Împărăția lui Dumnezeu

Împărăţia lui Dumnezeu este un guvern teocratic, autorizat de Cel Suveran, la conducerea căruia se află regi numiți în mod divin și care se va dovedi singurul guvern al dreptății ireproșabile și al prosperității de care are nevoie omenirea ascultătoare. (Isaia 33:22; Daniel 2:44).

Însuşi Iehova este marele Rege Veşnic (1Timotei 1:17; Apocalipsa 15:3; Ieremia 10:10). Cel Suprem l-a luat în asociere cu Sine pe Fiul Său, Isus Cristos. (Filipeni 2:9-11; Efeseni 1:20,21). Având în vedere că scopul lui Dumnezeu este ca Împărăţia să fie capitala sau partea conducătoare a organizaţiei sale universale, Tatăl a chemat și ales un număr de creaturi care să domnească alături de Fiul Său preiubit. Astfel, Împărăția este alcătuită din Regele Isus Cristos şi 144.000 de regi asociaţi, luaţi dintre oameni. (Geneza 22:17,18; Galateni 3:29; 2Timotei 2:12; 1Petru 1:4; Apocalipsa 14:1-5; Apocalipsa 7:4-9). Acestei clase de oameni cu chemare sau aspirație cerească i s-a adresat Capul sau Conducătorul Isus Cristos prin cuvintele: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.” – Luca 12:32. În viziunea profetică, Ioan a consemnat în legătură cu această clasă și cu Conducătorul său: „,fiindcă ai fost înjunghiat şi cu sângele tău ai cumpărat pentru Dumnezeu oameni din orice trib, limbă, popor şi naţiune şi ai făcut din ei un regat şi preoţi pentru Dumnezeul nostru; şi ei vor domni ca regi peste pământ“. (Apocalipsa 5:9,10, TLN, NT-CLV). Privită din această perspectivă, Împărăția este cu totul cerească, neavând nici o parte pământească. (1Corinteni 15:50; Ioan 3:3-13). Astfel, toţi aceia care devin membrii ai Împărăției trebuie să fie înviaţi şi să primească trupuri spirituale. (1Corinteni 15:40,42-44).

Uneori termenul „împărăţie” este aplicat în Scripturi la Cel care are rang, calitate, însuşiri şi autoritate de rege, adică la Cristos. Termenul mai este folosit pentru a se referi la tărâmul peste care exercită control guvernul Împărăţiei. Această Împărăţie a început funcţionarea în putere deplină odată cu întronarea lui Cristos în ceruri, anul 1914 A.D.

Iehova Dumnezeu este Suveranul Universal şi absolut. Dar oamenii care nu recunosc acest fapt au înfiinţat diferite guverne de fabricaţie proprie, în timpul celor şase mii de ani trecuţi. Fie că au fost domnii tribale, monarhii, dictaturi sau sisteme politice democratice, totuşi trebuie admis că toate au fost departe de a satisface nevoile oamenilor. Aceasta se datorează faptului că domnitorii, precum şi cei peste care au domnit, au trecut cu vederea lucru cel mai important de care aveau nevoie: întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Chestiunea dominaţiei Universale s-a ridicat în timpul când omul s-a îndepărtat de sub legea dreaptă a lui Dumnezeu şi de atunci a început calea violentă a guvernării omului supra omului, sub domnia invizibilă a lui Satan. De aceea, Iehova a promis încă din grădina Eden că în viitor El Însuşi va întemeia o Împărăţie Universală. Această declaraţie, prima profeţie dată omului, este înregistrată la Geneza 3:15. „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (VDCC). Fiind o promisiune solemnă cu privire la o „sămânţă” a Împărăţiei, acest scop declarat al lui Dumnezeu este un legământ pentru Împărăţie.

În decursul timpului, Dumnezeu a descris pe larg acea promisiune originală, făcând un legământ pentru Împărăţie cu prietenii Săi Avraam, Isac şi Iacob, referitor la Sămânţa pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Ulterior, a fost descoperit prin Iacob că Sămânţa promisă va veni prin seminţia fiului său Iuda (Gen. 17:7,8; Gen. 22:16-18; Gen. 26:3-5; Gen. 28:13-15; Gen. 49:10). Mai târziu, Dumnezeu a întemeiat o teocraţie, aceasta însemnând „domnia lui Dumnezeu”, peste descendenţii lui Iacob, naţiunea lui Israel. Totuşi, aceasta n-a fost Împărăţia promisă în Eden. Ea n-a zdrobit capul Şarpelui, nici n-a binecuvântat toate familiile pământului. Ea a fost numai un simbol sau un tip a acelei Împărăţii mai mari, ce urma să vină mai târziu.

În acel aranjament tipic, capitala a fost stabilită la Ierusalim, care cuprindea şi Muntele Sion. Palatul regelui şi chivotul sfânt al lui Iehova se găseau acolo. Fiind o guvernare condusă de Dumnezeu, se spunea că regele sta pe „scaunul de domnie al lui Iehova”, ca reprezentantul Său regal vizibil. Ca atare, poporul nu alegea regele prin vot, deoarece Dumnezeu era adevăratul Suveran şi El alegea şi-şi ungea propriul rege, pentru a-L reprezenta. Deoarece David, din seminţia lui Iuda, a fost un om după inima lui Dumnezeu, Iehova a făcut cu el un legământ veşnic pentru împărăţie, ca aceasta să continue pe linia urmaşilor săi (Faptele apostolilor 13:22; 2Sam. 7:12-16). Când acea împărăţie teocratică tipică îşi îndeplinise scopul şi se apropia de sfârşitul ei, Iehova a declarat: „Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa.” –Ezechiel 21:27, VDCC. Răsturnarea a venit în anul 607 î.C., odată cu nimicirea Ierusalimului. Singurul care „are drept” să fie rege, anume Isus Cristos, a apărut în anul 29 d.C.

Doi istorici, numiţi Matei şi Luca, au trasat individual linia descendenţilor lui David şi amândoi au ajuns la aceeaşi concluzie: că Isus Cristos era moştenitorul legal. El s-a dovedit a fi într-adevăr „leul din seminţia lui Iuda” (Matei 1:2-16; Luca 3:23-34; Evrei 7:14; Apocalipsa 5:5). Îngerii L-au slăvit pe Dumnezeu, în deplină armonie, la naşterea Celui care trebuia să zdrobească capul Şarpelui. Apoi, când El a fost botezat la vârsta de 30 de ani şi uns să devină Regele guvernului ceresc, din cer s-a auzit vocea lui Dumnezeu care spunea: „Acesta este Fiul Meu, Cel iubit, pe care L-am aprobat”. – Matei 3:17, TLN. Asemenea declaraţie a arătat că Isus a fost născut acolo prin spiritul sfânt al lui Dumnezeu, pentru a fi un Fiu spiritual. (Faptele apostolilor 13:33). Un simplu om nu putea fi Regele Guvernului ceresc. (1Corinteni 15:50).

Cu o anumită ocazie, acest Moştenitor uns al Împărăţiei a spus că cel mai mic în Împărăţia cerului era mai mare decât Ioan Botezătorul (Mat. 11:11). Dacă aşa stau lucrurile, care sunt cerinţele pentru intrarea în Împărăţie? Cine şi câţi pot intra în ea? Apocalipsa limitează la 144.000 numărul celor care devin o parte a Împărăţiei şi stau pe Muntele Sion ceresc. În felul acesta, se vede că Dumnezeu n-a intenţionat niciodată să convertească această lume veche şi să-i ia pe toţi cei buni în cer. Există numai câţiva care găsesc intrare în această Împărăţie – numai o „turmă mică” în comparaţie cu populaţia pământului (Apocalipsa 14:1,3; Apocalipsa 7:4-8; Matei 7:13,14; Luca 12:32).

Toate acestea pot părea un mister pentru aceia care n-au studiat Biblia în profunzime. Într-adevăr, acesta este „secretul sacru al lui Isus Cristos” (Efes. 3:4, TLN). Numai aceia care sunt „chemaţi, aleşi şi credincioşi” dintre oameni vor domni împreună cu „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor”. (Apocalipsa 17:14). Deoarece „carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”, aceştia trebuie să devină fii spirituali ai lui Dumnezeu. – 1Corinteni 15:50; (Ioan 1:12,13; Iac. 1:18). Chiar aşa cum Isus Cristos i-a spus lui Nicodim: „Foarte adevărat îţi spun: Dacă cineva nu se naşte din nou, […] din apă şi din spirit, nu poate să intre în regatul lui Dumnezeu” – Ioan 3:3-13, TLN.

Aceşti fii spirituali ai lui Dumnezeu, care primesc „spiritul înfierii” pot spune: „Însuşi spiritul depune mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Dacă deci suntem copii, suntem şi moştenitori: da, moştenitori ai lui Dumnezeu, dar comoştenitori cu Cristos” (Rom. 8:15-17, TLN). Aceşti moştenitori sunt aduşi într-un legământ pentru Împărăţie, aşa cum a declarat Isus: „Eu închei un legământ cu voi, aşa cum Tatăl meu a încheiat un legământ cu mine, pentru un regat, ca să mâncaţi şi să beţi la masa mea, în regatul meu, şi să staţi pe tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel.” (Luca 22:28-30, TLN). Ei domnesc o mie de ani împreună cu Isus Cristos, în calitate de regi şi preoţi. Apostolul Petru vorbeşte despre această „preoţie regală” ca despre „o naţiune sfântă, un popor menit să fie o proprietate specială”, care moşteneşte Împărăţia, deoarece ei aduc roadele ei. Ei toţi împreună constituie familia regală a lui Dumnezeu, Tatăl. (Apocalipsa 20:4,6; Apocalipsa 5:10; 1Pet. 2:9, TLN; Matei 21:43-45).

Din toate cele de mai sus, este evident că Împărăţia nu este pământească, ci cerească. Ea este partea invizibilă sau cerească a „lumii noi”. (Isaia 65:17; 2Petru 3:13) „Eu nu sunt din această lume”, a spus Isus, şi iarăşi, „Împărăţia Mea nu este o parte a acestei lumi” (Ioan 8:23; Ioan 18:36, TLN). Aşadar, Regele Isus Cristos a fost omorât în carne şi a fost înviat ca o creatură spirituală invizibilă. (1Petru 3:18). De aceea, „lumea nu Mă va mai vedea”, i-a înștiințat Isus pe apostolii săi. (Ioan 14:19). El a mers să pregătească un loc ceresc pentru moştenitorii Săi asociaţi, „trupul lui Cristos”, pentru că şi ei vor fi după înviere creaturi spirituale invizibile. (Ioan 14:2). „Cetăţenia noastră este în ceruri”, spunea unul dintre ei. – Filip. 3:20, NTR.

Arătând în continuare că Împărăţia este cerească, Iehova spune: „Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele”. – Isaia 66:1, VDCC. Isus Cristos spune că El stă împreună cu Tatăl pe tronul Său. (Apocalipsa 3:21). Este cu totul nepotrivit să credem că stăpânirea Împărăţiei peste întreg Universul va fi administrată de pe aşternutul modest al picioarelor Sale, pământul.

Dacă aceasta urmează să fie o Împărăţie cerească, cine vor fi supuşii domniei ei? În regatul nevăzut, oştirile îngereşti, miriade de îngeri vor servi ca mesageri credincioşi ai Regelui. Pe pământ, copiii credincioşi ai Regelui Isus Cristos – ce cuprind și pe strămoşii Săi credincioşi, care vor fi înviaţi atunci – vor fi „prinţi pe tot pământul” (Psalmii 45:16). Câţiva din aceşti reprezentanţi princiari sunt menţionaţi în Evrei capitolul 11. Atunci şi „mulţimea mare” de „alte oi” ale Sale, descrisă la Apocalipsa 7:9-17 (TLN), vor continua „să-L servească zi şi noapte”, şi mulţi dintre ei vor fi de asemenea „prinţi”. Supravieţuind războiului Universal al Armaghedonului, ei „se vor înmulţi şi vor umple pământul” în dreptate, iar copiii lor vor deveni supuşi ascultători ai Regelui Isus Cristos. În cele din urmă, cei „nedrepţi”, care urmează să fie înviaţi atunci pentru a-şi dovedi integritatea, trebuie să se supună plini de bucurie conducerii teocratice (Faptele apostolilor 24:15). Cei care se dovedesc rebeli sau devin necredincioşi în timpul dezlegării lui Satan, la sfârşitul domniei de o mie de ani a lui Cristos, vor fi nimiciţi definitiv împreună cu Satan Diavolul (Apocalipsa 20:7-15).

Împărăţia lui Dumnezeu este un guvern al bunăstării, supuşii săi primind viaţă de la Tatăl, prin Isus Cristos, Regele domnitor. Prin urmare, toţi, inclusiv Regele, se supun în ascultare credincioasă lui Iehova Dumnezeu. După cum spunea Regele David: „A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice!” (1Cron. 29:11, VDCC). Spre deosebire de guvernul democratic făcut de om, toată forţa juridică, puterea legislativă şi autoritatea executivă ţine numai de Marele Teocrat. Profetul spune: „Căci Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru” (Isa. 33:22, VDCC). Şi totuşi, o asemenea domnie nu este un regim aspru, dictatorial, crud şi autoritar. Lucrările lui Iehova sunt desăvârşite şi căile Sale sunt drepte. (Deuteronomul 32:4).

Acum este aproape

Dacă Împărăţia trebuie să fie cerească, de ce au proclamat atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus Cristos: „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”? (Matei 3:2; Matei 4:17). Deoarece Regele uns era personal în mijlocul lor, proclamând mesajul emoţionant al Împărăţiei. De aceea, când fariseii necredincioşi au cerut să ştie când va veni Împărăţia, Regele a răspuns: „Iată! Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru”. (Luca 17:20,21, GBV2001). Atât timp cât Isus Cristos a fost în mijlocul lor, discipolii au proclamat prezenţa Împărăţiei. (Matei 10:7; Luca 10:8-11). Dar nu există nici o înregistrare că ei au continuat să facă acest lucru şi după înălţarea Sa la cer. Un asemenea anunţ nu era potrivit, până la întoarcerea Sa şi prezenţa a doua.

Cu privire la această chestiune, discipolii au întrebat ce semn va indica întoarcerea lui Isus, sfârşitul acestui sistem vechi de lucruri şi întemeierea Împărăţiei Sale (Matei 24:3; Faptele apostolilor 1:6-8). Isus cunoştea că la Psalmul 110:1,2 era prezisă o perioadă lungă de aşteptare. El ştia, de asemenea, că oamenii erau incapabili să vadă Împărăţia cerească invizibilă, atunci când avea să fie instalată. De aceea, El le-a spus să aştepte. Profeția celei de-a doua veniri a lui Isus era una de perspectivă, cu împinirea peste aproape 1900 de ani.

Începând cu anul 1914, evenimente care au zguduit lumea au urmat într-o succesiune rapidă, unua după alta. (Matei 24; Marcu 13; Luca 21). Ele marchează anul 1914 ca timpul când Isus Cristos a început să domnească în mijlocul duşmanilor Săi. Acela a fost un timp când naţiunile au devenit mânioase. Naşterea guvernului ceresc din acel an, simbolizată prin naşterea unui copil de parte bărbătească ce va conduce toate naţiunile cu un toiag de fier, a cauzat un război în cer, ce a avut ca rezultat aruncarea lui Satan. Aceasta a adus de atunci mult necaz pe pământ şi mare, chiar aşa cum a fost prezis. (Apocalipsa 11:17,18; Apocalipsa 12:1-12).

Un alt semn distinctiv descris de Isus, care indica întemeierea Împărăţiei, era: „Şi această Evanghelie a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea, spre mărturie pentru toate naţiunile; şi atunci va veni sfârşitul.” (Matei 24:14, GBV2001). Privit din perspectiva prezentă, aceasta nu este vestea bună a unei Împărăţii viitoare, ci vestea despre una întemeiată acum. Aşadar, de la şi după anul 1919, cea mai susţinută campanie publicitară făcută vreodată pe pământ se face ca semn că „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”.

Odată cu stabilirea Împărăţiei cereşti şi izgonirea lui Satan, voia lui Dumnezeu s-a făcut acum în cer. De aceea, se poate spune că Împărăţia Lui este aici. Dacă aşa stau lucrurile, este potrivit să includem cuvintele „să vină Împărăţia Ta”, atunci când spunem rugăciunea Domnului? Este chiar mai potrivit să ne rugăm astfel din anul 1914, căci Satan a fost izgonit din cer şi aruncat pe pământ, iar voia lui Iehova se face acum în ceruri. De aceea, creştinii vor continua să se roage ca această Împărăţie să vină cu toată furia ei destructivă împotriva forţelor rămase ale lui Satan, în bătălia Armaghedonului. Ei vor continua să se roage să se facă voia lui Dumnezeu „după cum în cer, aşa şi pe pământ”.

Neinstigator

Dar nu este instigator să spui rugăciunea Domnului şi să anunţi că Împărăţia s-a apropiat? De ce întrebăm noi aceasta? Deoarece Isus a fost atât de acuzat pentru că a făcut o proclamaţie similară. Aşa cum a fost atunci, tot la fel este şi acum, căci clerul religios acuză că mesajul Împărăţiei proclamat de martorii lui Iehova este instigator (Ioan 18:28-32; Luca 23:1,2). Dar nici o curte de justiţie dreaptă nu l-ar putea califica astfel, chiar dacă facerea voinţei lui Dumnezeu pe pământ înseamnă nimicirea guvernelor prezente omeneşti şi înlocuirea lor cu maiestuoasa Împărăţie a cerurilor. Căci nu există stăpânire decât de la Dumnezeu. Împărăţia este a lui Dumnezeu. (Rom. 13:1,2).

Scopul adevărat al Împărăţiei este să zdrobească toată rebeliunea şi să restatornicească dreptatea în Univers. De aceea, Satan şi organizaţia sa nelegiuită vor fi nimiciţi sub puterea irezistibilă a acelui guvern teocratic. (1Corinteni 15:25). Apoi, sub domnia dreaptă a Împărăţiei, va fi realizat scopul original al Creatorului, anume popularea pământului cu oameni care vor servi, lăuda şi onora pe Dumnezeul lor iubitor. Toate acestea vor justifica numele, cuvântul, scopul şi suveranitatea lui Iehova Dumnezeu. Deoarece Împărăţia cerurilor este cea care va face acest lucru, înseamnă că Împărăţia este de mai mare importanţă decât orice altceva. O asemenea importanţă este de asemenea indicată prin faptul că cea mai mare învăţătură, da, tema centrală a Bibliei, este Împărăţia. Profeţiile date sub inspiraţie de Dumnezeu, pildele şi învăţăturile lui Isus, toate au în prim-plan „Împărăţia cerurilor”.

De asemenea, oamenii care vor trăi sub domnia ei trebuie să facă din Împărăţie cel mai important lucru în vieţile lor. De ce? Deoarece atât de mult a iubit Creatorul lumea nouă, încât a dat pe singurul Său Fiu născut ca să fie Regele ei. (Ioan 3:16). Fiul lui Dumnezeu s-a dezbrăcat de glorie şi s-a smerit, devenind ţinta atacurilor sălbatice ale lui Satan, pentru a se pregăti ca Justificator al lui Dumnezeu. (Filipeni 2:5-8; Evrei 5:8,9). El a vândut tot ce avea pentru a cumpăra această comoară. (Matei 13:44-46). Urmând exemplul lui Isus, apostolii au căutat „mai întâi Împărăţia”. (Matei 6:33). Unul dintre ei s-a exprimat astfel: „Fraţilor, eu însumi nu consider că l-am apucat, însă fac un singur lucru: uitând ce este în urmă şi aruncându-mă înainte, urmăresc ţinta, alergând spre premiul chemării de sus al lui Dumnezeu, în Cristos Isus.”– Filip. 3:13,14, NTR. Oamenii care iubesc binele și care speră să trăiască pe pământ în lumea nouă, nu-şi împart afecţiunea şi supunerea cu această lume veche satanică, ci fac Împărăţia lucrul cel mai important în vieţile lor.

Scopul de neînvins al lui Iehova Dumnezeu de a întemeia o Împărăţie dreaptă în aceste zile din urmă, a fost împlinit în anul 1914 A.D. În viitoarea bătălie a Armaghedonului, aceasta va lovi cu toată forţa întreaga organizaţie a lui Satan Diavolul şi va nimici toate părţile ei, atât pe cea de sus, cât şi pe cea de jos, vizibilă şi invizibilă, aşa cum a fost prezis de profetul Daniel: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii şi ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). Nu numai că aceasta va dura veşnic, dar bunăstarea şi pacea din guvernul lui Cristos nu vor avea sfârşit (Isaia 9:7; Daniel 7:14; Luca 1:33). Depăşeşte imaginaţia oamenilor imperfecţi să conceapă binecuvântările pe care această Împărăţie glorioasă le va acorda tuturor celor care vor fi privilegiaţi să trăiască sub domnia ei dreaptă.

Punctul culminant al secolelor a fost atins, iar marea chestiune a suveranităţii Universale este aproape să fie rezolvată o dată şi pentru totdeauna prin Împărăţie. Aşadar, treziţi-vă, toţi care doriţi să trăiţi sub acest guvern drept! Nu vă puneţi încrederea în domnitorii acestei lumi vechi, care au întemeiat organizații internaționale în ciuda domniei drepte a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ascultaţi pe Regele Isus Cristos şi fugiţi la munţii Împărăţiei, cât încă mai este timp (Romani 13:11; Matei 24:15-20). Timpul care a mai rămas este scurt, pentru că „Împărăţia cerurilor s-a apropiat”.