 1209”, „Sinaitic” şi „Alexandrin”, împreună cu textul Scripturilor Greceşti Creştine.

Se pare că prima versiune engleză a Scripturii Ebraice complete, traduse direct din textul ebraic, este versiunea „Regele Iacob” sau „Versiunea Autorizată”, publicată în anul 1611. Numele „Iehova” nu apare în versiunea Septuaginta, acest nume fiind înlocuit cu cuvintele greceşti „Domnul” (ho kyrios) şi din acest motiv, numele Iehova a fost ascuns timp de multe secole. Textul original ebraic, conţine numele Iehova de peste şase mii opt sute de ori. Deci, este potrivit ca actualul text ebraic, cu toate posibilele sale imperfecţiuni, să fie folosit ca bază de traducere în oricare altă limbă modernă. Atotputernicul Dumnezeu a permis să se întâmple astfel, după Reforma Protestantă a secolului al XVI-lea şi aceasta pentru motive care pot fi apreciate în această „zi a lui Iehova”.

MANUSCRISE PE PAPIRUS ALE SCRIPTURILOR GRECEŞTI

Astăzi există aproximativ douăsprezece mii de copii cunoscute ale manuscriselor Scripturilor Greceşti. Dintre acestea, circa patru mii a aşa-numitului „Nou Testament”, sunt în limba greacă originală. Există aproximativ opt mii de manuscrise ale versiunii latine şi aproximativ o mie de manuscrise în alte limbi decât latina şi greaca. Aceste manuscrise sunt catalogate şi recunoscute printr-un cod internaţional de simboluri. Pentru moment, să ne îndreptăm atenţia asupra manuscriselor de limbă greacă şi mai ales asupra celor scrise pe papirus.

Primele manuscrise ale Scripturilor Greceşti, au fost scrise pe papirus, material obţinut dintr-o plantă acvatică egipteană cu acelaşi nume, tăiată în foi şi dispusă în suluri. Asemenea materiale au existat cu cinci sute de ani înainte de Christos. Ele au continuat să fie folosite pentru scrierea manuscriselor Sfintei Biblii, până în anul 300 după Christos. Când scriitorii Bibliei şi-au trimis scrisorile către adunările creştine, ei au folosit papirusul. La începutul celui de al IV-lea secol după Christos, a început să se folosească pentru manuscrise o substanţă mai dură, numită pergament, o piele de viţel foarte fină.

Mari cantităţi de scrieri pe papirus au fost găsite în provincia Fayum, în Egipt. Primele papirusuri au fost găsite în anul 1778. Cel mai vechi este papirusul „Prisse”, scris cu secole înainte de Christos. În anul 1891, un englez a intrat în posesia a numeroase papirusuri la Fayum, Egipt şi în acelaşi an dr. F.G. Kenyon de la Muzeul Britanic, a publicat o carte informativă, Texte clasice de pe papirusuri. La sud de Fayum, s-au înregistrat alte descoperiri, ca aceea de la Oxyrhynchus. Numele greceşti ale acestor localităţi, indică faptul că erau multe colonii de greci în Egipt; printre ei se găseau creştini greci, care aveau copii ale Scripturilor Greceşti.

Cea mai importantă descoperire de manuscrise, după descoperirea lui Tischendorf a Manuscrisului „Sinaitic” (א) pe pergament în anul 1859, a fost făcută publică în anul 1931. Ea era compusă din porţiuni de papirus din cele unsprezece codice, conţinând, în greacă, unele părţi din nouă cărţi ale „Vechiului Testament” şi din cele cincisprezece cărţi ale „Noului Testament”. Aceste papirusuri fuseseră realizate în perioada de timp dintre al II-lea şi al IV-lea secol după Christos.

Cel mai vechi dintre aceste manuscrise, este porţiunea din „Deuteronomul” şi „Numeri”, care datează din secolul al II-lea. Apostolul Ioan a murit către anul 100, iar „Apocalipsa”, „Evanghelia după Ioan” şi cele trei epistole ale sale, au fost scrise în timpul deceniului dinaintea anului 100. Avem deci papirusuri biblice ale Scripturilor Greceşti care datează cu aproximaţie din timpul apostolilor. Desemnarea papirusurilor scripturale, se face folosind majuscula literei „P”, urmată de un mic număr exponent. În cele ce urmează, este prezentat un tabel cu papirusuri vechi ale Bibliei, remarcabile.

Tabel cu cele mai importante manuscrise pe papirus

Cel mai celebru manuscris pe papirus al Scripturilor, este P⁴⁶, numit „Papirusul Chester Beatty No.2”. El aparţine începutului de secol III. Constă din 86 de foi ale unui codex format din 104 foi, conţinând zece din epistolele lui Pavel. Să notăm faptul că acesta este un codex şi nu un simplu sul de manuscris, adică o carte cu pagini, ca şi cărţile moderne, cu copertă şi numere de pagină. Acest codex, unul dintre cele mai vechi cunoscute, demonstrează că, creştinii au fost printre primii care au introdus acest tip de manuscris. Cele zece epistole ale lui Pavel, sunt în această ordine: Romani, Evrei, 1Corinteni, 2Corinteni, Efeseni, Galateni, Filipeni, Coloseni, 1Tesaloniceni şi 2Tesaloniceni. Sunt de notat două puncte interesante: în primul rând, printre epistolele lui Pavel ale acestui codex, este cuprinsă şi epistola către evrei. Ea este anonimă, deci identificarea scriitorului ei este contestată şi în general se neagă faptul că ea ar aparţine lui Pavel. Totuşi, faptul că ea se află în acest codex, demonstrează că în cel de al III-lea secol, era acceptată de creştini ca fiind o epistolă inspirată a apostolului Pavel; în al doilea rând, epistola către efeseni, se găseşte în acest codex al epistolelor lui Pavel. Acest lucru dezminte pretenţia religioniştilor moderni, potrivit căreia această epistolă nu ar fi fost scrisă de către Pavel, ci de un creştin care a trăit după Pavel.

P⁴⁷ sau „Papirusul Chester Beatty No.3”, este probabil din cea de-a doua jumătate a secolului al III-lea. El cuprinde zece foi dintr-un total probabil de treizeci şi două ale cărţii „Apocalipsa”. Conţine părţi din „Apocalipsa”, de la 9:10 până la 17:2. Acest papirus al cărţii „Apocalipsa”, este foarte util din cauza puţinelor manuscrise foarte vechi, care conţin „Apocalipsa”, printre care manuscrisele „Sinaitic” şi „Alexandrin”, dar nu şi „Vatican 1209”.

Pe lângă aceste papirusuri din tabel, există în Biblioteca Rylands din Manchester, Anglia, un mic fragment dintr-un codex al „Evangheliei după Ioan”, cunoscut ca „A Patra Evanghelie”. El a fost scris în prima jumătate a secolului al II-lea, adică la cincizeci de ani după moartea apostolului Ioan. Aceasta este important, deoarece confirmă adevărul că această „A Patra Evanghelie”, a fost scrisă nu cum au susţinut criticii moderni, în anul 132 sau 150, după moartea lui Ioan, ci în timpul primului secol, de către Ioan însuşi. Numai pe această bază, ar fi putut fi făcute multe copii ale originalului, în prima jumătate a celui de al II-lea secol şi ar fi putut fi astfel răspândite în Asia Mică, ajungând până în Egipt, unde a fost găsit acest fragment.

După toate aceste detalii, la ce concluzie ajungem? „Şi ce-i cu asta?”, vor spune unii modernişti. De ce toate aceste lucruri ar fi importante astăzi? Răspunsul este că, toate aceste noi descoperiri, furnizează dovada că alcătuirea Bibliei merge înapoi, într-o perioadă îndepărtată. Printre papirusurile Chester Beatty, un codex ce conţine cele patru evanghelii, Faptele şi un altul care închide între coperţile sale epistolele lui Pavel, demonstrează că alcătuirea Scripturilor Creştine a avut loc puţin după moartea apostolilor, că cel de al II-lea secol a văzut încheierea compunerii tuturor Scripturilor Creştine şi completarea canonului întregii Scripturi. Deoarece aceste codice au fost foarte răspândite, ajungând până în Egipt, în prima parte a secolului al treilea cel târziu, rezultă că alcătuirea Scripturilor Greceşti, a fost efectuată în timpul celui de al doilea secol. Deoarece, „A Patra Evanghelie”, a fost scrisă de Ioan în timpul primului secol, completarea canonului Bibliei nu trebuia să aştepte nici măcar data modernistă, a anului 150 după Christos.

Aceste vechi manuscrise pe papirus, ne duc în apropierea scrierilor originale. Ele garantează autenticitatea actualelor versiuni ale Bibliei noastre, asigurându-ne de puritatea textului. Să notăm, referitor la aceasta, concluziile unui eminent erudit, Sir Frederic G. Kenyon din Anglia. El spune:

„Intervalul dintre data alcătuirii originale şi cele mai vechi dovezi existente, devine atât de mic, încât este neglijabil şi ultimul motiv de îndoială, că Scripturile nu s-ar fi păstrat exact aşa cum au fost scrise, a fost îndepărtat. Deci autenticitatea, precum şi integritatea generală a cărţilor „Noului Testament”, pot fi considerate în sfârşit stabilite. Integritatea generală, totuşi, este un lucru, iar siguranţa privitoare la detalii este un alt lucru…” („Biblia şi arheologia”, publicată în 1940, paginile 288, 289).

Referitor la această ultimă observaţie, despre o siguranţă a detaliilor, problemele datorate micilor diferenţe ale textului sunt mai degrabă de domeniul criticii textuale şi nu intră în domeniul nostru de activitate, pentru a ne pierde timpul cu aceasta. Va fi totuşi interesant pentru noi să ştim cum s-au strecurat aceste mici diferenţe în miile de copii manuscrise şi în acest fel, vom cunoaşte dezvoltarea „ramurilor” sau „familiilor” de manuscrise ale Bibliei. Acest lucru şi cele mai importante manuscrise pe pergament, vor fi obiectul atenţiei noastre în următoarea lecţie.

MANUSCRISE PE PERGAMENT ŞI FAMILII DE MANUSCRISE

Cele mai importante manuscrise ale Bibliei cunoscute astăzi, sunt scrise pe piele de viţel foarte fină, numită pergament. Copiştii textului Bibliei, au început să folosească acest material în prima jumătate a secolului al IV-lea după Christos. Acesta este mai durabil decât papirusul folosit înainte ca material pentru scris, astfel că, pe pergament, au fost păstrate importante manuscrise ale Bibliei, printre care „Vatican 1209” şi „Sinaitic”, ambele din secolul al IV-lea. Totuşi, manuscrisele pe papirus aduse la lumină în secolele XIX şi XX, acoperă lipsa existentă odată în lanţul de copii ale Scripturilor păstrate. Ele umplu golul secolelor II şi III, care separa scrierile originale ale Scripturilor Greceşti, de manuscrisele pe pergament din secolul al IV-lea. Manuscrisele pe papirus, constituie acum elementele care întregesc lanţul. Dar faimoasele manuscrise pe pergament din secolele IV şi V, au o valoare încă şi mai mare decât manuscrisele pe papirus. Cu ajutorul lor, Iehova a făcut ca întreaga Biblie să fie păstrată în siguranţă.

Tabel cu cele mai importante manuscrise pe pergament

Acest tabel arată principalele manuscrise pe pergament, simbolul lor internaţional, numele, data, locul actual de păstrare şi ramura sau familia de care aparţin. Toate au fost scrise cu majuscule. Cel mai important manuscris al Bibliei este „Vatican 1209”. El are trei coloane pe fiecare pagină şi a fost scris în timpul primei jumătăţi a secolului al IV-lea, d.Chr. La origine, conţinea în limba greacă toate Scripturile, de la „Geneza” la „Apocalipsa”. Acum, multe părţi ale manuscrisului sunt deteriorate şi există multe goluri, părţi din „Geneza”, „Psalmii” şi „Evrei”, iar cărţile „Timotei”, „Tit”, „Filimon” şi „Apocalipsa”, lipsesc în întregime. Manuscrisul este păstrat în biblioteca Vaticanului. În sfârşit, cu mare întârziere şi după multe ezitări, autorităţile de la Vatican au reprodus un facsimil al întregului manuscris, între anii 1889 şi 1890.

Manuscrisul „Vatican 1209”, are ca rival manuscrisul „Sinaitic”, ambele datând din secolul al IV-lea. Manuscrisul „Sinaitic”, conţine părţi ale Bibliei complete în greacă şi constă din 376 de foi, având patru coloane pe fiecare pagină, cu excepţia cărţilor poetice ale Scripturilor Ebraice, care sunt pe două coloane. El conţine „Apocalipsa”, acoperind astfel lacuna existentă în manuscrisul „Vatican 1209”. El este în acord, dar şi în dezacord cu faimosul manuscris „Vatican 1209”, în diferite puncte. Simbolul său internaţional este prima literă a alfabetului ebraic, א (aleph). Eruditul german Constantin Tischendorf, a descoperit acest manuscris în anul 1859, în mânăstirea catolică greacă „Sfânta Ecaterina”, de pe Muntele Sinai. În total contrast cu autorităţile de la Vatican, care timp de secole au ascuns „sub obroc” în mod egoist lumina manuscrisului „Vatican 1209”, în anul 1862, ţarul Rusiei a poruncit lui Tischendorf să publice întregul „Codex Sinaiticus”. Lumina sa a fost lăsată să strălucească, iar acest lucru i-a determinat pe preoţii de la Vatican să publice în formă completă şi clară faimosul lor manuscris, pentru a nu fi complet eclipsat.

Manuscrisul „Alexandrin”, ocupă al treilea loc printre manuscrisele antice pe pergament. El conţine cea mai mare parte a Bibliei, inclusiv cartea „Apocalipsa”. Acest manuscris datează din secolul al V-lea şi este scris pe două coloane pe fiecare pagină. În partea care conţine evangheliile, apare o primă revizuire a textului Scripturilor Greceşti. Acest proces de revizuire a produs până la urmă textul bizantin, fundamentul Versiunii „Regele Iacob”. Mai întâi, manuscrisul „Alexandrin”, a fost dus din Alexandria Egiptului, la Constantinopol, prin intermediul lui Cyril Lucar. El a fost cel care urma să prezinte manuscrisul regelui Iacob I, care a autorizat producerea popularei Biblii englezeşti, care-i poartă numele. Manuscrisul a fost trimis în Anglia, dar nu a ajuns acolo înainte de anul 1627, după moartea regelui Iacob, deci nu a fost disponibil pentru traducerea Versiunii Regele Iacob din anul 1611. Totuşi, apariţia în Anglia a manuscrisului „A” (simbol pentru Manuscrisul Alexandrin), a însemnat începutul unei mari cercetări a manuscriselor antice din partea criticilor de text.

Un alt manuscris vechi pe pergament, din secolul al V-lea, ce are o vârstă egală cu cea a manuscrisului „Alexandrin”, este codexul „Ephraemi Rescriptus” (simbolizat prin „C”). El a fost numit „palimpsest”. Acest termen este compus din palin, care înseamnă „din nou”, şi psao, care înseamnă „a şterge”; este un manuscris din care scrisul original a fost şters, pentru a fi apoi rescris cu un text nou şi diferit; de aceea era numit „rescris”. La origine, manuscrisul „C”, conţinea Scripturile Greceşti, dar mai târziu scrisul a fost şters şi în secolul al XII-lea a fost înlocuit cu operele greceşti ale sirianului numit Ephraem (Ephraem Sirus). Din acest motiv, este numit Codex Ephraemi Rescriptus. Cu ajutorul unui tratament chimic, a fost posibil să se citească scrisul original, făcând astfel ca manuscrisul să fie foarte valoros. El conţine 64 de foi cu părţi ale versiunii greceşti ale Septuagintei şi 145 de foi cu fragmente din toate Scripturile Creştine. Acesta are o singură coloană pe fiecare pagină.

Un al cincilea manuscris important, este „Bezae Cantabrigiensis” sau „Textul de la Cambridge”. Teodor Beza a descoperit manuscrisul în anul 1562, în mânăstirea Sf. Irineu, la Lyon, în Franţa, ca un rezultat al jefuirii hughenoţilor din oraş. El conţine evangheliile şi „Faptele Apostolilor”, aproape în întregime. Este bilingv, fiind scris în greacă şi latină şi este manuscrisul cel mai important din ramura occidentală. Pentru epistolele lui Pavel se studiază un alt manuscris al lui Beza, „Codex Claromontanus” sau „Manuscrisul de la Clermont”. Acesta conţine cele patrusprezece epistole ale lui Pavel şi este redactat în greacă şi latină.

În lecţia aceasta şi în cele precedente, au fost luate în considerare doar manuscrisele importante pe pergament şi papirus. Dintre copiile autografe originale, ale Scripturilor Greceşti, au fost făcute şi răspândite mii de copii. Astăzi există mai mult de 12000 de copii, dar nici una nu este identică cu cealaltă. Abundă variaţii nesemnificative, iar grupurile mai ample ale acestor manuscrise au variaţii specifice grupului respectiv. Cele care au aceleaşi particularităţi, sunt asociate împreună ca aparţinând unei anumite „ramuri”, numită mai exact „familie”. În sensul modern, „ramură”, înseamnă revizuire, dar referindu-se la manuscrise, înseamnă o familie de manuscrise ce au ca strămoş comun un manuscris ce face parte din scrierile originale autografe.

Ca să putem aprecia cum au rezultat familiile de manuscrise, trebuie să ne amintim, de exemplu, de epistola lui Pavel, scrisă din Roma, către coloseni, în care el instruieşte (Coloseni 4:16): „după ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica din Laodicea”. Colosenii au păstrat originalul, dar au făcut copii pentru Laodicea şi pentru alte adunări. Fraţii creştini demni de încredere care au făcut copiile, puteau să nu fie foarte învăţaţi, dar ei puteau copia. Mai mulţi dintre ei au putut să facă fiecare câte o copie, astfel că au făcut rapid multe copii. Datorită imperfecţiunii omeneşti, aceste copii nu au fost duplicate exacte, corecte în cel mai mic detaliu. O eroare de ortografie, omiterea unui cuvânt sau a unei fraze, schimbarea locului unui cuvânt, iată erorile care se putea infiltra în text. Chiar dacă ar fi fost făcute, să zicem, numai trei copii din această scrisoare către coloseni, fiecare copie făcută de un scriitor diferit ar fi putut avea diferite greşeli. Copiile au putut fi trimise una la Antiohia, în Siria, alta la Alexandria, în Egipt şi o alta la Cezareea, în Palestina. O copie putea fi trimisă înapoi la Roma. Fiind făcute toate de copişti diferiţi, în fiecare manuscris al acestora, s-ar fi putut strecura diferite greşeli faţă de prima copie.

Deci, copia ajunsă la Roma a fost copiată din nou de alţi scriitori, iar aceştia au copiat greşelile deja existente în manuscris. Fiind oameni imperfecţi, ei puteau face greşeli proprii; cu trecerea timpului şi cu multiplicarea copiilor, diferenţele faţă de scrisoarea originală a apostolului, au crescut. Rădăcina lor comună a fost acea primă copie trimisă din Roma şi copiile din zona vestică a Mediteranei, fiecare având particularităţi nesemnificative, au avut o bază comună asemenea celorlalte copii care au urmat în regiunea respectivă, fiind derivate din acelaşi manuscris original. Astfel că manuscrisele din aceeaşi regiune, s-au grupat într-o „familie” sau „ramură”, numită „ramura occidentală”. Scrierile ramurii occidentale, nu au o bază atât de veche şi au suferit modificări libere din partea editorilor.

În Orient, Asia Mică, de la marginile Constantinopolului până în Antiohia Siriei, s-a dezvoltat un alt grup de manuscrise, având propriile lor caracteristici de stil, erori, deplasări, omisiuni şi adăugiri. Totuşi, în mod fundamental, ele au avut ceva în comun, fiind toate derivate din acea primă copie trimisă celor din Colose. Deci, ele au fost considerate ca făcând parte din aceeaşi familie, de obicei numită „ramura bizantină”. Editorii textului în această zonă, erau mai interesaţi să prezinte o lectură fluentă a Scripturilor, decât o precizie literală. De aceea, dacă o modificare ar fi uşurat citirea, editorii ar fi făcut-o.

O altă familie de texte este „ramura neutră”. Această familie este clasificată ca fiind „neutră”, deoarece manuscrisele sale nu aparţin nici familiei occidentale, nici celei bizantine şi se distinge prin absenţa erorilor şi modificărilor lor. Textele „neutre”, sunt notabile prin faptul că nu au suferit modificări substanţiale şi nu au avut parte de un mare număr de modificări cauzate de copişti. Ele sunt apropiate de scrierile autografe originale ale apostolilor. Astăzi, denumirea de „neutre”, este înlocuită cu denumirea de „ramura alexandrină”.

În timpul ultimilor cincizeci de ani, criticii textului au format o nouă familie, „ramura cezareană”. Această familie a avut originea nu în Cezareea, Palestina, ci în Egipt, existând în aceeaşi perioadă cu textul „neutru”; apoi a fost transferată la Cezareea şi stabilindu-se aici, prin intermediul unui anume Origene, de aici derivând şi numele său.

În ciuda acestor familii diverse şi multiplelor diferenţe ale textelor fiecărei familii, în esenţă, Scripturile au ajuns până la noi aşa cum erau în scrierile originale. Multiplele diferenţe sunt minore şi fără importanţă. Ele erau de aşteptat, având în vedere numărul mare de recopieri. Printr-un studiu atent şi comparativ al manuscriselor, erorile de importanţă au fost eliminate şi astăzi avem un text al Bibliei autentic.

LUPTA BIBLIEI PENTRU SUPRAVIEŢUIRE

Nici un spectacol cinematografic al timpurilor moderne, n-ar putea fi la fel de plin cu acţiuni dramatice decât cele descrise în relatarea despre lupta Bibliei pentru supravieţuire. Nici o bătălie n-ar putea pune în joc interese mai înalte decât cele ale Bibliei şi totuşi nici un alt conflict nu ar putea fi mai sigur de un final fericit. În această luptă, irezistibila putere a lui Iehova al oştirilor a luat partea Bibliei şi cu multă vreme în urmă, El a prezis infailibil verdictul fericit: „Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac” (1Petru 1:25). Totuşi, intensitatea luptei a crescut de-a lungul secolelor şi nu o dată câmpul de bătaie a fost stropit cu sângele apărătorilor Bibliei.

Naşterea, dezvoltarea şi moartea diverselor limbi, au constituit factorul crucial în luptă. Capii religioşi, mânaţi de motive egoiste şi diabolice, au venerat câteva limbi, considerându-le sfinte şi sacre; ei s-au opus cu cruzime dezvoltării progresive a limbilor, astfel că nu au permis Bibliei să ţină pasul cu limbajul comun. De ce? Ei nu au urmat exemplul lui Iehova Dumnezeu, de aici întârzierea şi ezitarea lor. Ebraica a fost limba pe care El a dat-o lui Adam şi Eva, în Eden. Douăzeci şi cinci de secole mai târziu, când Iehova i-a poruncit lui Moise să înceapă scrierea Bibliei, a fost folosită tot ebraica. Ebraica, în calitatea ei de limbă principală a Bibliei, a durat cam unsprezece secole, până a fost completat aşa-zisul „Testament Vechi”. Apoi, ebraica a dispărut ca limbă, fiind înlocuită de aramaică. A rămas Iehova la limba moartă? Nu, cu toate că liderii religioşi iudei s-au opus traducerii Scripturilor Ebraice în limba aramaică pentru poporul de rând. Iehova a considerat lucrurile într-un mod practic şi când a reluat scrierea Bibliei, nu s-a mai slujit de ebraică. „Evanghelia după Matei” a fost scrisă mai întâi în limba aramaică. Dar, în acea vreme dialectul grec koiné devenise limba internaţională, înlocuind aramaica. Deci, aşteptându-se la schimbările în ceea ce priveşte existenţa şi folosirea limbilor, Iehova Dumnezeu l-a pus pe Matei să traducă acea primă evanghelie în greaca koiné şi i-a inspirat pe scriitorii Bibliei care au urmat să-şi redacteze scrierile lor în limba greacă. Biblia trebuia să fie înţeleasă, trebuia să trăiască, nu să fie pierdută şi îngropată în limbi moarte, pentru ca poporul de rând s-o înţeleagă. Aceasta era clasa care trebuia s-o asculte cu bucurie, dacă i se dădea posibilitatea.

Cu trecerea timpului, latina a devenit limba vorbită de o mare parte a poporului. Au apărut versiuni latine ale Scripturilor, culminând cu alcătuirea Vulgatei Latine a lui Girolamo. Aproximativ în acelaşi timp, a venit în existenţă organizaţia religioasă a Ierarhiei Romano-Catolice şi a dobândit o putere formidabilă. Ea considera latina ca o limbă sacră şi o venera, adoptând-o ca limbă oficială a organizaţiei religioase. Puterea politică a crescut şi s-a urcat la capul Bisericii Catolice. Ea a devenit tot mai coruptă, schimbând şi răstălmăcind învăţăturile Scripturii. „Latina Vulgata” era scrisă în limba poporului, dar cu ce folos? Puţini puteau să citească atunci. Dar mulţi învăţau şi asta nu plăcea Ierarhiei. Deşi, cu trecerea timpului, latina a încetat să fie limba poporului, iar oamenii înţelegeau din ce în ce mai puţin Biblia „Vulgata”, vicleana Ierarhie s-a bucurat. În secolul al XI-lea, Papa Grigore al VII-lea, i-a mulţumit lui Dumnezeu tocmai pentru acest fapt. Nu se dorea traducerea Bibliei în conformitate cu schimbările progresive ale limbii. Latina urma să fie limba Bibliei; poporul trebuia să vină la preoţii organizaţiei catolice, pentru informaţii din Biblie. Acest lucru îl doreau ei.

Dar, Iehova Dumnezeu nu a fost de acord cu politica Ierarhiei. El nu-şi schimbase scopul Său, acela de a păstra Biblia vie, în limba poporului de rând, blând şi dornic de a fi învăţat. Către sfârşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, fuseseră făcute traduceri în engleza veche a unor mici porţiuni din Biblie, dar ele nu ajunseseră în mâinile poporului. Din secolul al IX-lea până în secolul al XIII-lea, alte scurte traduceri au apărut, puţin câte puţin, în limba comună, fie în engleza veche, fie în franceză. Dar nici o reformă intelectuală reală nu a avut loc înainte de zilele lui John Wycliffe. El a trăit între anii 1320 şi 1384. A fost folosit de către Iehova Dumnezeu să ţină Biblia în viaţă pentru poporul de rând.

Wycliffe era un erudit preot romano-catolic şi pentru o vreme, a fost rectorul universităţii engleze. Cu cât Wycliffe studia Scripturile, cu atât ochii lui se deschideau pentru a discerne corupţia Ierarhiei. Adevărul Bibliei l-a încurajat şi el a sfidat tirania spirituală a Romei, autoritatea temporară a Papei, închinarea la imagini a Bisericii, doctrina transsubstanţierii, liturghia şi alte învăţături sau doctrine nebiblice. El şi-a pus în practică sfidarea, prin răspândirea fără frică a numeroase scrieri. În lucrarea sa de mărturisire a adevărului Bibliei, i s-au alăturat mulţi alţi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu, numiţi cu dispreţ „lolardişti”, ceea ce însemna „şarlatani”. Grupuri de astfel de pionieri predicatori, mergeau în lung şi-n lat prin ţară, distribuind scrierile lui Wycliffe.

Apoi, a venit ciocnirea dură cu Ierarhia. Wycliffe scrisese în engleza de mijloc, limbă vorbită pe atunci în popor, decizând că trebuie să descopere compatrioţilor săi întreaga Biblie. El a eliberat-o din mormântul limbii moarte în care fusese ferecată de Ierarhia nelegiuită; a dăruit-o poporului vie, în limba sa proprie. Astfel, toată lumea a înţeles că scrierile lui Wycliffe au spus adevărul referitor la practicile şi doctrinele nescripturale ale organizaţiei religioase romano-catolice. Wycliffe şi-a început această lucrare în anul 1382, dar nu a dus-o până la capăt, până în momentul morţii, în anul 1384, reuşind să traducă doar Scripturile Creştine şi aproximativ jumătate din vechile Scripturi Ebraice. În lucrul său, a folosit Biblia latina „Vulgata”, a lui Girolamo. Nicholas de Hereford s-a dedicat operei întrerupte de moartea lui Wycliffe şi a completat traducerea. Cu aproximativ opt ani mai târziu, întreaga traducere a fost revizuită de prietenul lui Wycliffe, Richard Purvey. John Wycliffe şi colaboratorii săi, au fost primii care au tradus în limba engleză, Biblia completă.

Acum, că Sfânta Biblie sfărâmase lanţurile limbii latine moarte şi că lumina ei nu mai era ascunsă sub obroc, a acceptat Ierarhia de bunăvoie această descoperire? Nici vorbă. Tipografia cu caractere mobile nu fusese încă inventată, iar producerea de copii ale manuscriselor, conţinând traducerea lui Wycliffe, înainta lent; cu toate acestea, în pofida opoziţiei violente, versiunea în limba engleză s-a răspândit. Arhiepiscopul Arundel de Canterburry, comentând evenimentul cu Papa, l-a numit pe traducător „acel mizerabil ciumat, John Wycliffe, fiu al Şarpelui cel vechi, precursor al anticristului, care a ajuns la apogeul nelegiuirii sale, inventând o nouă traducere a Scripturilor”. În anul 1408, Ierarhia Romano-Catolică a interzis traducerea; cei care încălcau porunca erau excomunicaţi. În anul 1414, o lege inspirată de Ierarhie a decretat că toţi cei care citesc Scripturile în limba engleză îşi „pierd drepturile asupra terenurilor, animalelor, vieţii şi bunurilor lor pentru urmaşii lor, pe vecie”. Slujitorii acestei bande religioase au început să-i vâneze pe posesorii traducerii lui Wycliffe, ca pe nişte fiare sălbatice. Cititorii Bibliei au fost arşi pe rug cu copii ale acesteia legate de gât; copiii erau forţaţi să aprindă focul pentru părinţii lor. Ierarhia, frustrată şi furioasă, la Conciliul de la Constanza, din anul 1415, a condamnat scrierile lui Wycliffe, iar în anul 1428, rămăşiţele lui au fost exhumate, arse şi cenuşa sa a fost aruncată în râul Swift.

În secolul al XV-lea, inventarea tiparului a constituit un pas înainte al civilizaţiei; el a dus şi la oprirea luptei murdare a Ierarhiei, împotriva Bibliei. Prima publicaţie care a ieşit din maşina tipografică a inventatorului Johann Gutenberg, a fost Biblia latina „Vulgata”, în anul 1456. Puţin după aceea au apărut versiuni tipărite în limbile vorbite în principalele ţări europene, doar Anglia întârziind. Populara traducere engleză a lui Wycliffe, nu a fost tipărită în acelaşi timp cu celelalte versiuni în limba comună. Nici o parte a Bibliei engleze n-a fost tipărită înainte de anul 1525, nici o Biblie completă în limba engleză, înainte de anul 1535 şi nici o Biblie tipărită în Anglia, înainte de anul 1538. Cu toate acestea, Ierarhia pierduse lupta sa contra unei Biblii vii, pentru poporul de rând. Deşi ea a distrus multe mii de copii ale Cuvântului lui Dumnezeu, maşina de tipărit a început să producă mai multe copii decât putea ea distruge.

TIPĂRIREA BIBLIEI ÎN LIMBA ENGLEZĂ

„Dacă Dumnezeu îmi cruţă viaţa, nu peste mulţi ani, voi face că până şi un băiat de la coarnele plugului, va şti mai mult despre Scripturi decât ştie acum corpul preoţesc”. Aşa spunea William Tyndale, atunci când a decis să traducă Biblia în limba engleză şi să o tipărească. Dar el şi-a dat seama că „acest lucru, nu se poate face nicăieri în Anglia”. Nu s-a dat bătut şi a căutat azil pe continentul european; în anul 1525, traducerea sa a Scripturilor Creştine, a fost tipărită. Numeroase copii au fost duse în Anglia. A existat o mare cerere de copii, nu doar din partea poporului de rând, înfometat de adevăr şi doritor de a citi Biblia, ci şi din partea Ierarhiei, care dorea să le ardă. Capii catolici au făcut să răsune interdicţiile lor împotriva „dăunătoarei mărfi” şi au început să le adune şi chiar să cumpere copii ale Bibliei, pentru a le arde la „Crucea Sf. Pavel” din Londra. Dar, în pofida mâniei cardinalului Wolsey şi a denunţurilor susţinătorilor, multe copii ale operei lui Tyndale, continuau să pătrundă în Anglia. Şi băieţii care arau pământul, ajungeau să cunoască adevărurile pure al Bibliei, mai bine decât numerosul corp preoţesc.

Spre diferenţă de Wycliffe, care tradusese din latina „Vulgata”, Tyndale era un erudit în greacă şi ebraică şi a tradus direct din limbile originale ale Bibliei. Fără îndoială, el a consultat traducerea lui Wycliffe, precum şi „Vulgata” şi traducerea lui Luther. Direct din ebraică, Tyndale a tradus Pentateucul (1530) şi cartea lui Iona (1531). În anul 1534, el a făcut o revizuire a traducerii sale din Scripturile Greceşti. În tot acest timp, Ierarhia continua să-l urmărească pe Tyndale asemenea unei haite de lupi. Până la urmă, traducătorul a fost trădat haitei de unul care sfârşise ai fi prieten şi interesat în adevăr. El a fost dus la închisoare, „judecat” în Belgia, condamnat, spânzurat şi apoi ars pe rug în anul 1536.

Dar, în timp ce Ierarhia se bucura de închiderea lui Tyndale, Biblia completă a fost tipărită în limba engleză, pentru prima dată. Cu toate încercările lor, puterile întunericului nu au putut să stingă flacăra Bibliei. Biblia completă în engleză, dar tipărită în afara Angliei, a fost opera lui Miles Coverdale. Nefiind un învăţat în ebraică sau greacă, Coverdale, nu putea traduce direct din limbile originale ale Bibliei, cum făcuse Tyndale. El a adunat cele mai bune traduceri disponibile şi cu multă dibăcie, le-a compilat, le-a editat şi le-a tradus într-o Biblie completă în limba engleză. Opera sa se bazează în mare parte pe traducerea revizuită a Scripturilor Greceşti, aparţinând lui Tyndale, pe „Pentateucul lui Tyndale”, precum şi pe „Biblia germană de la Zurich” a lui Zwingli, pe Biblia germană a lui Luther, pe „Vulgata” şi pe un alt text latin. Această primă Biblie completă în limba engleză, a început să fie tipărită în anul 1535. Ediţii ulterioare ale acesteia, au apărut în Anglia, cu permisiunea regelui.

Noi revizuiri ale Bibliei engleze au urmat într-o succesiune rapidă. După „Biblia lui Coverdale”, prima care a apărut, a fost numită „Biblia lui Matthew”, în anul 1537. Thomas Matthew era, foarte probabil, un pseudonim al lui John Rogers, un prieten şi colaborator al lui Tyndale. Pe lângă Scripturile Greceşti, Tyndale publicase doar Pentateucul şi cartea lui Iona. Dar el lăsase manuscrisele nepublicate ale traducerii sale de la cărţile lui Iosua până la Cronici. El a încredinţat manuscrisele lui John Rogers, care le-a folosit în mod credincios. Biblia lui Matthew alcătuită astfel, este, înainte de toate, o compilaţie din traducerile lui Tyndale şi Coverdale. A fost vândută în Anglia cu permisiunea regelui şi a fost dedicată, din această cauză, regelui Henry al VIII-lea. Cromwell, primul ministru din acea vreme, a obţinut permisiunea regelui pentru difuzarea ei în Anglia; Coverdale a vorbit în favoarea noii versiuni, aşa cum a făcut şi Cranmer, arhiepiscop de Canterbury.

Aceste versiuni ale Bibliei, fuseseră permise de rege, dar nici una nu fusese autorizată şi acceptată oficial ca versiune standard. Această distincţie a revenit „Marii Biblii” din anul 1539. Cromwell i-a însărcinat pe Coverdale şi pe încă alţi câţiva învăţaţi în ebraică şi greacă să facă această revizuire a „Bibliei lui Matthew”. Rezultatul muncii lor a fost „Marea Biblie”. Printr-un edict regal (Henry al VIII-lea se separase deja de Roma papală), s-a poruncit clerului să asigure câte o copie din „Marea Biblie” fiecărei biserici din Anglia, care să stea într-un loc potrivit pentru ca ea să poată fi consultată şi citită de către enoriaşi. În a doua ediţie a acestei Biblii (1540), apar pentru prima dată pe frontispiciu cuvintele, devenite familiare: „Aceasta este Biblia, prescrisă pentru folosinţa Bisericii”. Ce înfrângere a suferit Ierarhia, inamica Bibliei!

Totuşi, ca o fiară încolţită, ea a continuat să lupte cu disperare. Nu se poate spune că setea ei de sânge fusese satisfăcută. În anul 1540, Cromwell a fost condamnat la decapitare, nu doar din motive politice, ci şi pentru că făcuse Biblia populară, pentru faptul că a distrus altare, imagini, idoli şi pentru că a sechestrat bogăţiile mănăstirilor. Cu toate că regele Henry, se eliberase de jugul papal, el a rămas, evident, catolic în adâncul inimii. În timpul ultimilor ani ai domniei sale, a luat măsuri restrictive în ceea ce priveşte citirea şi folosirea Bibliei. În anul 1543, versiunea lui Tyndale, a fost interzisă printr-un act al Parlamentului; în acelaşi timp s-a decretat că, toate notele şi comentariile marginale în alte versiuni, vor fi eliminate şi s-a mai decretat, sub ameninţarea pedepsei cu amenda sau cu închisoarea, că nici un muncitor, bărbat sau femeie, nu are voie să citească, public sau în particular, nici o parte din Biblie. În anul 1546, „Biblia lui Coverdale”, a fost cuprinsă în această interdicţie. De fapt, singura Biblie care nu a fost interzisă, a fost „Marea Biblie”.

Condiţiile au devenit mai blânde în timpul puţinilor ani ai domniei fiului lui Henry al VIII-lea, Eduard al VI-lea (1547-1553). Biblia engleză a fost retipărită de multe ori, în diverse ediţii. Prin ordin regal, Cuvântului lui Dumnezeu apare din nou în biserici, pentru folosinţa tuturor. Dar, acest lucru a fost doar calmul dinaintea furtunii unei persecuţii violente. În anul 1553, Maria Tudor, „Sângeroasa”, a ajuns pe tronul Angliei, iar ţara a recăzut în mâinile avide ale Ierarhiei. Cranmer a suferit martiriul pe rug, aşa cum suferise John Rogers înaintea lui. Sute de alţi apărători ai Cuvântului lui Dumnezeu au murit pe rugurile aflate în flăcări.

Ce s-a întâmplat cu Coverdale? El, împreună cu alţi învăţaţi biblici din Anglia, s-a refugiat la Geneva, oraşul lui Calvin şi Beza. Acolo, aceşti refugiaţi englezi au lucrat la alcătuirea unei noi revizuiri a Bibliei. Rodul acestei munci a fost o versiune a Scripturilor Greceşti, publicată în anul 1557. Se presupune că William Whittingham este responsabil în mare măsură pentru această operă. Curând, această versiune a fost înlocuită, în anul 1560, prin publicarea întregii Biblii. Această versiune a fost numită „Biblia de la Geneva”, dar a fost denumită într-un mod original „Biblia Pantalonilor”, pe baza traducerii din Geneza 3:7: „au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut pantaloni din ele”. Principalii săi editori erau Whittingham, Gilby şi Sampson. Era o traducere excelentă, bazată pe ultimele cercetări în studiile ebraice şi clasice. A fost prima Biblie completă în limbă engleză, împărţită în capitole şi versete, la fel ca Biblia noastră modernă. A devenit foarte populară şi a fost apoi tipărită şi difuzată în Anglia (dedicată reginei Elisabeta). Ea a devenit Biblia familiei, după cum „Marea Biblie” a rămas Biblia bisericii.

„Biblia de la Geneva” a eclipsat „Marea Biblie”. Pentru a rezolva această problemă, arhiepiscopul Parker de Canterbury, a luat iniţiativa revizuirii „Marii Biblii”. Munca a fost încredinţată unui grup de erudiţi, dintre care unii erau episcopi; de aceea, rodul muncii lor a fost numit „Biblia Episcopilor”. Cu toate acestea, ea nu a reuşit să depăşească popularitatea „Bibliei de la Geneva”.

În acest timp, Ierarhia Romano-Catolică pierdea definitiv lupta ei împotriva traducerii Bibliei în limba vorbită a poporului. Versiunile protestante erau foarte răspândite şi citite. Ele demascau corupţii neîndurători. De acum era clar că ea nu mai putea interzice Biblia în limba poporului; ea mai putea doar să încerce să combată efectul. A făcut aceasta producând, cu mare întârziere, propria traducere engleză. Mulţi preoţi catolici din Anglia, exilaţi, se refugiaseră în Europa, în oraşul Douai, pe atunci în Olanda. Aceşti preoţi au publicat versiunea catolică a „Noului Testament” în anul 1582, la Universitatea din Reims, Franţa. „Vechiul Testament”, nu a fost disponibil înainte de anul 1610, când a fost publicat la Douai. Versiunea n-a fost tradusă din limbile originale, ebraica şi greaca, ci din latina „Vulgata”. Traducerea era greoaie şi extrem de literală, folosind multe cuvinte de neînţeles şi doar „englezind” multe cuvinte latine, în loc să le traducă. „Catholic Encyclopedia” spune că s-a făcut acest lucru pentru ca „cititorul de rând, găsind cuvântul de neînţeles, să fie forţat să caute semnificaţia lui”. Acest fapt permitea preoţilor catolici să ascundă ulterior înţelesul, înaintea cititorului. În anul 1750, a fost publicată o ediţie revizuită, de Richard Challoner.

Anul 1611 a fost anul producerii „Versiunii Autorizate” sau versiunii „Regele Iacob”. Regele Iacob dorea o traducere engleză uniformă, făcută de către cei mai învăţaţi în Biblie, apoi revizuită de episcopi şi de principalii învăţaţi ai Bisericii, prezentată consilierilor şi în fine, aprobată de autoritatea regală. Lucrarea a început în anul 1604. Printre revizori se găseau cei mai buni erudiţi din epocă, care cunoşteau ebraica, greaca şi multe alte limbi. Revizorii, în jur de cincizeci, s-au servit nu doar de multele traduceri existente pe atunci, ci au consultat direct textele ebraice şi greceşti ale Bibliei. Astfel, atunci când a fost publicată versiunea, în anul 1611, prima pagină putea afirma cu justeţe: „o nouă traducere din limbile originale, comparată cu atenţie cu precedentele traduceri şi revizuită din porunca Majestăţii Sale”. Este de la sine înţeles că această Biblie este o capodoperă literară. Stilul graţios şi demnitatea ei, fluiditatea şi ritmul cuvintelor, simplitatea directă şi forţa exprimării, eleganţa şi maiestatea ei, toate aceste atribute fac ca ea să fie un magistral model de limbă engleză. Popularitatea ei durează încă.

După versiunea „Regele Iacob”, au urmat multe alte traduceri care au făcut ca Biblia să ţină pasul cu evoluţia limbilor comune. Au fost descoperite manuscrise mai vechi, iar cunoaşterea limbilor greacă şi ebraică a crescut, făcând posibile traduceri mai exacte. Un exemplu notabil este „Versiunea Americană Standard – A.S.V”, din anul 1901. Această traducere fiind acum răspândită în întreaga lume, în peste o mie de limbi. Numărul copiilor ei a depăşit două miliarde, iar acum merge spre trei miliarde. Este cartea cea mai vândută din toate timpurile, iar Ierarhia Romano-Catolică a pierdut bătălia ei pentru distrugerea Bibliei. Biblia învinge!

Un început pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu poate fi observat pe timpul scriitorului Ezra, preotul care a ajuns însemnat. (Ezra 7:1,6,10-12). De la timpul lui Ezra, multiplicarea prin copiere a sfintelor cărți inspirate a crescut în mare măsură. Motivul ? Pentrucă israeliții iudei se împrăștiaseră atunci prin multe țări și și-au clădit sinagogi spre a auzi și a studia Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, copiile erau necesare pentru fiecare sinagogă. Astfel, când Isus intră într-o sinagogă în Nazaret și I sa cerut să predice, I s-a putut da cartea sau sulul profeției lui Isaia, ca să citească. (Luca 4:17). Mai târziu, apostolul Său, Iacov, explică despre această răspândire de copii a cuvântului lui Dumnezeu, zicând „Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat” – Fapte 15:21.

Evreii sau iudeii au depus cea mai mare grijă la copierea și păstrarea Scripturilor Ebraice. Ei n-au calculat numai cuvintele, ci și literele. Scrierea unui singur cuvânt din memorie era considerat un mare păcat. Înainte și în timpul lui Christos, acești copiști evrei erau numiți scribi sau soferimi și, în timp ce evitau greșelile, ei își luau libertatea de a face schimbări ale textului, ca de pildă înlocuirea de multe ori a substantivului propriu „Iehova” cu substantivul comun „Dumnezeu” sau „Domn”. După ei au venit învățați iudei instruiți, numiți „masoreți”, iar ei au exercitat o mare grijă și fidelitate în copierea manuscriselor, nefăcând absolut nici o schimbare, ci au completat observațiile care atrăgeau atenția asupra shimbărilor făcute de soferimi. Ei au produs ceea ce este cunoscut astăzi ca textul masoretic, pe care se bazează copiile și traducerile noastre prezente ale Scripturilor Ebraice. În jurul anului 280 înainte de Christos, Scripturile Ebraice au început să fie traduse în Egipt, în limba greacă. Această versiune greacă se numește Septuaginta sau „Versiunea Celor Șaptezeci”. Au fost făcute un mare număr de copii ale acestei traduceri și împărțite în întreaga lume antică. Ea și-a avut rolul ei in păstrarea și răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, devenind baza traducerilor în alte limbi.

Dumnezeu a dispus ca scrierea Scripturilor îndeosebi cele din primul secol al erei creștine să fie notate într-o limbă larg răspândită pentru timpul de atunci. După întoarcerea din captivitatea babiloniană, atunci când scribii citeau din Scripturile Ebraice, ei trebuiau să parafrazeze înțelesul în aramaică. (Neemia 8:8). Ebraica devenise o limbă moartă. Curând, greaca koiné sau comună a devenit o limbă internațională. După moartea lui Isus, când trebuia făcută mai multă activitate de scriere a Scripturii, spiritul lui Iehova a făcut ca aceasta să fie înregistrată în limba cea mai răspândită în acel timp, greaca koiné. El n-a venerat și n-a socotit sfântă limba ebraică moartă, așa cum face astăzi Biserica Romano Catolică cu limba latină moartă. Iehova a păstrat și răspândit Biblia pentru a fi citită și înțeleasă de toți, nu doar de o ierarhie religioasă.

Ca și în cazul manuscriselor Scripturilor Ebraice, a fost necesar să se facă numeroase copii ale scrierilor Scripturilor Grecești originale, mai întâi pentru a răspândi mesajul repede și la distanță, iar mai târziu pentru a-l păstra împotriva uzării și ravagiilor timpului. Astăzi există vreo 4000 de copii manuscrise ale Scripturilor Grecești în limba originală (plus 8000 în limba latină și 1000 în alte limbi) Acuratețea scribilor profesioniști evrei a fost transmisă în mare măsură copiștilor neprofesioniști ai Scripturilor Grecești. Cu toată grija silitoare, bineînțeles că s-au strecurat și erori ale copistului, dar acestea au fost în mare măsură nesemnificative în ceea ce privește înțelesul.

Niciunul dintre scrierile originale autografe ale acestor scriitori inspirați de Dumnezeu nu mai există astăzi, dar Marele Autor al „scripturilor adevărului” s-a îngrijit să se facă copii în strânsă armonie cu originalele; de asemenea și multe traduceri ale acestora au fost făcute în alte limbi, în armonie cu porunca lui Isus: „duceți-vă și faceți ucenici, din toate neamurile, […] învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit.” „Și-mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului”. (Matei 28:19,20; Fapte1:8). În ziua de Rusalii, zece zile mai târziu, ucenicii au fost unși cu spiritul sau forța activă al lui Dumnezeu și erau în măsură să vorbească in multe limbi străine. Mulți din aceia, care acceptară creștinismul atunci, erau Evrei care vorbeau grecește. (Fapte 2:1-11; 6:1). Scurt timp după aceea, ucenicul Filip predică evanghelia unui prozelit evreu, care era un etiopian, și-l boteză. (Fapte 8:26-39). Facerea de manuscrise copi după Scripturile din limba originală a continuat până pe la mijlocul veacului al cincisprezecelea, când a fost inventat tiparul cu litere mobile.

În jurul anului 1450, la Mainz, în Germania, Johann Gutenberg a realizat tiparnița mobilă. Produsul muncii sale a deschis o nouă eră în istoria cărților, și cu ele, a Bibliei. Prima operă importantă ieșită de sub tipar a fost Biblia în latină, în 1456. În anul 382 d. Chr, Eusebiu Ieronim, cunoscut pe scurt ca Jerome, a început revizia sa a vechii versiuni latine a Bibliei. El a încercat prima dată să traducă din textul original Grecesc și din Versiunea Greacă Septuaginta, dar, în cele din urmă, se întoarse și la textul original Ebraic. Versiunea latină pe care o formase Jerome și care a fost revizuită de atunci, este numită „Latina Vulgata”. Această versiune conținea întreaga Biblie tradusă în latină din limbile originale, ebraică și greacă. Ea a devenit baza cercetării biblice timp de o mie de ani. Zece ani mai târziu ea a fost tipărită în germană la Strasbourg, după textul unui traducător necunoscut din secolul al XIV-lea. În 1471 a fost tipărită prima Biblie italiană, urmată curând de Noul Testament francez. Prima Scriptură olandeză a apărut în 1477. A urmat Biblia întreagă în catalană, în 1478.

Jonh Wycliffe a fost acela care a tradus prima dată Biblia în engleză, în anii 1382-1384. Era scrisă de mână. Prima Biblie engleză completă tipărită vreodată a fost aceea de Myles Coverdale, în anul 1535, care cuprindea în ea lucrarea făcută până aici de William Tyndale, pe atunci în închisoare și așteptând să fie executat de către inchiziția Romano-Catolică. Alte traduceri ale Bibliei în engleză au urmat, dar aceea care s-a dovedit cea mai populară este Versiunea King James sau Versiunea Autorizată, publicată în 1611. Versiunea catolică Douay, în engleză, a fost completată și publicată prima dată în anul 1610.

Cea mai rapidă cale de a dărâma o clădire este aceea de a-i distruge fundația, gravitația se va ocupa de restul. Cea mai rapidă cale de a distruge credința creștină este aceea de a-i distruge fundația. Îndoielile și scepticismul vor desăvârși distrugerea. Fundația credinței noastre este o carte. Acea carte este Biblia. În prezent există o avalanșă a defăimătorilor care încearcă să măture acea fundație de sub creștinătate. În vremurile trecute, cei care scriau Biblia erau omorâți, cei care credeau în Biblie erau torturați, cei care traduceau Biblia erau arși pe rug, iar copii ale Bibliei erau arse. Dar cu toate acestea, Cartea încă există în prezent. (1 Petru 1:25; Isaia 40:8).

Într-o biserică din împrejurimile Salzburgului se găsește pe altar o Biblie pe jumătate putrezită și arsă, ca pioasă aducere aminte de grozavele persecuții ale secolelor XVI, XVII și XVIII. Ea datează din anul 1548, a fost de cinci ori aruncată în foc și de douăzeci de ori ascunsă în pământ. Cu toate acestea iarăși și iară a ieșit la suprafață. Istoria acestei Biblii simbolizează destul de elocvent peripețiile Sfintei Scripturi în general. Biblia a supraviețuit focului, exilului, blestemului, condamnării științei și indiferenței omenirii din toate timpurile și de pretutindeni. Câte opere așa-zis nemuritoare n-au luat ființă de la nașterea Bibliei încoace? Ele au murit. Dar Biblia trăiește și stă în fruntea tuturor cărților de pe pământ.

Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea filosoful Voltaire scria: „Peste o sută de ani Biblia va fi o carte uitată. Ea se va găsi numai ca o raritate prin lăzile de lucruri vechi sau printre colecțiile de antichități ca mărturie a prostiei generațiilor trecute ”. În realitate însă, cam la o sută de ani de la această declarație nesăbuită, răspândirea Bibliei a luat o amploare fără precedent și chiar în casa în care Voltaire a scris această prezicere se găsește astăzi un depozit al „Societății Britanice pentru răspândirea Bibliei”.

Pe la începutul secolului al 19-lea, au început să se întemeieze Societățile de Biblie Englezești: „Societatea de Biblie Britanică și Străină” și „Societatea de Biblie New York-eză” în 1804, „Societatea de Biblie Philadelphiană” în 1808 și „Societatea de Biblie Americană” în 1816. În 1884 Watch Tower Bible and Tract Society („Societatea de Biblie și Tracte Turnul de Veghere”) a fost legal înregistrată, dar revista The Watchtower (Turnul de Veghere, în englezește) a fost deja publicată începând din Iulie 1879. Societatea Watch Tower de asemenea a distribuit Biblii și un ajutor biblic intitulat „The Emphatic Diaglott ” de Beniamin Wilson, de la care s-au cumpărat mai târziu matrițele și dreptul de editură.

Cu toate edictele diavolești lansate contra citirii și răspândirii Bibliei în omenire, Biblia se răspândește întocmai cum frunzele umplu pământul toamna. Evident această răspândire a ei nu se face întâmplător. Dumnezeu a prevăzut în planul său de mântuire a omenirii o asemenea măreață lucrare. Într-un timp în care fărădelegea s-a înmulțit și iubirea între oameni se răcește, când tot pământul suferă de lipsă de credință, Dumnezeu din iubire pentru cel păcătos și pierdut, a dispus predicarea Evangheliei Sale în toate limbile, la toate popoarele, ca mărturie și apoi va veni sfârșitul. (Matei 24:14; Apocalipsa 14:6).

Biblia, în tot cuprinsul ei, trebuie predicată ca solemn avertisment generației noastre decăzute. În toate țările și în toate limbile se aude glasul îmbietor al acelora, cari strigă cu putere: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i mărire, fiindcă a venit ceasul judecății lui”. -Apocalipsa 14:7. Dumnezeu a deschis uși în toate țările pentru răspândirea Cuvântului Său în toate limbile. Solia despre apropiata împlinire a speranței creștinului se predică cu glas tare pe toate cele cinci continente, pe mare și pe uscat și pătrunde în toate țările, în cele mai mici insule ale oceanelor, prin pădurile seculare ale Americii și pe plaiurile Africii întunecoase. Persia, India, China, Japonia, Australia și Africa cu toate triburile ei păgâne deschid larg ușile pentru a lăsa să pătrundă în interiorul lor lumina binefăcătoare și dătătoare de viață a Evangheliei lui Hristos. Astfel se împlinește o profeție scrisă de veacuri, profeție ce a prezis că înainte de sfârșitul lumii, Evanghelia împărăției va fi predicată spre mărturie în toate limbile și la toate popoarele.

Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, este capodopera lui Dumnezeu, este minunea minunilor, cine o poate judeca, cine o poate nimici? Cine îndrăznește să pună hotar planurilor lui Dumnezeu și obstacol voinței sale? Sfatul lui va sta și voința lui toată se va împlini. Biblia a supraviețuit, săgeților îndreptate contra ei. Aceștia nu mai sunt astăzi, dar ea trăiește. Cuvântul ei este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri. Este un foc mistuitor, un ciocan care sfărâmă stânca. Cine poate lupta contra lui? Necredința unora nu-l poate desființa, disprețul și batjocura celorlalți nu-i pot micșora valoarea. Despre veridicitatea lui nu se îndoiesc decât cei ce nu-l cunosc, cei ce nu l-au citit, studiat și gustat. Pentru cei ce-l trăiesc în viața de toate zilele, este o putere mântuitoare, o candelă pentru picioarele lor și o lumină pe drumul vieții. Isus zice: „Ferice de cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” – Apocalipsa 1:3.

„Orice făptură este ca iarba și toată gloria ei este ca floarea de pe câmp! Iarba se usucă, iar floarea cade, însă CUVÂNTUL DOMNULUI RĂMÂNE PE VECIE!” –I Petru1:24.