Cărțile Bibliei

GENEZA

Acesta este numele pe care Septuaginta îl dă primei cărţi a Bibliei, iar acest nume înseamnă origine sau început. De fapt, este prima parte a unui întreg numit Pentateuc, adică primele 5 cărţi cu același scriitor.

A fost scrisă de Moise în anul 1513, care a redactat primele 36 de capitole șI primele 2 verseta ale capitolului 37 prin compilație, din 11 documente scrise. Pentru restul Genezei el a putut aduna informaţie despre evenimentele dinaintea vieţii sale prin tatăl său Amram de la fratele lui Iosif, Levi. Cartea „Geneza”, reprezintă cea mai veche istorie a lumii.

La început este descrisă opera lui Dumnezeu de creare, în cele şase zile a câte şapte mii de ani fiecare.

Apoi este prezentată scurta perioadă a condiţiei binecuvântate a primului cuplu uman, care se termina datorită răscoalei acestuia, iar de aici încolo apare în lume necazul, suferinţa și moartea. O rază de speranţa străluceşte pentru urmaşii credincioşi: Dumnezeu declară legământul Său edenic şi promite o Sămânţă care va veni şi va zdrobi pe toţi rebelii.

Pe pământ începe viaţa dezordonată, caracterizată prin: crima, făţărnicie, răutate, imoralitate, violenţa, motiv pentru care Dumnezeu decide curăţirea pământului printr-un potop devastator, dar prin care să supravieţuiască singura familie ascultătoare din aceea vreme și anume familia lui Noe. După potop, pentru puţina vreme, Noe menţine pe pământul curăţit închinarea curata, dar odată cu ridicarea vânătorului Nimrod și cu începerea construirii turnului Babel lucrurile degenerează, din nou.

Apoi cartea Geneza prezintă istoria vieţii a trei familii: a lui Avraam, Isaac și Iacov, fiind accentuat un legământ încheiat de Dumnezeu cu Avraam, pe baza căruia, printre altele, din familia lor își va trage originea atât viitoarea naţiune a lui Dumnezeu care va forma Teocraţia tipică, cât și viitoarea sămânţa

Mai mult…

„Geneza” este prima carte a „Pentateucului”, nume care derivă dintr-un cuvânt grecesc, însemnând „cinci suluri” sau „volum din cinci părţi”, Pentateucul fiind într-adevăr o carte compusă din cinci părţi (de la Geneza la Deuteronomul). Că Pentateucul se găsea încă de la început sub forma unei singure cărţi, este demonstrat de însăşi faptul că el este numit de multe ori „cartea (singular, nu plural) legii lui Moise” (Neem. 8:1; Ios. 8:31; 2Cron. 17:9). Împărţirea să în cinci suluri (fapt ce facilitează studiul său), este probabil mai veche decât Septuaginta, dar în această versiune greacă, se găseşte pentru prima dată împărţirea „cărții legii” în cinci părţi. „Geneza” înseamnă „origine”, „început”. Acesta este numele pe care Septuaginta îl dă primei cărţi a Bibliei. În Biblia ebraică” această carte este numită după cuvântul „Bereshith” (ZWC} I {), care înseamnă „la început”.

Cine a fost scriitorul cărţii „Geneza”? Dacă stabilim aceasta, atunci scriitorul întregului Pentateuc devine cunoscut, deoarece cele cinci cărţi ale acestuia, care constituie „cartea legii”, sunt scrise de unul şi acelaşi scriitor. Răspunsul îl găsim în prima poruncă de a scrie: „DOMNUL a zis lui Moise: scrie lucrul acesta într-o carte, ca să se păstreze aducerea aminte”. O altă mărturie spune: „apoi, Moise a scris…”. „DOMNUL a zis lui Moise: scrie…”; „Moise a scris călătoriile lor din popas în popas”. Relatarea consemnează șI faptul că Moise a încheiat lucrarea sa de scriere: „Moise a isprăvit în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia” (Ex. 17:14; Ex. 24:4; Ex. 34:27; Num. 33:2; Deut. 31:24-26).

Mulţi profeţi şi scriitori ulteriori ai Bibliei, au atribuit lui Moise primele cinci cărţi, referindu-se la ele ca la „legea lui Moise”. Ucenicul Iacob, vorbeşte de faptul că „Moise (…) este citit în sinagogi”. Apostolul Pavel a spus: „Moise a scris că omul care împlineşte neprihănirea pe care o dă legea, va trăi prin ea” (Fap. 15:21; Rom. 10:5; Lev. 18:5). Mărturia cea mai evidentă însă, vine de la Isus Christos însuşi, care declară: „dacă l-aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar, dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:46,47). Ce contează deci, că în aceste ultime zile, mulţi critici doritori de a atrage atenţia asupra lor, răspândesc un necurmat torent de teorii? Calitatea de scriitor a lui Moise, nu a fost niciodată pusă la îndoială timp de trei mii de ani, astfel că nu poate fi contestată cu succes acum.

Pentateucul a început să fie redactat după ce Moise a fost autorizat să scrie, aşadar în anul 1513 î. Chr., imediat după exod. A fost completat patruzeci de ani mai târziu (Ex. 17:14; Deut. 31:24-26). „Geneză „a fost prima carte în timp şi fiind începutul acelei „cărţi unice”, a fost probabil finalizată prima. Autenticitatea sa este atestată de numeroase referinţe pe care le fac profeţii şi alţi scriitori ai Bibliei, inclusiv apostolii, precum şi de citatele din ea făcute de Isus Christos. Multe din profeţiile sale s-au împlinit în mod minunat, iar altele se văd astăzi a fi în curs de împlinire. Toate acestea confirmă faptul că cele cinci cărţi ale lui Moise nu ar fi putut avea o origine pământeană. Spiritul lui Dumnezeu a dictat, Moise a scris şi astfel, relatarea este sigură.

Cartea „Geneza” conține cea mai veche istorie a lumii. Primul verset trimite la trecutul îndepărtat, spunând cu simplitate: „la început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. În următoarele douăzeci şi şase de versete scurte, este parcursă o perioadă de patruzeci şi două de mii de ani. Este descrisă opera lui Dumnezeu de creare, în cele şase zile a câte şapte mii de ani fiecare. Ziua şi noaptea, prăbuşirea inelelor, apariţia uscatului, strângerea apelor, viaţa vegetală, luminătorii de zi şi de noapte, viaţa animală, culminând cu crearea bărbatului şi a femeii, toate aceste evenimente miraculoase întinse pe parcursul a patruzeci şi două de mii de ani, se derulează cu rapiditate înaintea ochilor noştri. Măreaţa putere a Creatorului este vizibilă, evidentă, în această operă (Gen. 1:1-31).

Condiţia binecuvântată a primului cuplu uman a fost de scurtă durată. Ei sunt puşi în Eden, le este dată legea lui Dumnezeu drept călăuză şi primesc un glorios mandat divin. Atunci apare religia diabolică. Satan, pe atunci numit Lucifer, se răscoală, o seduce pe Eva, iar ea îl converteşte şi pe soţul ei la nou-fondata religie. Din acest moment, durerea, suferinţa şi moartea intră pe scena pământului, astfel încât prima lume a dreptăţii a dispărut. TotușI, o rază de speranţă străluceşte pentru urmaşii credincioşi: Dumnezeu declară legământul Său edenic şi promite o Sămânţă care va veni şi va zdrobi pe toţi rebelii (Gen. 2:1-25; Gen. 3:1-24).

Cain, primul fiu născut, îl ucide pe Abel, primul martor pământean al lui Iehova. Puterea religiei se dezvoltă; în mod făţarnic, oamenii numesc creaturile după Numele Domnului. Evenimentele se precipită: pe pământ începe o viaţă dezordonată; îngeri necredincioși se materializează ca uriaşi şi coabitează cu fiicele oamenilor pentru a da naştere unei rase de hibrizi (corcituri); corupţia generală şi degenerarea ajung la culme. Iehova anunţă potopul care vă curăţa pământul. Numai Noe şi familia să supravieţuiesc potopului, găsindu-şi adăpost în arcă. Astfel, prima lume nedreaptă sau păcătoasă este curăţită, iar relatarea istorică ne conduce la anul 1656 A.M. („Anno Mundi” înseamnă „anul lumii) (Gen. 4:1-26; Gen. 5:1-32; Gen. 6:1-22; Gen. 7:1-24).

După potop, Noe şi familia se închină lui Iehova, ascultând legământul cel veşnic, lor fiindu-le reafirmat mandatul divin. Nimrod ajunge pe culmea infamiei, ca un ambiţios dictator mondial. El organizează religia şi politica şi caută să unifice structura statului său totalitar, prin turnul Babel. În schimb, rezultă dezbinarea, prin încurcarea limbii, prin apariţia multor rase şi împărăţii divizate (Gen. 8:1-22; Gen. 9:1-29; Gen. 10:1-32; Gen. 11:1-9).

Trec 427 de ani din perioada de după potop, iar Iehova îi face de cunoscut lui Avraam făgăduinţa Sa, aceea de a-i binecuvânta pe cei ascultători, prin sămânţa sa. Apoi, relatarea cărţii „Geneza” ne descoperă istoria familiei lui Avraam şi reluarea făgăduinţei faţă de Isaac şi apoi faţă de Iacov. În ţara Canaanului lui Avraam i se naşte dintr-o sclavă, Ismael. Este stabilit legământul circumciziei sau tăierii împrejur. Avraam vede distrugerea arzătoare a Sodomei şi a Gomorei. Se naşte Isaac, iar de la batjocura făcută de Ismael, ce era cu cinci ani mai mare, începe perioada de 400 de ani de conflicte pentru poporul lui Dumnezeu. Isaac ajunge pe punctul de a fi jertfit de tatăl său, dar este cruţat, iar apoi se căsătoreşte cu Rebeca, ea născându-l pe Iacov. Cei doisprezece fii ai lui Iacov au devenit cele douăsprezece căpetenii ale seminţiilor Israelului (Geneza 12:1-20; Geneza 13:1-18; Geneza 14:1-24; Geneza 15:1-21; Geneza 16:1-16; Geneza 17:1-27; Geneza 18:1-33; Geneza 19:1-38; Geneza 20:1-18; Geneza 21:1-34; Geneza 22:1-24; Geneza 23:1-20; Geneza 24:1-67; Geneza 25:1-34; Geneza 26:1-35; Geneza 27:1-46; Geneza 28:1-22; Geneza 29:1-35; Geneza 30:1-43; Geneza 31:1-55; Geneza 32:1-32; Geneza 33:1-20; Geneza 34:1-31; Geneza 35:1-29).

Ultima parte a cărţii „Geneza”, vorbeşte despre vinderea „visătorului” Iosif în Egipt. El este înălţat în acest regat al doilea după Faraon, aceasta având loc datorită unei interpretări inspirate a visului lui Faraon, care avertiza despre o perioadă de şapte ani de belşug, urmată de şapte ani de foamete. Este apoi prezentată ochilor cititorului drama împăcării lui Iosif cu fraţii săi. Iacov şi familia să se mută în Egipt. Aici, Iacov prezice că Iuda va fi seminţia regală prin care va veni Mesia. Relatarea se încheie cu moartea lui Iosif, după ce acesta prezice exodul. Aşa se sfârşesc primii 2369 de ani de istorie umană (Geneza 37:1-36; Geneza 38:1-30; Geneza 39:1-23; Geneza 40:1-23; Geneza 41:1-57; Geneza 42:1-38; Geneza 43:1-34; Geneza 44:1-34; Geneza 45:1-28; Geneza 46:1-34; Geneza 47:1-31; Geneza 48:1-22; Geneza 49:1-33; Geneza 50:1-26).

Cea mai mare parte a relatării cărţii „Geneza”, vorbeşte despre viaţa şi familiile a trei oameni: Avraam, Isaac şi Iacov. Din aceşti oameni îşi are originea naţiunea Israel, iar relatarea privitoare la ei conduce spre naşterea Teocraţiei tipice ce a fost folosită spre a preumbri Teocraţia trainică prin care Iehova îşi va justifica Numele Său. În toată cartea se fac dese referiri la Sămânţa promisă. Ea este prezisă în capitolul trei şi constituie esenţa legământului avraamic. Tema esenţială prezentată în cartea „Geneza” este Teocraţia şi justificarea prin intermediul Seminţei femeii lui Dumnezeu, reliefate în decursul timpului prin actele lui Dumnezeu de justificare şi judecată, precum potopul şi ploaia de foc asupra Sodomei şi Gomorei.

EXODUL

Cartea Exodul a fost redactată în timpul călătoriei prin deșert și conţine istoria evenimentelor verificate din timpul celor o sută patruzeci şi cinci de ani de la moartea lui Iosif, în anul 1657 î. Chr., şi până în anul 1512 î. Chr., anul ridicării Tabernacolului în deşert, la poalele Muntelui Sinai.

Este relatată puternica asuprire declanșata de noul Faraon al Egiptului împotriva Israeliţilor și numirea lui Moise din partea lui Dumnezeu pentru eliberarea din robie a poporului, și astfel, permisiunea închinării libere. După refuzul repetat al Faraonului de a permite cale liberă Israeliţilor, Iehova intervine și într-un mod miraculos își eliberează poporul, care sub conducerea lui Moise și al purtătorul sau de cuvânt Aron încep călătoria prin deșert pentru a ajunge în ţara promisă. La trei luni după exod, ei îşi stabilesc tabăra la Sinai. Acolo este inaugurat legământul legii, încheiat în Egipt între Dumnezeu și Israel. Iehova, prin intermediul lui Moise, dă legea, în toate amănuntele ei, lege după care ei trebuiau să se călăuzească. Legea este rezumată în cele zece porunci. Ea trebuie să-i călăuzească în închinarea pentru care au fost eliberaţi. Dumnezeu emite o poruncă specială referitoare la construcţia tabernacolului, iar în prima zi a lunii Nisan al anului al doilea după ieșirea din Egipt este instalata preoţia levitică sub conducerea lui Aaron. Totul este aprobat de Dumnezeu, printr-un nor protector deasupra cortului şi prin slava care îl umple.

Ultimele versete ale acestei cărţi, arată că atât timp cât norul rămânea deasupra cortului, izraeliţii nu călătoreau; când acesta se ridica, ei plecau mai departe. Norul din timpul zilei şi focul din timpul nopţii, erau o manifestare încurajatoare a prezenţei şi puterii lui Iehova. Marele Teocrat conducea Teocraţia Sa tipică (Exodul 15:22-27; Exodul 16:1-36; Exodul 17:1-16; Exodul 18:1-27; Exodul 19:1-25; Exodul 20:1-26; Exodul 21:1-36; Exodul 22:1-31; Exodul 23:1-33; Exodul 24:1-18; Exodul 25:1-40; Exodul 26:1-37; Exodul 27:1-21; Exodul 28:1-43; Exodul 29:1-46; Exodul 30:1-38; Exodul 31:1-18; Exodul 32:1-35; Exodul 33:1-23; Exodul 34:1-35; Exodul 35:1-35; Exodul 36:1-38; Exodul 37:1-29; Exodul 38:1-31; Exodul 39:1-43; Exodul 40:1-38). Aşadar chestiunea esenţiala a acestei cărţi este descrierea nașterii și a organizării naţiunii tipice a lui Dumnezeu.

Mai mult…

Titlul celei de-a două cărţi a Pentateuc-ului, este luat din versiunea greacă a Septuagintei, în care este numit „Exodos”, termen care înseamnă „ieşire” sau „plecare” din Egipt. „Exod” este forma românească a grecescului „Exodos”. Acest titlu este semnificativ, mai ales pentru prima parte a cărţii. Acelaşi lucru este valabil şi pentru titlul ebraic al acestei cărţi. În Biblia ebraică, ea este numită Ve-Elleh Shemoth, adică, „acestea sunt numele”, fiind de fapt cuvintele cu care începe cartea. Prescurtat, cartea este numită simplu „Shemoth”, adică „numele” primilor izraeliţi în Egipt.

Că Moise a scris această carte şi că ea a fost concepută şi redactată în timpul călătoriei prin deşert, sunt fapte deja stabilite în studiul despre cartea „Geneza”, în care s-a demonstrat că întregul Pentateuc este o însemnare divină, scrisă de mâna lui Moise. Isus a citat din cartea „Exodul” şi o numeşte „cartea lui Moise” (Ex. 17:14; Marcu 12:26). Cartea conţine istoria evenimentelor verificate din timpul celor o sută patruzeci şi cinci de ani de la moartea lui Iosif, în anul 1657 î. Chr. şi până în anul 1512 î. Chr., anul ridicării Tabernacolului în deşert, la poalele Muntelui Sinai.

În cartea „Exodul”, Moise relatează despre venirea unui nou faraon, care, invidios pe prosperitatea poporului lui Dumnezeu, începe o puternică campanie antisemită. El îi asupreşte sub jugul statului, înregimentându-i în programul său de lucrări publice. Amara opresiune şi sclavie nu-şi atinge însă scopul, evreii continuând să se înmulţească. Este emis decretul de a se ucide toţi nou-născuţii evrei de parte bărbătească, dar Moise scapă de această acţiune, fiind ascuns şi apoi crescut de fiica faraonului (Ex. 1:1-22; Ex. 2:1-10). Ajuns adult, Moise îşi apără fraţii, ucigând un egiptean care îi asuprea. El fuge în Madian, unde se căsătoreşte cu Sefora, fiica lui Reuel. Fugă să s-a produs la vârsta de patruzeci de ani; acum, după alţi patruzeci de ani, el se întoarce din nou în Egipt, primind o poruncă divină în acest sens: în timp ce păştea turma socrului său, Ietro, la poalele Muntelui Sinai, Moise este lovit brusc de lumina unui rug care ardea, fără însă a se mistui. Dumnezeu i-a vorbit din rug. Cel Atotputernic ştia de chinul prin care trecea Israelul în Egipt şi i-a declarat lui Moise scopul Său de a-i elibera, descoperindu-i astfel însemnătatea Numelui Său „Iehova”. Moise a fost numit pentru a-i aduna pe izraeliţi pentru a se închina lui Dumnezeu şi pentru a cere lui faraon să fie eliberaţi şi astfel să devină liberi (Ex. 2:11-25; Ex. 3:1-22; Ex. 4:1-28).

Însoţit de fratele său Aaron, în calitate de purtător de cuvânt, Moise i-a convins pe izraeliţi de autenticitatea însărcinării primite de la Dumnezeu, făcând minuni. Apoi s-a dus la faraonul Egiptului, rezultatul fiind binecunoscut. Fără libertate de închinare, aceasta a fost decizia faraonului! Numai muncă şi iar muncă în interesul statului, iată răspunsul! Moise a făcut minuni, pe care vrăjitorii faraonului au reuşit să le reproducă numai până la un anumit punct; ei au fost repede învinşi şi au recunoscut această. Cu efecte devastatoare, plăgile lovesc ţara: apele fluviilor se transformă în sânge, broaştele invadează ţara, păduchii sunt peste tot precum pulberea şi muştele se înmulţesc foarte mult, animalele mor, grindina distruge totul, apoi urmând invazia lăcustelor şi întunericul, iar izraeliţii sunt cruţaţi începând cu a patra plagă. Toate aceste lucruri au servit numai la împietrirea inimii lui faraon. Urmează îngrozitoarea plagă a zecea! Întâi-născuţii egiptenilor sunt ucişi! Înainte de aceasta însă, a fost instituit printre izraeliţi sărbătoarea Paştelui, pe data de 14 Nissan; după aceasta, faraon a fost nerăbdător să-i lase să plece din Egipt. Ei au mărşăluit ca o naţiune liberă (Exodul 4:29-31; Exodul 5:1-23; Exodul 6:1-30; Exodul 7:1-25; Exodul 8:1-32; Exodul 9:1-35; Exodul 10:1-29; Exodul 11:1-10; Exodul 12:1-51; Exodul 13:1-22). Însă, izraeliţii nu văzuseră încă sfârşitul împietritului faraon. Într-un ultim act de urmărire a poporului lui Dumnezeu, însoţit de războinicii armatei sale, el ajunge la Marea Roşie. Moise îşi întinde toiagul deasupra apelor. În mod miraculos, printre ape se deschide un coridor salvator pentru izraeliţi, dar care se va transforma într-o capcană a morţii pentru oştile lui faraon ce-i urmăreau nebuneşte. Marea despărţită s-a închis cu furie la loc şi a îngropat armata lui faraon într-un mormânt de apă. În timp ce marea spumegând, pune capăt carierei lui faraon, izraeliţii eliberaţi, înalţă o cântare de victorie pe ţărm (Ex. 14:1-31; Ex. 15:1-21).

Încep aici diferitele experienţe trăite în timpul călătoriei prin deşert. Iehova trimite mană pentru a-i hrăni; luptă pentru ei, învingându-l pe Amalec. Moise se reuneşte cu familia, făcând o vizită lui Ietro, socrul său. La trei luni după exod, ei îşi stabilesc tabăra la Sinai. Acolo este inaugurat legământul legii, încheiat între Dumnezeu şi Israel în Egipt. Iehova, prin intermediul lui Moise, dă legea, în toate amănuntele ei, lege după care ei trebuiau să se călăuzească. Legea este rezumată în cele zece porunci. Ea trebuie să-i călăuzească în închinarea pentru care au fost eliberaţi. În pofida legii date lui Moise, izraeliţii se întorc la închinarea idolatră a viţelului.

Dumnezeu emite o poruncă specială referitoare la construcţia tabernacolului. Izraeliţii contribuie liber la aceasta, iar meşteşugari pricepuţi, călăuziţi de Spiritul lui Iehova, duc lucrarea la îndeplinire. Acesta este înălţat, iar clasa preoţească, având în frunte pe Aaron, este instalată în serviciu, în prima zi a lunii Nissan, a celui de al doilea an după exodul lor din Egipt. Totul este aprobat de Dumnezeu, printr-un nor protector deasupra cortului şi prin slava care îl umple. Ultimele versete ale acestei cărţi, arată că atât timp cât norul rămânea deasupra cortului, izraeliţii nu călătoreau; când acesta se ridica, ei plecau mai departe. Norul din timpul zilei şi focul din timpul nopţii, erau o manifestare încurajatoare a prezenţei şi puterii lui Iehova. Marele Teocrat conducea Teocraţia Sa tipică (Exodul 15:22-27; Exodul 16:1-36; Exodul 17:1-16; Exodul 18:1-27; Exodul 19:1-25; Exodul 20:1-26; Exodul 21:1-36; Exodul 22:1-31; Exodul 23:1-33; Exodul 24:1-18; Exodul 25:1-40; Exodul 26:1-37; Exodul 27:1-21; Exodul 28:1-43; Exodul 29:1-46; Exodul 30:1-38; Exodul 31:1-18; Exodul 32:1-35; Exodul 33:1-23; Exodul 34:1-35; Exodul 35:1-35; Exodul 36:1-38; Exodul 37:1-29; Exodul 38:1-31; Exodul 39:1-43; Exodul 40:1-38).

„Exodul”, este descrierea naşterii şi organizării noii naţiuni tipice a lui Dumnezeu şi a istoriei Teocraţiei tipice a lui Iehova. Sunt relatate evenimente care arată cum a fost cruţat şi eliberat Israel, pentru a fi „o comoară deosebită între toate popoarele, un popor de preoţi şi o naţiune sfântă”. Aceasta este adevărata esenţă a cărţii.

Canonicitatea acestei cărţi este stabilită în mod deplin, de faptul că mai mult de patruzeci de versete sunt citate de Christos şi de apostolii Săi, fie cuvânt cu cuvânt, fie ca sens. Profeţiile împlinite, fie la scară mică, fie complet, demonstrează pe deplin inspiraţia cărţii „Exodul”.

LEVITICUL

Cartea Leviticul tratează o serie de legi, porunci, referitoare la diferite sacrificii şi la procedurile speciale legate de acestea. Toate acele reguli fixate şi proceduri riguroase aveau valoare profetică importantă, deoarece Legea este umbra lucrurilor viitoare.

Primele capitole prezintă diferitele jertfe aduse, jertfele fiind împărţite în două tipuri: jerfele de sânge şi jertfele fără sânge. Jertfă de ispăşire avea legătură mai mult cu păcatele generale şi actuale, în timp ce jertfă de vină se referea mai mult la cazurile speciale de neglijenţă. Această jertfă din urmă, era făcută numai pentru persoane individuale, în timp ce prima era făcută atât pentru persoane individuale, cât şi pentru întreaga adunare. Sacrificiile care nu presupuneau vărsare de sânge, adică de grâu sau făină (numite „jertfe de mâncare” în K.J.V.), erau făcute că recunoştinţă pentru binecuvântarea pământului de către Dumnezeu. Ofrandele de consacrare ale celor care erau unşi preoţi, se ardeau de tot, pentru a arăta deplina consacrare a celui care le-a oferit. Apoi urmează relatarea instalării lui Aron şi a fiilor lui în preoţia levitica, urmată de prezentarea legii animalelor curate şi a celor necurate, a legii celorlalte necuraţii, dar şi legile de purificare.

Ultimele unsprezece capitole ale cărţii, vorbesc despre legile lucrurilor sfinte şi descriu normele referitoare la anul jubileului, cu proclamarea şi decretarea „libertăţii în toată ţara”. În concluzie, esenţa cartii este relatarea ispăşirii tipice şi a sfinţirii poporului ales al lui Iehova.

Mai mult…

„Leviticul” este termenul folosit în Latina Vulgata pentru a desemna cea de-a treia carte a Pentateucului. Vulgata a împrumutat termenul din Septuaginta grecească, după expresia „Levitikon”. Această a treia parte a Pentateucului, se cheamă astfel, deoarece vorbeşte în principal despre serviciul preoţilor leviţi. Mai târziu, rabinii iudei au numit-o Torath Kohanim (Legea preoţilor) şi de asemenea Torath Qarebanoth (Legea jertfelor). În bibliile ebraice, cartea este numită Vayyiqera, care este primul cuvânt al cărţii şi înseamnă „Şi El a chemat”.

„Leviticul” începe cu conjuncţia „şi”, legându-se direct de relatarea precedentă a cărţii „Exodul”; găsim deci, încă o dată, dovada faptului că, „cartea legii” sau Pentateucul, a fost la origine o singură carte, scrisă de Moise. Faptul că scriitorii Bibliei care au urmat şi că Isus Christos însuşi, au recunoscut pe Moise ca scriitor al cărţii „Leviticul”, este demonstrat de legăturile care se fac între numele lui Moise şi citatele din această carte. Comparaţi în acest sens, Neemia 8:14,15 cu Leviticul 23:34,40-43; Luca 2:22 cu Leviticul 12:2; Romani 10:5 cu Leviticul 18:5 şi Matei 8:4 cu Leviticul 14:1-32.

Asupra perioadei de timp cuprinse în „Leviticul”, există o anumită incertitudine, dar este sigur că ea nu depăşeşte o lună. Textele care urmează, demonstrează că între încheierea cărţii „Exodul” şi începutul cărţii „Numeri”, este un interval de o lună, prima lună a anului 1512 î. Chr. „În prima zi a primei luni a celui de al doilea an (după ieşirea din Egipt), cortul a fost ridicat” (Exod. 40:17). „DOMNUL a vorbit lui Moise, în pustia Sinai, în cortul întâlnirii, în cea dintâi zi a lunii a doua, în al doilea an după ieşirea lor din ţara Egiptului” (Numeri 1:1). De aici rezultă că ceea ce este relatat în cartea „Leviticul”, este cuprins în intervalul de o lună. Singură precizare cuprinsă în carte, a unei perioade anume, este aceea a celor opt zile dedicate consacrării lui Aaron şi a fiilor săi, referitoare la serviciul lor (Lev. 8:33; Lev. 9:1). Din toate acestea rezultă că perioada acoperită de cartea „Leviticul”, a fost de cel puţin opt zile şi de cel mult treizeci. Datorită faptului că în acel timp Moise primise porunca de a scrie, este posibil ca el să fi scris cartea „Leviticul”, în acea primă lună a anului 1512 î. Chr.

În ceea ce priveşte conţinutul, fiind stabilite cortul şi amenajările sale, „Leviticul” începe să trateze imediat o serie de legi şi porunci referitoare la diferite sacrificii şi la procedurile speciale legate de acestea. O cercetare atentă, arată o schemă clară şi argumentată. Lucrul cel mai important este că regulile nu erau în acea vreme doar nişte ritualuri religioase de natură omenească; ele au acum o valoare mai mult decât istorică. Faptul că ele aruncă, în mod profetic, o umbră asupra lucrurilor ce vor veni, este confirmat de apostolul Pavel, când zice: „legea are umbră lucrurilor viitoare” (Ev. 10:1-14; vezi şi Gal. 3:24, Col. 2:16,17). Nu toate lucrurile pe care le prefigurează legile cuprinse în cartea „Leviticul”, s-au împlinit complet (de exemplu, beneficiile ceremoniilor zilei antitipice a ispăşirii şi a jubileului). Acest fapt conferă acestei cărţi o importanţa actuală deosebită şi o recomandă astfel unui studiu serios.

Cartea „Exodul”, se termină odată cu ridicarea cortului şi prin numirea unui mare preot, precum şi a preoţilor care îl asistă în slujire. Urmează „Leviticul”, care fixează regulile, legile relaţiei poporului cu Dumnezeu. Primele şapte capitole tratează lucruri privitoare la jertfe. „Jertfă” traduce cuvântul ebraic qorban, care înseamnă în primul rând „a se apropia” şi se referă la ceea ce este adus pe altar. Penultimul verset al acestor capitole conchide, rezumând, această parte despre sacrificii şi enumără cele şase tipuri de sacrificii: „aceasta este legea arderii de tot, a darului de mâncare, a jertfei de ispăşire, a jertfei pentru vină, a închinării în slujba Domnului şi a jertfei de mulţumire” (Leviticul 7:37).

Aceste jertfe sunt cuprinse în două mari părţi: jertfele de sânge şi jertfele fără sânge. Doar cele cu vărsare de sânge contează ca ispăşire şi tocmai de aceea preoţilor lui Dumnezeu le era interzis să bea sau să mănânce sânge (Lev. 17:11-14; Ev. 9:22). Creaturile vii folosite erau tauri, oi, capre, porumbei şi turturele. Pe scurt, diferitele sacrificii aveau următoarea semnificaţie: uciderea, arăta completa dedicare lui Iehova; sacrificiile de mulţumire, se făceau pentru a-I mulţumi lui Iehova; sacrificiile pentru vină şi jertfele de ispăşire, erau foarte asemănătoare, existând totuşi o diferenţă. În sens larg, se pare că jertfă de ispăşire avea legătură mai mult cu păcatele generale şi actuale, în timp ce jertfă de vină se referea mai mult la cazurile speciale de neglijenţă. Această jertfă din urmă, era făcută numai pentru persoane individuale, în timp ce prima era făcută pentru persoane individuale sau pentru întreaga adunare. Sacrificiile care nu presupuneau vărsare de sânge, de grâu sau făină (numite „jertfe de mâncare” în K.J.V.), erau făcute că recunoştinţă pentru binecuvântarea pământului de către Dumnezeu. Ofrandele de consacrare ale celor care erau unşi preoţi, se ardeau de tot, pentru a arăta deplina consacrare a celui care le-a oferit.

Capitolele opt la zece, conţin aproape în exclusivitate, relatarea istorică cu privire la consacrarea levitului Aaron şi a fiilor lui, precum şi a serviciului lui Aaron de la sfârşitul perioadei de consacrare, de şapte zile. Apoi, urmează facerea de cunoscut a jertfei cu foc străin, adusă de doi dintre fiii lui Aaron. Acest act idolatru i-a costat viaţa. Cele cinci capitole care urmează, prezintă legea pentru animalele curate şi cele necurate, legile pentru celelalte necurăţii, precum şi cele referitoare la purificări. Cel de al şaisprezecelea capitol, descrie ceremoniile tipice ale zilei anuale a ispăşirii. Ultimele unsprezece capitole ale cărţii, vorbesc despre legile lucrurilor sfinte şi descriu normele referitoare la anul jubileului cu proclamarea şi decretarea „libertăţii în toată ţara”. Un capitol îndeamnă la ascultare, punând în contrast binecuvântările sale cu pedepsele care urmează neascultării. Acest capitol, al douăzeci şi şaselea, este în mare parte profetic. Prezice multe lucruri care li s-au întâmplat izraeliţilor mai târziu.

Conţinutul cărţii „Leviticul”, este relatarea ispăşirii tipice şi a sfinţirii poporului ales al lui Iehova. Numeroasele sacrificii au amintit oamenilor păcatul moştenit de la Adam şi nevoia de ispăşire. De aceea, izraeliţii ar fi trebuit să păstreze în minte venirea Mielului lui Dumnezeu, care le-ar fi şters păcatele. Dar, ca naţiune, ei au decăzut până la urmă, prin practicarea unor simple ritualuri moarte. Legea a condus doar o rămăşiţă la Christos.

Faptul că un scriitor ulterior, nu ar fi putut pătrunde atât de adânc în epoca lui Moise, mărturiseşte adevărul că această carte a „Leviticului”, a fost scrisă de Moise în deşert. Totul indică viaţa într-o tabără. Unele legi reflectă împrejurările speciale, caracteristice acelei perioade de timp. De exemplu, toate animalele care urmau să fie pentru hrană, trebuiau ucise la uşa Sanctuarului. Acest lucru era posibil când toţi locuiau împreuna într-o tabără, cu Sanctuarul în centru; dar nu a mai fost posibil atunci când ei au ajuns în Ţara Făgăduită, unde mulţi dintre ei locuiau foarte departe de Sanctuar. De aceea, această poruncă a suferit modificări după treizeci şi nouă de ani, cu puţin înainte de intrarea în Canaan (Deuteronomul 12:15,20,21). Citatele din „Leviticul”, existente în Scripturile Greceşti şi explicaţia inspirată a jertfelor sale consemnată în cartea „Evrei”, confirmă autenticitatea acestei cărţi (Mat. 5:38,43; Mat. 15:4; Rom. 10:5; 2Cor. 6:16; 1Pet. 1:16).

NUMERI

Această carte cuprinde cea mai mare parte a perioadei de patruzeci de ani şi descrie faptele semnificative petrecute în timpul călătoriei prin deşert, scrieri legislative, precum şi poeme ebraice de o mare forţă şi frumuseţe. (Numeri 6:24-26) Este relatată organizarea poporului: numărătoarea bărbaţilor înarmaţi și a leviţilor, așezarea fiecărei seminţii în tabără, menţinerea ordinii prin intermediul semnalelor de trâmbiţa, toate acestea sub conducerea lui Moise și a celor 70 de slujitori coordonaţi de el. Deasupra tuturor, Marele Teocrat veghea şi dirija. El era Cel care le guverna mişcările, indicând prin nor în timpul zilei şi prin coloana de foc în timpul nopţii, când trebuiau să pornească în marş şi când trebuiau să se oprească.

Leviţii erau organizaţi în mod special. Ei erau număraţi separat de războinici, deoarece, prin decret divin, trebuiau să fie scutiţi de obligaţiile militare. Lor le-a fost încredinţată îngrijirea cortului; nu erau destinaţi administraţiei şi serviciului militar. O mare parte a relatării cuprinse în cartea „Numeri”, tratează legile privitoare la sacrificii, sărbători, gelozie, ereditate, cetăţi levitice şi cetăţi de scăpare, jurăminte şi alte reguli de organizare.

Sunt prezentate apoi repetatele cârtiri ale poporului faţa de ordinea teocratică, inclusiv atitudinea rebelă a Mariei și a lui Aaron, dar și biruinţa data de Iehova împotriva câtorva naţiuni care doreau să împiedice marșul Israelului spre ţara promisă.

Partea finală a cărţii prezintă numirea lui Eleazar în locul lui Aaron în funcţia de Mare Preot, însărcinarea lui Iosua de a fi succesorul lui Moise, pedepsirea generaţiei rebele cu excepţia lui Iosua și a lui Caleb și apoi împărţirea a 48 de cetăţi Leviţilor, dintre care 6 cetăţi îndeplineau rolul de cetăţi de scăpare, întrucât ofereau refugiu celor care comiteau omucideri în mod involuntar. Este de notat în final faptul că scriitorul, Moise, nu a cruţat pe nimeni, nici pe sine însuşi, povestindu-şi propriul păcat, motiv pentru care nu i s-a permis să intre în Ţara Făgăduită.

Mai mult…

Izraeliţii au stat în deşert patruzeci de ani. Relatările cărţilor „Exodul” şi „Leviticul”, cuprind doar primul an şi încă puţin, iar cartea „Deuteronomul”, reia relatarea abia de la sfârşitul celui de al patruzecilea an. Pauza istorică, în ceea ce priveşte derularea evenimentelor, de treizeci şi opt de ani şi nouă luni, este acoperită de cartea „Numeri” (Num. 1:1; Deut. 1:3). Deoarece această carte cuprinde cea mai mare parte a perioadei de patruzeci de ani şi descrie călătoriile izraeliţilor în timpul marşului lor prin deşert, iudeii o numesc Bemidebar, care înseamnă „în deşert”. Acesta este al patrulea cuvânt din primul verset al cărţii, din bibliile ebraice. Este o denumire a cărţii, mai corectă decât „Numeri”, substantiv derivat din titlul latin omonim din „Vulgata” şi din termenul „Arithmoi”, al „Septuagintei”. Acest ultim nume, se poate aplica logic, la cel mult cinci capitole (Numeri 1:1-54; Numeri 2:1-34; Numeri 3:1-51; Numeri 4:1-49; Numeri 26:1-65). Iudeii, după obiceiul lor, au numit cartea cu cuvântul iniţial, Vayedabber, care înseamnă „şi el a vorbit”.

Notaţi că şi aici, ca în „Leviticul”, cartea începe cu conjuncţia „şi”, care o leagă definitiv de ceea ce a fost înainte. Cartea este, fără nici o îndoiala, o parte din ceea ce a fost, la origine, o singură carte, scrisă, după cum s-a demonstrat, de Moise. El este identificat, ca fiind scriitorul cărţii, chiar în „Numeri”: „Moise a scris călătoriile lor, din popas în popas, din porunca DOMNULUI”. „Acestea sunt legile şi poruncile pe care le-a dat DOMNUL prin Moise, fiilor lui Israel” (Numeri 33:2; Numeri 36:13). În cărţile ulterioare ale Bibliei, „Numeri” este recunoscută ca parte a legii mozaice. Ca dovadă, comparaţi Iosua 4:12 cu Numeri 32:20-22,29; 2Cronici 31:3 cu Numeri 28:1-31 şi Matei 12:5 cu Numeri 28:9,10.

Spre deosebire de „Exodul” şi „Leviticul”, cartea „Numeri” nu a fost scrisă înainte de sosirea izraeliţilor în câmpiile Moabului, către sfârşitul celui de al patruzecilea an. „Numeri”, după cum s-a explicat mai înainte, cuprinde o perioadă de treizeci şi opt de ani şi nouă luni. Primele capitole ar fi putut fi scrise la începutul acestei perioade, dar începând cu capitolul douăzeci, cartea vorbeşte despre anul al patruzecilea. De fapt, nu este posibil să declarăm în mod concret, când au fost scrise de către Moise, fiecare din cele cinci cărţi ale Bibliei. Simplul fapt că evenimentele finale arătate în „Numeri”, au avut loc pe câmpiile Moabului, către sfârşitul călătoriei de patruzeci de ani, nu înseamnă că întreaga carte „Numeri” a fost scrisă neapărat în acel loc. Dacă ne-am ghida după acest principiu, ar însemna că toate aceste prime cinci cărţi ale Bibliei, au fost scrise în a unsprezecea lună a celui de al patruzecilea an, deoarece toate au constituit la origine o singură carte şi evenimentele finale au avut loc în cel de al patruzecilea an.

Trebuie să amintim faptul că Moise nu a scris în cinci perioade diferite aceste cinci cărţi, el nefăcând o asemenea împărţire a scrierilor sale. Nici nu a aşteptat trecerea celor patruzeci de ani pentru a scrie, dintr-o dată, tot ceea ce conţin cele cinci cărţi, deoarece el a primit poruncă de a scrie la începutul perioadei de patruzeci de ani (Exodul 17:14). Fără îndoiala, el a început imediat după aceea să se supună acestei porunci. Este corect să reţinem că, după ce a scris ceea ce este astăzi „Geneza” şi după ce a ajuns cu relatarea la sfârşitul primei perioade, Moise a completat scrierile din popas în popas. În baza acestui lucru s-a spus în lecţiile precedente că materialul cunoscut acum drept „Exodul” şi „Leviticul”, a fost scris în apropierea Muntelui Sinai. Un raţionament asemănător ar susţine că materialul din „Numeri”, a fost adăugat relatării divine cu trecerea timpului şi nu adunat în întregime, în cele câteva zile de la sfârşitul lungii perioade de timp pe care o cuprinde. Înainte de a termina cu acest argument legat de timp, trebuie să notăm că relatarea din „Numeri”, nu urmează strict o ordine cronologică. Primele cincisprezece versete din capitolul nouă, citează evenimente petrecute nicidecum în perioada cuprinsă de la sfârşitul „Leviticului”, până la începutul cărţii „Deuteronomul”, ci în luna precedentă, perioadă acoperită de „Leviticul”, după câte se pare (Num. 1:1; Num. 9:1).

„Numeri”, combină relatarea istorică şi scrierile legislative, precum şi poeme ebraice de o mare forţă şi frumuseţe (Num. 6:24-26), pentru a arăta cititorului faptele semnificative petrecute în timpul călătoriei prin deşert. Notabilă, în istorisire, este bună organizare a „cetăţii” călătoare a milioanelor de izraeliţi. Războinicii au fost număraţi; fiecărei seminţii, i s-a stabilit poziţia de aşezare în jurul cortului; fiecărei seminţii, i s-a stabilit locul său în timpul marşului. Semnale de trâmbiţă menţineau ordinea în tabără. Moise era însărcinat prin numire teocratică şi şaptezeci de slujitori coordonaţi de el, dirijau activităţile legate de organizarea taberei. Deasupra tuturor, Marele Teocrat veghea şi dirija. El era Cel care le guverna mişcările, indicând prin nor în timpul zilei şi prin coloana de foc în timpul nopţii, când trebuiau să pornească în marş şi când trebuiau să se oprească.

Leviţii erau organizaţi în mod special. Ei erau număraţi separat de războinici, deoarece, prin decret divin, trebuiau să fie scutiţi de obligaţiile militare. Lor le-a fost încredinţată îngrijirea cortului; nu erau destinaţi administraţiei şi serviciului militar (Num. 1:47-54). Leviţii erau împărţiţi în trei grupuri, după descendenţa lor din cei trei fii ai lui Levi (Gherşon, Chehat şi Merari), iar îndatoririle lor faţă de cort şi poziţia lor în tabără, erau determinate după această împărţire pe familii. Timpul serviciului lor era stabilit de la douăzeci şi cinci la cincizeci de ani, după care trebuiau să devină supraveghetori şi consilieri (Num. 8:23-26). Alte instrucţiuni de serviciu, îi priveau pe cei între treizeci şi cincizeci de ani, specificând îndatoririle lor în transportarea cortului (Num. 4:3,23,30). Cea mai lungă perioadă de serviciu menţionată în capitolul al optulea, ia în considerare probabil perioada de cinci ani de probă, cuprinsă între vârsta de douăzeci şi cinci de ani şi cea de treizeci de ani. Privilegiile depline ale serviciului preoţesc, începeau de la vârsta de treizeci de ani şi se limitau la Aaron şi la urmaşii lui.

O mare parte a relatării cuprinse în cartea „Numeri”, tratează legile privitoare la sacrificii, sărbători, gelozie, ereditate, cetăţi levitice şi cetăţi de scăpare, jurăminte şi alte reguli de organizare. Restul conţinutului cărţii are un caracter istoric, furnizând amănunte despre călătoriile izraeliţilor în deşert, despre încercările şi evenimentele prin care au trecut, despre revoltele lor şi despre cum au fost pedepsiţi, despre cârtirile şi judecăţile lor, despre eliberările şi cuceririle lor. Având un spirit cârtitor, poporul poftea după carne; a comis păcatul lui Baal-Peor; a fost lovit de plăgi; de două ori s-a răzvrătit împotriva ordinii teocratice (Maria şi Aaron contra lui Moise şi unii leviţi, conduşi de Core, Datan şi Abiram, au încercat să uzurpe serviciul preoţesc încredinţat lui Aaron şi fiilor lui); Iehova dă izbândă asupra Amoriţilor, Sihon şi Og; eforturile regelui Balâc de a blestema Israelul cu ajutorul lui Balaam, se transformă în binecuvântare; madianiţii sunt înfrânţi, iar Balaam este ucis; chiar şi Moise pierde privilegiul de a intra în Ţara Făgăduită din cauza păcatului său (Num. 20:10-12). Aaron a participat la acest ultim păcat, deci şi lui i-a fost interzis să intre în Canaan. În cel de al patruzecilea an, Eleazar este instalat în oficiul deţinut de Aaron de mare preot, iar Iosua primeşte însărcinarea de a fi succesorul lui Moise. La numărarea finală a izraeliţilor, în câmpiile Moabului, erau 601.730 de oameni (bărbaţi de la douăzeci de ani în sus, fără leviţi); doar doi dintre aceştia, Caleb şi Iosua, cei doi credincioşi din cei doisprezece trimişi să iscodească ţara Canaanului, făceau parte din cei 603.550 de oameni număraţi în urmă cu treizeci şi nouă de ani. Astfel, pedepsirea de către Iehova a unei generaţii rebele, a fost împlinita în mod literal (Num. 14:26-35). În fine, au fost date instrucţiuni pentru a li se da leviţilor patruzeci şi opt de cetăţi ale ţării promise, dintre care şase trebuiau să rămână „cetăţi de scăpare” pentru ca în ele să se refugieze cei care comiteau omucideri în mod involuntar.

Autenticitatea cărţii „Numeri”, este dovedită de următoarele fapte: multe din regulile cărţii „Numeri”, sunt adaptate doar vieţii în deşert şi în tabără, ceea ce demonstrează că relatarea a fost scrisă în aceste condiţii (Num. 33:2). Sinceritatea scriitorului dovedeşte adevărul cu privire la relatare. El nu ascunde păcatele naţiunii sale sau ale propriei seminţii. Astfel, el povesteşte chiar şi necredincioşia nepoţilor scriitorului (ucişi de Domnul deoarece i-au oferit foc străin) şi conduita greşită a fratelui şi a surorii sale. El nu a cruţat pe nimeni, nici pe sine însuşi, povestindu-şi propriul păcat, motiv pentru care nu i s-a permis să intre în Ţara Făgăduită (Num. 20:7-12,24). Canonicitatea cărţii „Numeri” este confirmată ulterior de referirile la faptele raportate în această carte sau în citatele directe făcute de alţi martori inspiraţi ai lui Iehova. Profetul Mică, se referă la relatarea din „Numeri”, în Mica 6:5. Isus se referă la „Numeri” şi la Moise, în Ioan 3:14 şi Ioan 5:46. Pavel confirmă relatarea din „Numeri” referitoare la şerpii care au distrus poporul (1Corinteni 10:9) şi la păcatul lui Baal-Peor (1Corinteni 10:8); Petru şi Ioan fac referire amândoi la păcatul lui Balaam, redat în „Numeri”, în timp ce Iuda se referă la răscoala lui Core şi la acea a lui Balaam (2Pet. 2:15,16; Ap. 2:14; Iuda 1:11). Făcând parte din acelaşi sul, canonicitatea sa este dovedită şi de legătura evidentă cu celelalte patru cărţi din acelaşi sul original, numite acum „Pentateucul”.

DEUTERONOMUL

Aproape toate evenimentele din „Deuteronomul” au avut loc în cea de-a unsprezecea lună a celui de al patruzecilea an, iar spre sfârşitul acelei luni, cartea era practic completă, deoarece moartea lui Moise intervenise la începutul celei de-a douăsprezecea luni, din cel de al patruzecilea an, anul 1474 î. Chr.

Cartea a fost alcătuită atunci când Israeliții se aflau în câmpiile Moabului și conține în principal trei discursuri rostite de Moise.

Primul discurs constituie o repetare a ceea ce li se întâmplase izraeliţilor în călătoria lor de patruzeci de ani către Canaan și sunt prezentate observaţii referitoare la importanţa ascultării şi la modul în care nenorocirile ar fi putut fi evitate. Moise cerea acestei noi generaţii să evite greşelile din trecut ale generaţiei vechi, care murise în deşert, să studieze legea lui Dumnezeu, să înveţe mai departe pe fii lor, să îl caute pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Sale, să înţeleagă că doar Iehova singur este Dumnezeul cerului şi al pământului şi mai ales, să se păzească de cursa idolatriei.

Al doilea discurs conţine o recapitulare, cu câteva modificări şi clarificări făcute Legii date pe Muntele Sinai. El a repetat cele zece porunci, a explicat în parte fiecare poruncă referitoare la acestea şi a adăugat altele care nu erau înainte. A confirmat întreaga lege într-un mod solemn şi mişcător, declarând preţioasele promisiuni pentru cei care vor ţine legea şi pedepsele pentru cei care o vor încălca.

Cel de al treilea discurs este însemnat mai ales prin blesteme pentru neascultare şi prin binecuvântări pentru ascultare și este prezentat legământul special de credincioșie, pe lângă legământul inaugurat cu patruzeci de ani în urmă la Muntele Horeb. Moise încredinţează Legea leviţilor pentru citirea publică regulată, prezintă Israelului cântarea sa profetică inspirată, şi predă lui Iosua sarcinile trasate de Iehova. După ce binecuvântează cele douăsprezece seminţii, Moise se urcă pe Muntele Nebo, vede Ţara Făgăduită şi moare.

Mai mult…

Titlul celei de-a cincea cărţi a Bibliei, este împrumutat din denumirea grecească „Septuaginta”, „Deuteronomion”. Este un termen compus, care îmbină cuvintele deuteros, care înseamnă „al doilea”, cu nomos, care înseamnă „lege”. Deci, numele acestei cărţi înseamnă literal „a doua lege” şi arată o repetare a legilor date în precedenta carte. Din cauza acestei repetiţii a unor legi, precum şi a repetării descrierii călătoriei de patruzeci de ani în deşert, rabinii o numesc Mishneh Hattorah, care înseamnă „repetiţie”, „duplicat” sau „dublare a legii”. Unii o numesc simplu Mishneh (repetiţie; duplicat; dublură). Faptul că acest nume semnificativ a fost adoptat fie de rabini, fie de traducătorii „Septuagintei”, rezultă din versetul optsprezece al capitolului şaptesprezece, unde se porunceşte regelui să facă o copie sau un duplicat al legii: „când se va aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei lui, să scrie pentru el, într-o carte, o copie a acestei legi (mishneh hattorah, în ebraică; deuteronomion, în „Septuaginta” greacă), pe care s-o ia de la preoţii din neamul leviţilor”, prin aceasta neînţelegându-se Talmudul.

Scriitorul cărţii este desigur Moise, din aceleaşi motive deja prezentate pentru a se stabili cine a fost scriitorul celor patru cărţi precedente, datorită faptului că aceste prime cinci cărţi ale Bibliei erau la origine un singur volum sau sul, cunoscut ca Legea. „Deuteronomul” însuşi identifică pe Moise ca scriitor al său, în capitolul Deut. 31:9,22,24-26. Ultimul capitol, totuşi, a fost probabil adăugat de către Iosua sau de către marele preot Eleazar, în custodia cărora a încredinţat Moise Pentateucul.

Relatarea evenimentelor începe din prima zi a celei de-a unsprezecea luni, al celui de al patruzecilea an după exod (Deut. 1:3). Cartea „Iosua”, pare să reia relatarea din a şaptea zi a primei luni al celui de al patruzeci şi unu-lea an (Ios. 1:11; Ios. 3:2-3; Ios. 4:19). Astfel, rezultă o perioadă de timp de două luni şi o săptămână între începutul evenimentelor relatate în „Deuteronomul” şi cele raportate în „Iosua”. Treizeci de zile din această perioadă de nouă săptămâni, au fost petrecute plângând moartea lui Moise (Deut. 34:8), ceea ce vrea să spună că aproape toate evenimentele din „Deuteronomul” au avut loc în cea de-a unsprezecea lună a celui de al patruzecilea an şi că spre sfârşitul acelei luni, cartea era practic completă, deoarece moartea lui Moise intervenise la începutul celei de-a douăsprezecea luni, din cel de al patruzecilea an, anul 1474 î. Chr. (în general, se crede că evenimentele din capitolul al doilea al cărţii „Iosua”, au avut loc în timpul perioadei de doliu, de treizeci de zile).

Locul scrierii era reprezentat de câmpiile Moabului, unde Moise a încheiat cu Israel legământul de credincioşie (Deut. 29:1,9-13), cartea fiind alcătuită, în principal, din trei discursuri rostite de Moise. Primul, se întinde de la Deuteronomul 1:6-46; Deuteronomul 2:1-37; Deuteronomul 3:1-29; Deuteronomul 4:1-40. Aproape trei sferturi din acest discurs, constituie o repetare a ceea ce li se întâmplase izraeliţilor în călătoria lor de patruzeci de ani, către Canaan. Nefiind doar o banală lecţie de istorie, în ea sunt prezentate observaţii referitoare la importanţa ascultării şi la modul în care nenorocirile ar fi putut fi evitate. Deci, la începutul capitolului patru, Moise ajunge la punctul culminant cu acest îndemn fierbinte la ascultare: „acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe care vă învăţ să le păziţi. Împliniţi-le, pentru ca să trăiţi şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri”.

Citând ilustrările concrete ale consecinţelor triste ale răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a legii Sale, Moise a făcut o impresionantă introducere pentru punctul culminant. El cerea acestei noi generaţii, să evite greşelile din trecut ale generaţiei vechi, care murise în deşert, să studieze legea lui Dumnezeu, să înveţe mai departe pe fii lor, să îl caute pe Dumnezeu şi să ţină poruncile Sale, să înţeleagă că doar Iehova singur este Dumnezeul cerului şi al pământului şi mai ales, să se păzească de cursa idolatriei. Într-adevăr, a fost un discurs plin de putere!

Al doilea discurs, se întinde de la Deuteronomul 5:1-33; Deuteronomul 6:1-25; Deuteronomul 7:1-26; Deuteronomul 8:1-20; Deuteronomul 9:1-29; Deuteronomul 10:1-22; Deuteronomul 11:1-32; Deuteronomul 12:1-32; Deuteronomul 13:1-18; Deuteronomul 14:1-29; Deuteronomul 15:1-23; Deuteronomul 16:1-22; Deuteronomul 17:1-20; Deuteronomul 18:1-22; Deuteronomul 19:1-21; Deuteronomul 20:1-20; Deuteronomul 21:1-23; Deuteronomul 22:1-30; Deuteronomul 23:1-25; Deuteronomul 24:1-22; Deuteronomul 25:1-19; Deuteronomul 26:1-19 şi conţine o recapitulare, cu câteva modificări şi clarificări făcute Legii date pe Muntele Sinai. La fel cum primul discurs nu a fost o simplă relatare istorică, al doilea discurs nu a fost doar o recapitulare a legilor şi a poruncilor. Cu ardoare, Moise a pus mult suflet în repetarea legii, exprimând necesitatea vitală a ascultării. El a repetat cele zece porunci, a explicat în parte fiecare poruncă referitoare la acestea şi a adăugat altele care nu erau înainte. A accentuat faptul că izraeliţii trebuiau să-l iubească pe străinul care era la ei în cetate, deci să nu oprime clasa străinilor. A confirmat întreaga lege într-un mod solemn şi mişcător, declarând preţioasele promisiuni pentru cei care vor ţine legea şi pedepsele pentru cei care o vor încălca. În concluzie, el a arătat în mod clar poporului, responsabilităţile şi obligaţiile legământului: „astăzi tu ai mărturisit înaintea lui Iehova că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi azi, Iehova ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui şi îţi va da asupra tuturor neamurilor întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie şi vei fi un popor sfânt pentru Iehova, Dumnezeul tău, cum ţi-a spus” (Deut. 26:17-19).

În al treilea discurs, bătrânii Israelului sunt alături de Moise (Deuteronomul 27:1-26; Deuteronomul 28:1-68; Deuteronomul 29:1-29; Deuteronomul 30:1-20). Discursul este însemnat mai ales prin blesteme pentru neascultare şi prin binecuvântări pentru ascultare. Deci, Moise a adus acum pe izraeliţii prezenţi acolo într-un legământ special de credincioşie, pe lângă legământul inaugurat cu patruzeci de ani în urmă la Muntele Horeb (Deut. 29:1). Cele şase versete ale încheierii, sunt neasemuite prin simplitatea, frumuseţea şi puterea lor. Ultimele două spun: „iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta, iubind pe Iehova Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui şi lipindu-te de El, căci de aceasta atârnă viaţa ta şi lungimea zilelor tale şi numai aşa vei putea locui în ţara pe care a jurat Iehova că o va da părinţilor tăi, lui Avraam, Isaac şi Iacov” (Deut. 30:19,20).

Puţin după aceea, cartea se încheie. Moise încredinţează legea leviţilor pentru citirea publică regulată, prin el Dumnezeu îi dă o sarcină lui Iosua, iar Moise prezintă Israelului, cântarea sa profetică inspirată (Deuteronomul 30:1-20; Deuteronomul 31:1-30; Deuteronomul 32:1-13). După ce a binecuvântat cele douăsprezece seminţii, Moise urcă pe Muntele Nebo, vede Ţara Făgăduită şi moare.

Această ultimă lună a vieţii lui Moise, petrecută cu izraeliţii în câmpiile Moabului, seamănă oarecum cu adunările teocratice moderne. A fost o vreme de răgaz, de odihnă şi de pregătire înainte de o mare încercare. Era foarte potrivit să se facă rugăciuni şi studiu. Izraeliţii erau pe punctul de a intra în Ţara Făgăduită. Mulţi dintre cei prezenţi nu fuseseră martori la diferitele evenimente ale călătoriei prin deşert, căci vechea generaţie, cu excepţia câtorva oameni, fusese distrusă pentru multele sale răzvrătiri, mai ales pentru că refuzase să intre în Ţara Făgăduită cu aproximativ treizeci şi nouă de ani înainte. Discursurile lui Moise au scos cu putere în relief, dezastruoasele consecinţe ale răzvrătirii împotriva Domnului, au definit cu claritate legile şi poruncile lui Dumnezeu, au arătat în mod limpede blestemele care vor urma neascultării. Toate acestea le-au emoţionat inimile, făcându-i conştienţi de obligaţiile lor ca popor de legământ şi pentru Numele lui Dumnezeu. Cum a arătat Moise prin modul său special de a prezenta faptele, ei trebuiau să pregătească noua generaţie de izraeliţi pentru a intra şi pentru a moşteni Ţara Făgăduită.

„Deuteronomul” este adesea citat în alte cărţi ale Bibliei şi mai ales în Scripturile Greceşti. Este importantă, aici, profeţia despre Isus Christos, care a fost prefigurat prin Moise. Ea este prezentată în Deuteronomul 18:15-19, iar apostolul Petru, sub inspiraţie divină, a repetat aceste cuvinte, arătându-le întreaga semnificaţie şi aplicare. Împlinirea numeroaselor profeţii şi a tipurilor şi umbrelor acestei cărţi, atestă cu prisosinţă autenticitatea ei.

IOSUA

Cartea „Iosua” a fost scrisă, după cum şi titlul o menţionează, de Iosua succesorul lui Moise aproximatv în anul 1454 şi cuprinde o perioadă de circa 20 de ani din istoria Israelului. În centrul atenţiei se află intrarea şi ocuparea ţarii promise, lucru care cerea expulzarea păgânilor aşezaţi. După trecerea miraculoasă a râului Iordan, poporul face o primă oprire în Canaan şi anume la Ghilgal unde împlinesc Legea lui Iehova privind tăierea împrejur, ţin Paştele şi încep să consume din roadele ţarii.

Primul oraş cucerit a fost Ierihonul datorită intervenţiei lui Iehova care a făcut să cadă zidurile oraşului, după ce sub conducerea lui Iosua poporul respecta instrucţiunile cu privire la marşul în jurul lui. A doua cetate Ai cade prin stratagema unei ambuscade. Gabaoniţii văzând pericolul de a fi nimiciţi din partea Israelului, cu o anumită strategie vin la Iosua şi încheie legământ cu israeliţii, dar aceasta provoacă o alianţa din partea a 5 regi vecini, împotriva lor. Iosua şi armata să vin însa în ajutorul Gabaoniţilor şi beneficiind de două alte intervenţii miraculoase ale lui Iehova – căderea grindinei şi oprirea soarelui pentru a lumină încă o zi – duşmanii aliaţi au suferit o grea înfrângere. Apoi în nord alţi canaaniţi s-au unit lângă apele Merom, dar Iosua printr-un atac supriza i-a pus pe fugă fără să-i nimicească aceasta fiind scopul lui Iehova din acel timp. După 6 ani de războaie şi 31 de împăraţi cuceriţi, Iosua trece la împărţirea teritoriului pentru cele 9 seminţii şi jumătate – seminţiile Gad, Ruben şi jumătate din Manase alegând Galaadul, teritoriu aflat în estul Iordanului – şi da leviţilor cele 48 de cetăţi, din care 6 de scăpare.

Partea finală a cărţii prezintă acţiunea lui Iosaua înainte de a muri la vârsta de 110 ani, şi anume adunarea naţiunii pentru a da sfaturi înţelepte şi a îndemna la servirea lui Iehova oferindu-se pe sine şi familia sa un exemplu demn de urmat. Iosua 24:15.

Mai mult…

Pentru alcătuirea acestei cărţi, Iehova s-a slujit de cel de al doilea „secretar” sau scriitor al Său. Moise fusese folosit să scrie primele cinci cărţi, dar acum Moise era mort. Milioane de izraeliţi şi de însoţitori străini, erau pregătiţi pe malul de est al Iordanului, aşteptând semnalul pentru traversarea râului. Intrarea în Ţara Făgăduită, promisă în cei patruzeci de ani de peregrinări prin deşert, era aproape. Ocupanţii păgâni trebuiau expulzaţi, iar pentru aceasta trebuiau susţinute bătălii. Pe scurt, urmau evenimente importante, cu atât mai importante cu cât aveau o mare semnificaţie profetică (1Corinteni 10:6,11). Ele trebuiau să fie înregistrate pentru cei care vor trăi până în „zilele din urmă” ale celui de al XX-lea secol după Christos. Iehova l-a folosit ca al doilea scriitor al Său, pe cel al cărui nume este notat în a şasea carte a Bibliei: „Iosua a scris aceste cuvinte în cartea legii lui Dumnezeu” (Iosua 24:26). Ultimele versete (Iosua 24:29-33), au fost desigur adăugate după aceea, sub călăuzirea lui Iehova.

Faptul că Iosua a fost scriitorul cărţii este contestat de unii, dar versetul care urmează dovedeşte faptul că relatarea a fost consemnată de un contemporan al acelor timpuri: „Iosua a lăsat cu viaţă pe curva Rahav, casa tatălui ei şi pe toţi ai ei; ea a locuit în Israel până în ziua de azi (ziua în care a fost scris textul)” (Iosua 6:25). Logic, Iosua a fost scriitorul. Instruit sub tutela înaintaşului său Moise, el a avut în persoana acelui om al lui Dumnezeu, un bun exemplu al modului de a relata evenimentele. Tradiţia iudaică îl acreditează pe Iosua ca scriitor, iar darea de seamă a Scripturilor, susţine şi îmbrăţişează această părere. Când a fost completată? Către anul 1454 î. Chr., anul probabil al morţii lui Iosua. Cartea acoperă istoria Israelului din cei douăzeci de ani care se întind cu aproximaţie din anul 1474 î. Chr., până în anul 1454 î. Chr. Numele său, „Iosua”, prescurtare a numelui ebraic „Jehoshua”, înseamnă „Iah salvează”. Forma greacă este „Isus” (vezi Fap. 7:45, Ev. 4:8 şi notele marginale).

Puţin după moartea lui Moise, Iehova a proclamat principala condiţie pentru succesul lui Iosua: „întăreşte-te şi îmbărbătează-te (…) Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune” (Iosua 1:1-9). Motivul succesului lui Iosua nu a fost un secret, iar formula este valabilă şi astăzi pentru servii lui Dumnezeu. Un rezumat al conţinutului acestei cărţi arată, simplu, succesul în serviciu.

După ce a primit această sarcină, Iosua a acţionat rapid. Au fost trimişi spioni pentru a explora primul oraş canaanit, Ierihon. Poporul s-a pregătit cu merinde, deoarece peste trei zile urma să traverseze Iordanul. Iscoadele s-au întors cu o veste bună, ajutate în misiunea lor de cercetare de Rahav, cea înclinata spre dreptate. Deşi era sezonul în care albia râului era plină, izraeliţii au traversat Iordanul la timpul stabilit. Prin puterea lui Iehova, apele învolburate au fost oprite, acumulate şi retrase, iar izraeliţii au traversat pe pământ uscat. Au fost ridicate pietre pentru aducerea aminte a miracolului (Iosua 2:1-24; Iosua 3:1-17; Iosua 4:1-24). Prima oprire în Canaan s-a făcut la Ghilgal, aici fiind împlinita legea lui Iehova privind tăierea împrejur, aici fiind prăznuite Paştele, mana încetând să mai cadă, iar izraeliţii începând să mănânce roadele ţării Canaanului. Tot aici, s-a întâmplat un eveniment important referitor la bătălia ce urmă: Iosua a descoperit un om cu sabia scoasă şi l-a întrebat: „eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” Răspunsul emoţionant a fost: „nu, ci eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi acum am venit” (Iosua 5:13-15). Acest puternic conducător trimis al oştirii invizibile a lui Iehova, era fără îndoiala Cuvântul, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu, iar prezenţa Sa la începutul războiului care urma peste puţină vreme, asigura victoria.

Bătăliile care au urmat, au fost într-adevăr un marş victorios şi au indicat cu claritate mâna puternică a „căpeteniei oştirii Domnului”. Prima a fost grozavă bătălie pentru cucerirea cetăţii fortificate a Ierihonului. În a şaptea zi de marş în jurul cetăţii păgâne, Iehova a făcut să cadă zidurile ei şi a deschis calea pentru victorie. Apoi, a căzut cetatea Ai, într un al doilea asalt, prin stratagema unei ambuscade. Puterea regilor canaaniţi din sud, a fost înfrânta în următoarele lupte, mai ales la Gabaon. Gabaoniţii au venit la Iosua, la Ghilgal şi cu viclenie, au făcut legământ cu izraeliţii. Aceasta a provocat o alianţă a cinci regi, condusă de acela al Ierusalimului, împotriva gabaoniţilor. Printr-un marş forţat, Iosua şi armata sa au venit în ajutorul celor asediaţi, iar Iehova şi-a arătat puterea printr-o lovitură uluitoare asupra alianţei regilor Cannanului.

Cu această ocazie, Iehova a făcut să cadă o grindină de pietre peste inamicii care fugeau, ucigând mai mulţi decât uciseseră izraeliţii cu sabia. Apoi, un miracol şi mai mare! Iosua a strigat: „opreşte-te, soare, asupra Gabaonului şi tu, lună, asupra văii Aialonului”. Domnul l-a ascultat, iar soarele a continuat să lumineze timp de încă o zi întreaga (Iosua 10:11-14). Criticii, care nu cred în Biblie, încearcă să nege miracolul divin al opririi soarelui în mersul său sau să-l minimalizeze, spunând că a fost o iluzie optică sau o eroare în calcularea orei din zi, sau explicând faptul printr-o altă variantă fără valoare. Cuvântul lui Iehova dă relatarea exactă, acceptată de oamenii credinţei şi nu este necesar să suprapunem Bibliei teorii umane sau speculaţii zadarnice. Bătălia Armaghedonului, preumbrită prin această luptă de la Gabaon, va mărturisi fapte ale lui Iehova la o scară mult mai mare, care îi vor convinge, cu costul vieţii lor, pe aceia care batjocoresc puterea lui Iehova de a face miracole.

Faima lui Iosua s-a răspândit. În nord, capii canaaniţi s-au unit şi-au adunat o oştire numeroasă, echipată complet pentru bătălie, lângă apele Merom. Iosua şi-a condus oştirile sale către nord şi i-a atacat pe nepregătite pe duşmanii reuniţi la Merom. Ei au fost puşi pe fugă, iar Iosua a traversat partea nordică a Canaanului într-un marş victorios care a făcut ca numărul cuceririlor sale să se ridice la treizeci şi unu de regi, enumeraţi în Iosua capitolul doisprezece. Inamicul nu a fost distrus prin această campanie; nu acesta era scopul lui Iehova în acel timp (Deut. 7:2; Jud. 2:20-23). Totuşi, puterea şi rezistenţa lor organizată a fost înfrânta (Iosua 11:23; Iosua 21:43-45).

Trecuseră şase ani de război aproape continuu, de la traversarea memorabilă a Iordanului învolburat. În acest moment are loc împărţirea pământului între seminţii, pentru moştenire. Tot în acea vreme, cortul întâlnirii a fost dus la Şilo, patruzeci şi opt de cetăţi au fost date leviţilor şi şase dintre ele au fost numite cetăţi de scăpare (Iosua 20:1-9; Num. 35:6,7). După o perioadă de timp nedefinită, Iosua a adunat naţiunea şi printr-un cuvânt de rămas bun, a dat sfaturi înţelepte, îndemnându-i pe toţi să fie viteji în bătălie şi avertizându-i împotriva curselor religiei demonilor. Apoi, el a făcut un rezumat al lucrărilor puternice împlinite de Domnul în favoarea poporului Său, i-a îndemnat pe izraeliţi să-L servească pe Iehova şi nu pe dumnezeii păgâni şi a încheiat cu aceste cuvinte foarte clare: „alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi (…) Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji DOMNULUI” (Iosua 24:14,15).

Astfel, cartea „Iosua”, relatează istoria cuceririi Canaanului prin puterea lui Iehova, împărţirea ţării promise între cele douăsprezece seminţii, stabilirea cortului la Şilo, organizarea leviţilor şi cele două îndemnuri finale, emoţionante ale lui Iosua.

JUDECĂTORI

Cartea Judecători, scrisă de Samuel aproximativ în anul 1100 îCr., prezintă o perioadă de aproximativ 350 de ani din istoria lui Israel începând cu moartea lui Iosua şi până la urcarea pe tron a primului rege Saul, perioada în care Dumnezeu a numit judecători pentru conducerea poporului Său. Această perioadă a fost o perioadă tulbure caracterizată de urcuşuri şi coborâşuri funcţie de ascultarea sau neascultarea lor. N-au reuşit să izgonească acele naţiuni care au mai rămas în ţara promisa şi mai mult decât atât, s-au amestecat cu ele, au făcut compromisuri, au adoptat închinarea lor falsă, dar făcând aşa au pierdut ocrotirea lui Iehova ajungând să îndure mari suferinţe.

Ajunşi în necaz Israeliţii strigau la Iehova după ajutor, iar Iehova pentru eliberarea lor numea un judecător, sub intervenţia căruia scăpau de asuprire, dar nu după mult timp iarăşi cedau şi ajungeau în situaţii critice. Aşa sunt eliberaţi de Otniel de sub jugul împăratului Mesopotamiei, apoi de Ehud din mâinile lui Eglon împăratul Moabului ţara având linişte acum 80 de ani. Dar istoria zbuciumată continua şi alţi judecători sunt numiţi: Debora, Ghedeon, Iefta, Samson care pe rând eliberează poporul din ghearele Canaaniţilor, Madianiţilor, Amoniţilor şi Filistenilor. Apoi cartea notează idolatria efraimitului Mică care stabileşte propia forma de închinare fără să ţină cont de închinarea stabilită de Iehova şi reprezentată de cortul întâlnirii stabilit la Șilo.

Partea finală relatează experienţa dură a unui levit din Efraim, de ţiitoarea acestuia abuzând nişte beniaminiţi, situaţia degenerând până la declanşarea unui război intern soldat aproape cu dispariţia seminţiei lui Beniamin.

În concluzie lucrurile esenţiale ale cărţii sunt justiţia, milă şi îndelunga răbdare a lui Iehova faţa de poporul său Israel.

Mai mult…

„Judecători”, este traducerea denumirii ebraice Shofetim, care derivă din shahfat, care înseamnă „a judeca”, „a justifica”, „a pedepsi” sau „a guverna”. Se aplică guvernatorilor sau judecătorilor vizibili ai Teocraţiei tipice, care au trăit din vremea lui Moise până la domnia lui Saul. Ei nu au primit însărcinarea prin alegeri, ci au fost numiţi de Iehova. Însărcinarea nu era transmisă urmaşilor, cum a fost transmis dreptul regal. Judecătorii nu primeau nici o plată, nu trăiau cu mare pompă. Erau servi ai lui Iehova şi administrau în interesul poporului.

Cine a fost scriitorul cărţii? Răspunsul nu poate fi dat cu siguranţă, dar cele mai multe evidenţe îl indică pe Samuel. Unii îi atribuie cartea lui Ezechia, alţii cred că a fost scrisă de Ezra, iar alţii cred că a fost lucrarea lui Fineas. Timpul alcătuirii cărţii pare a limita câmpul posibilităţilor la un singur om, anume Samuel. Fraza repetată „cutare sau cutare eveniment, a avut loc când „nu era rege în Israel”, indică în mod clar că era un rege atunci când a fost scrisă relatarea (Judecători 17:6; Judecători 18:1; Judecători 19:1; Judecători 21:25). Mai mult, în timpul scrierii, iebusiţii erau încă în Ierusalim: „fiii lui Beniamin n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau în Ierusalim şi iebusiţii au locuit în Ierusalim cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi (în care a fost scrisă cartea)” (Judecători 1:21). Dar la începutul domniei regelui David, iebusiţii au fost supuşi (2Sam. 5:5,7). Deci, relatarea trebuie că a fost scrisă în timpul domniei primului rege al Israelului, Saul. Fineas a trăit mult înainte de acest timp, iar Ezechia şi Ezra mult după. Dovezile aduse, indică faptul că scriitorul a fost Samuel.

Numărul total al anilor în care judecătorii au condus Israelul, nu poate fi stabilit cu siguranţă, deoarece anumite perioade în care unii judecători aveau această însărcinare se suprapun şi pentru că alte dificultăţi cronologice complică datele referitoare la durata acestei perioade. Dar se pare, cu destulă siguranţă, că vremea judecătorilor, de la Iosua până la urcarea pe tron a primului rege israelit, a fost de aproximativ 356 de ani. La această cifră se ajunge astfel: după 1Regi 6:1, Solomon a început să construiască templul în al patru sute optzeci-lea an după exod. Aceasta a fost în al patrulea an al domniei sale. David domnise înaintea lui timp de patruzeci de ani, iar Saul înainte de David timp de alţi patruzeci de ani. Adăugând acestor optzeci şi patru de ani cei patruzeci de ani petrecuţi în deşert, care s-au terminat cu începutul serviciului lui Iosua, obţinem o sută douăzeci şi patru de ani. Scăzându-i din patru sute optzeci, rămân 356 de ani. Aproximând cu această cifră rotundă, de trei sute cincizeci de ani, ca fiind perioada judecătorilor, nu contrazicem declaraţia din Fapte 13:19,20, cum ar părea la prima vedere. Traducerile făcute după datele oferite de manuscrise mai bune, disponibile acum, rezolvă această dificultate (vezi A.S.V., Rotherham, Weymouth şi A.A.T.).

Perioada judecătorilor a fost una dintre cele mai tulburi din istoria Israelului. A fost marcată de urcuşuri şi coborâşuri, funcţie de ascultarea şi neascultarea lor. Purtând război împotriva păgânilor nelegiuiţi din Ţara Făgăduită, izraeliţii au ajuns la apogeul puterii lor. Dar ei nu i-au izgonit pe închinătorii la demoni, ci i-au luat robi. Adevărat a fost avertismentul lui Dumnezeu: acest lucru i-a dus pe izraeliţi în cursa religiei (Deuteronomul 7:16). Ei au făcut compromisuri şi au încheiat alianţe cu locuitorii ţării, ei au eşuat în dezrădăcinarea şi distrugerea religiei demonice, iar mai târziu au căzut în robia ei. De aceea, Iehova a spus: „nu-i voi izgoni dinaintea voastră, ci vă vor sta ca spinii în coaste şi dumnezeii lor vor fi o cursă pentru voi” (Judecători 2:3). Permiţând ca ei să cadă în cursa religiei, „mânia DOMNULUI s-a aprins împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor. Cu toate acestea, DOMNUL a ridicat judecători, ca să-i izbăvească din mâna celor ce-i prădau (…) Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou” (Judecători 2:14-19). Domnul a lăsat acele populaţii păgâne în ţară pentru a se dovedi dacă Israel va umbla pe calea închinării adevărate sau pe cea a religiei demonilor (Judecători 2:20-23).

După relatarea faptelor expuse în primele două capitole, prin faţa ochilor cititorului trec cu rapiditate urcuşurile şi coborâşurile acelor secole. Izraeliţii decad în închinarea lui Baal, suferă sub regele Mesopotamiei, strigă către Domnul şi sunt eliberaţi de El prin judecătorul Otniel, întorcându-se la închinarea adevărată (Judecători 3:5-11). Trec patruzeci de ani şi ei cad din nou în religie. De data aceasta, lama ascuţită a sabiei judecătorului Ehud, este înfipta în pântecele gras al lui Eglon, pentru ca izraeliţii să fie din nou eliberaţi (Judecători 3:12-30). Dar, după fiecare eliberare şi după fiecare înălţare la închinarea adevărată a lui Iehova, izraeliţii încep repede, din nou, să se împrietenească cu închinătorii lumeşti la demoni ai ţarii Canaanului. Aceste asocieri păcătoase, corup moralitatea şi închinarea dreaptă şi încă o dată, nestatornicul Israel cade în religie şi îşi culege roadele necazurilor divine. În cartea „Judecători”, se verifică mereu această succesiune de evenimente în perioade regulate, istoria repetându-se deseori.

Iehova, ca Dumnezeu al dreptăţii, îi face să plătească pentru căderile lor în religie, dar ca Dumnezeu al milei, El este întotdeauna pregătit să asculte rugăciunile lor sincere de căinţă. Astfel eliberarea vine şi odată cu ea, o demonstraţie a puterii divine şi un act de justificare. Miraculoasă a fost eliberarea din timpul judecătorului Barac, când oştirile lui Iabin, comandate de căpetenia Sisera, care îşi etalau puterea lor, au fost spulberate de mică ceată a lui Barac, tocmai când victoria părea sigură şi uşoară. În momentul crucial, ferestrele cerurilor au părut că se deschid şi a izbucnit o furtună neobişnuită, fulgerele şi potopul slăbind puterea opresorilor canaaniţi (Judecători 4:1-24; Judecători 5:1-31). A urmat apoi, vremea în care Ghedeon a fost făcut judecător şi cu un grup de trei sute de oameni, a pus pe fugă întinsa tabără a madianiţilor, printr-o strategie dirijată de Dumnezeu (Judecători 6:1-40; Judecători 7:1-25; Judecători 8:1-35). Amintiţi-vă cum războinicul Iefta şi-a condus luptătorii la o victorie nestăvilită împotriva amoniţilor, slăbindu-le puterea asupra Israelului şi cum, în dorinţa sa de a primi ajutor divin, a făcut un jurământ bine chibzuit care a fost împlinit cum se cuvine prin serviciul fiicei sale fecioare la templul din Şilo (Judecători 11:1-40). Dar, poate cel mai cunoscut dintre judecători, a fost puternicul Samson. El a ucis un leu cu mâinile goale, a pus foc câmpiilor filistene, după ce a legat cozile a trei sute de vulpi (şacali), două câte două şi punându-le câte o făclie la fiecare pereche de vulpi, le-a trimis în mijlocul lanurilor de grâu; a ucis o mie de închinători la demoni cu o falcă de măgar; a smuls poarta grea a cetăţii Gaza, iar la moartea sa, a ucis mai mulţi duşmani păgâni decât ucisese în timpul vieţii, făcând să cadă peste capul său, templul lui Dagon, care era plin de închinători la demoni (Judecători 13:1-16:31). Capitolele şaptesprezece şi optsprezece, notează idolatria unui om din Efraim, numit Mică, ce a încercat să stabilească o formă proprie de închinare şi nu a ţinut cont de închinarea stabilită de Domnul, la tabernacolul din Şilo. Dezastruoasele consecinţe ale acestei atitudini, sunt un avertisment împotriva contrafacerilor religioase. Ultimele trei capitole din cartea „Judecători”, conţin îngrozitoarea experienţă a unui levit din Efraim. În timp ce se întorcea acasă dintr-o călătorie, oamenii din Ghibea (o cetate beniamită), au abuzat de ţiitoarea lui într-un mod atât de crunt şi bestial, încât ea a murit. El i-a tăiat atunci corpul în douăsprezece bucăţi şi a trimis câte o bucată fiecărei seminţii, arătând astfel oribilele fapte ale celor din Ghibea, fapt care a şi determinat adunarea tuturor seminţiilor. Beniamiţii au refuzat să-i predea pe făptaşii din Ghibea, iar din această cauză, aproape întregul lor neam a fost şters din Israel. Ultimul capitol, arată stratagema prin care a fost păstrată seminţia lui Beniamin. Aceste ultime cinci capitole, nu sunt prezentate într-o ordine cronologică. Evenimentele descrise în ele, se verifică cu fapte reale care au avut loc către începutul perioadei judecătorilor, dar sunt adăugate la sfârşitul cărţii, ca un fel de anexă.

Autenticitatea cărţii „Judecători”, este demonstrată de numeroasele citate şi referiri care se fac în alte părţi ale Scripturilor Ebraice şi ale Scripturilor Greceşti. Capitolul al unsprezecelea din „Evrei”, este doar un exemplu. Cartea nu onorează oameni, nici chiar pe judecătorii folosiţi ca eliberatori. Curajul lor a venit de la Dumnezeu. Lucrurile scoase în evidenţă sunt justiţia şi mila lui Iehova şi îndelunga răbdare.

RUT

Nu se cunoaşte exact scriitorul acestei cărţi, dar autorul probabil este Samuel, deoarece fraza iniţiala a cărţii „pe vremea judecătorilor” indica atât în ce perioadă s-au întâmplat evenimentele menţionate cât şi faptul că scrierea lor avea loc când a început perioada împăraţilor lui Israel, adică pe vremea domniei lui Saul, în jurul anului 1090 îCr.

Relatarea cartii acoperă o perioadă de aproape 11 ani şi începe cu faptul că foametea mare din ţara lui Iuda îl determină pe Elimelec, soţia acestuia Naomi şi cei doi fii Mahlon şi Chilion să se mute în ţara Moabului. Aici după ce Elimelec moare cei doi copii se căsătoresc cu două moabite: unul cu Orpa, iar celălalt cu Rut. Fără să lase urmaşi, mor atât Mahlon cât şi Chilion, rămânând cele trei văduve, iar întrucât doar căsătoria dintre cumnaţi putea procura un urmaş, cele trei femei încep călătoria spre ţara lui Iuda. Deuteronom 25:5-10.

Ajung în Betleem la începutul secerişului orzului doar Naomi şi Rut fără Orpa, deoarece aceasta la cel de al doilea avertisment al lui Naomi de a evalua costul acţiunii sale se întoarce înapoi în ţara Moabului. Rut prin sârguinţa şi arătarea devotamentului faţa de Naomi şi a deciziei de a locui în mijlocul Isaelului câştiga favoarea rudei Boaz, fiind sfătuita de acesta să rămână pe ogorul lui şi este chiar ajutata cu mâncare şi favoruri speciale. Naomi recunoaşte în aceste favoruri îngrijirea lui Iehova, o sfatuiueşte şi o pregăteşte pe Rut pentru a se căsători cu ruda Boaz.

Din conduita trasată de Naomi şi executată de Rut, Boaz înţelege lucrurile şi accepta rolul de a deveni soţ, dar are de rezolvat problema rudei celei mai apropiate. Ruda cea mai apropiată iniţial accepta pentru mărirea avuţiei s-o răscumpere pe Rut, dar când realizează că trebuie să aducă urmaş pentru Elimelec refuza s-o facă. Boaz în faţa bătrânilor cetăţii o răscumpără pe Rut, apoi cei doi se căsătoresc şi aduc pe lume un copil cu numele de Obed. Astfel a fost evitată întreruperea liniei regale a lui Iuda, de fapt aceasta fiind esenţa cărţii.

Mai mult…

Părerea generală este că „Rut”, nu ar fi altceva decât o simplă povestire a vieţii rurale, având la început o bună doză de sentimentalism, înflorind apoi într-o frumoasă poveste de dragoste. Ea, însa, nu este o simplă idilă. Scopul lui Iehova cu această relatare, nu este unul de divertisment, ci de instruire, având o valoare deosebită în aceste „zile ale sfârşitului”. Evenimentele dramatice ale cărţii „Rut”, sunt pline de semnificaţii profetice. „Rut”, înseamnă „prietenă”, „prietenie”, „înfăţişare” sau „frumuseţe”.

Nu se cunoaşte cu exactitate scriitorul şi data scrierii acestei cărţi. Opinia generală însa, atribuie această lui Samuel, deşi mulţi susţin că a fost scrisă după timpul său. Fraza iniţială, „pe vremea judecătorilor”, indică faptul că vremea împăraţilor Israelului începuse, atunci când a fost scrisă cartea. Deoarece, Samuel este autorul probabil şi deoarece el a murit înainte de urcarea lui David pe tron, alcătuirea cărţii a fost terminată în timpul domniei lui Saul. Linia genealogică a lui David, notată în ultimele versete, arată cu o mare precizie timpul în care a fost scrisă cartea şi ne face să ne gândim că el avea deja o poziţie importantă, fiind uns deja de Samuel. Primele cuvinte, „pe vremea judecătorilor”, atribuie evenimentele dramei, perioadei judecătorilor. Deşi relatarea nu o spune, unele dovezi indirecte, indică faptul că ele au avut loc în timpul domniei lui Eglon, rege al Moabului şi după aceea. Relatarea cărţii „Rut”, acoperă o perioadă de timp de aproape unsprezece ani (Rut 1:2-4;Rut 4:13).

Relatarea pune în discuţie mai ales legea privitoare la căsătorie pentru cumnat şi cumnată, făcând o rară şi specială ilustrare a aplicării ei (Deut. 25:5-10). Dar, semnificaţia sa în acest caz, este accentuată şi de faptul că acesta era un mijloc de păstrare neîntreruptă a liniei regale a lui Iuda, prin care a venit David şi apoi Mai Marele David, Isus Christos. Urmăriţi cu atenţie evenimentele care evidenţiază acest punct culminant.

Primul capitol, prezintă o foamete care bântuia în toată ţara lui Iuda precum şi străduinţa unei familii de a fugi din calea ei. Elimelec şi soţia sa Naomi, cu cei doi fii ai lor, Mahlon şi Chilion, caută refugiu în ţara Moabului. Soţul moare în această ţară şi cei doi fii se căsătoresc cu două moabite. După circa zece ani de căsnicie, Mahlon şi Chilion mor, fără copii. Acest fapt face că, în urma lui Elimelec, să rămână trei femei şi nici un urmaş. Doar căsătoria între cumnaţi ar fi putut procura un urmaş şi doar în Israel existau rude potrivite pentru a împlini această lege. Cele trei femei încep o călătorie spre vest, către ţara lui Iuda. De două ori, Naomi le avertizează pe tinerele moabite, că există şanse mici ca ele să găsească soţi şi casă într-o ţară străină şi le invită să aprecieze costul acţiunii lor. Ele se gândesc, iar la al doilea avertisment, una dintre ele se întoarce înapoi. Cealaltă, Rut, face o emoţionantă declaraţie prin care exprimă o hotărâre fermă, spunând: „încotro vei merge tu, voi merge şi eu; unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău, va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropata acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine, decât moartea” (Rut 1:16,17). Bătrâna Naomi şi nora ei Rut şi-au continuat călătoria până la Betleem, unde au ajuns la începutul recoltării orzului.

Al doilea capitol apropie şi mai mult punctul culminant, delimitând ruda prin care se speră a se procura un urmaş lui Elimelec. Truda lui Rut şi respectul lui Boaz pentru dreptul străinilor de a participa la recoltă, dau ocazia potrivită; fără îndoiala, Iehova dirija evenimentele. În prima ei zi de lucru, Rut începe să recolteze în spatele lucrătorilor lui Boaz, un iudeu în vârstă. Întrebările lui Boaz despre moabită, fac ca acesta să cunoască devotamentul lui Rut pentru Naomi şi hotărârea ei de a-şi părăsi casa şi ţara natală pentru a locui în mijlocul poporului lui Iehova. El este prietenos cu ea, îi spune să nu recolteze de pe alt câmp decât al său, îi duce mâncarea de prânz şi porunceşte ca ea să aibă favoruri speciale în ceea ce priveşte recoltarea spicelor. Când Rut îi povesteşte soacrei sale situaţia sa binecuvântată de pe câmpul lui Boaz, Naomi vede în această mâna Domnului. După sfaturile lui Naomi, Rut continuă să culeagă pe câmpul lui Boaz, pe durata recoltării orzului şi a grâului.

În capitolul trei, relatarea ajunge la punctul culminant, pregătind o soluţie potrivită cu legea căsătoriei între cumnaţi. Naomi spune: „fiica mea, aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă, ca să fii fericită”. Ea o sfătuieşte pe Rut să meargă în curtea lui Boaz pe timpul nopţii şi să se aşeze la picioarele lui, nesugerând prin aceasta o conduită imorală. Naomi era prea în vârstă pentru a se căsători cu o rudă de-a ei; de aceea, Rut trebuia să acţioneze în locul ei. Deci, a fost potrivit ca ea să considere că Rut trebuia să se căsătorească în locul ei. Actul de a se culca la picioarele lui Boaz, nu era din partea lui Rut o propunere de relaţii necurate, ci o invitaţie pentru Boaz de a-şi „întinde poala hainei peste slujnica ta, căci ai acest drept” (Rut 3:9). În Israel, acesta era un mod simbolic de a lua o femeie de soţie. Conduita sugerată de Naomi, era o invitaţie pentru Boaz de a accepta rolul de soţ în căsătoria dintre cumnaţi. În fine, el a înţeles acest lucru, dar exista un obstacol: exista o rudă mai apropiată decât Boaz, care avea acest drept.

Al patrulea capitol al cărţii, arată soluţionarea acestei dificultăţi şi descrie rezolvarea chestiunii. A fost convocat un sfat al bătrânilor, aproape de poarta cetăţii; ruda cea mai apropiată a fost chemată de Boaz şi informată despre aceste fapte şi despre responsabilitatea sa. A înţeles el despre ce era vorba? Răspunsul a fost „da”, atunci când el credea că-şi va putea astfel mări bogăţia, dar a fost „nu”, atunci când a aflat că prin intermediul lui Rut, trebuia să aducă pe lume un urmaş pentru Elimelec. Acest refuz, i-a dat lui Boaz posibilitatea de a o răscumpăra pe Rut. Poporului adunat acolo, i-a spus: „voi sunteţi astăzi martori că am primit din mâinile lui Naomi tot ceea ce aparţinea lui Elimelec, lui Chilion şi lui Mahlon şi că am răscumpărat-o pe Rut, moabita, soţia lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui (Rut 4:9,10). După aceea, din Rut s-a născut un fiu lui Boaz, numit Obed, care a devenit strămoşul lui David. Legea căsătoriei între cumnaţi a fost respectată şi astfel, a fost evitată o întrerupere a liniei regale şi mai ales, o semnificativă dramă profetică a fost dusă la bun sfârşit.

Ultimele versete, prezintă genealogia de la Pereţ la David. Între Obed şi Isai, nu este menţionat nimeni. Se datorează oare acest lucru micii importanţe a verigilor de legătură sau faptului că fiecare dintre ei, de la Nahşon la Isai, a ajuns la o vârstă înaintata şi a avut la bătrâneţe un fiu? A doua variantă pare a fi cea mai corectă şi accentuează eforturile lui Satan de a întrerupe linia regală care ducea la David şi la Isus, în opoziţie cu vigilenţa lui Iehova, care veghea ca ea să nu fie întrerupta.

Autenticitatea caracterului canonic al cărţii „Rut”, este suficient confirmată de faptul că Rut, moabita, este menţionată în Matei 1:5, ca o predecesoare a lui Isus dar, împlinirea dramei profetice în aceste „timpuri din urmă”, demonstrează fără nici un dubiu, inspiraţia divină. Faptele corespund dramei şi dovedesc relatarea drept, adevărată.

1 SAMUEL

Este scrisă de Samuel, Gad şi Nathan aproximativ în anul 1077 şi relatează evenimentele care marchează sfârşitul epocii judecătorilor şi domnia primului împărat al lui Israel.

Cartea la început prezintă detalii despre naşterea lui Samuel şi despre cum a fost închinat lui Dumnezeu, după promisiunea făcută de Ana chiar înainte de a-l naşte. Marele Preot Eli şi fii nesocotesc darurile Domnului, astfel tânărul Samuel este trimis de Iehova pentru a transmite lui Eli mesajul de condamnare pentru el şi casa lui. Mesajul se împlineşte atunci când Israeliţii declanşează o bătălie împotriva Filistenilor şi în ciuda faptului că folosesc chivotul Domnului într-un formalism religios suferă o grea înfrângere, fiind ucişi inclusiv fii lui Eli. Chivotul este capturat de Filisteni, dar întrucât acesta peste tot unde este mutat provoacă suferinţe Filistenilor, după 7 luni este trimis înapoi la Israeliţi. După câţiva ani Israeliţii se căiesc, Samuel se roagă la Dumnezeu pentru ei, rezultatul fiind evident întrucât atacul Filistenilor este respins iar teritoriile şi cetăţile pierdute anterior sunt redobândite.

Samuel, ajuns la bătrâneţe îi pune pe cei 2 fii ai lui judecători, dar aceştia pervertesc dreptatea, moment în care bătrânii lui Israel se aduna în jurul lui Samuel la Rama şi îşi exprimă dorinţa că Samuel să pună în fruntea poporului un împărat, pentru a fi asemănători” neamurilor”.

Samuel întristat, acţionează după instrucţiunile primite de la Iehova: „ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei”.

Astfel Saul este uns împărat peste Israel, dar din cauza faptului că uzurpa însărcinarea levitica aducând ardere de tot, după numai 2 ani de domnie pierde dreptul de a domni. După ce se dovedeşte neascultător cruţându-l pe Agab, David este uns împărat, iar în cei 38 de ani de domnie ai lui Saul, spiritul lui Iehova se îndepărtează de la el şi decade din rău în mai rău. Succesele lui David: uciderea lui Goliat şi învingerea Filistenilor – datorate binecuvântării lui Iehova, îl irita atât de mult pe Saul încât cauta să-l omoare pe David, pornid o campanie îndelungata pentru aceasta. David beneficiind de ajutor divin şi de contribuţia prietenului său Ionatan scapa de fiecare dată de furia lui Saul şi, deşi are ocazia să se răzbune pe el, nu o face, iar în cele din urmă pentru un an şi patru luni se refugiază într-un teritoriu filistean.

Saul a ajuns atât de degradat încât întreabă vrăjitoarea din En-Dor despre soarta să privind bătălia care se apropia, nu afla veşti bune, iar în final în bătălia de pe muntele Ghilboa, rănit fiind, se sinucide şi astfel se termina domnia primului împărat al lui Israel.

Mai mult…

În anul 1117 î. Chr., a intervenit o schimbare majoră în organizarea naţiunii Israel. Stilul de viaţă al poporului pe care Iehova îl eliberase din sclavia egipteană cu trei sute nouăzeci şi şase de ani înainte, nu a fost niciodată dezorganizat, nici vorbă de acest lucru. Dar schimbarea din 1117 î. Chr. este infinit mai importantă decât urcuşurile şi coborâşurile anterioare. Este începutul unei noi epoci şi anume, sfârşitul epocii judecătorilor şi începutul epocii împăraţilor umani. Iehova Dumnezeu a prevăzut această şi a prevestit-o (Deut. 17:14,15;Deut. 28:36); totuşi, a fost o lovitură grozavă pentru credinciosul Samuel. În această perioadă s-au întâmplat principalele evenimente ale unei cărţi a Bibliei, care poartă numele acestui profet-judecător, adică „Întâia Carte a lui Samuel”. Să retrăim aceste evenimente prin intermediul paginilor acestei relatări divine.

Capitolul întâi, arată faptul că Samuel s-a născut ca urmare a rugăciunii unei femei. Numele lui înseamnă „auzit de Dumnezeu”, „ales de Dumnezeu”, „numit de Dumnezeu”. Stearpa Ana s-a rugat cu putere să aibă un copil, ea promiţând că întreaga viaţă a acestui copil va fi consacrată Domnului. Copilul Samuel a fost astfel, răspunsul acestei rugăciuni. Când copilul a fost înţărcat, a fost adus în Casa Domnului, la Şilo, pentru a-L sluji pe Iehova, după cum se promisese. Eli, mare preot în acea vreme, nu era prea zelos pentru Iehova. Într-adevăr, zelul întregului Israel pentru Iehova, scăzuse foarte mult. Eli şi fiii săi, se slăveau pe ei înşişi, în loc de a da slavă Domnului şi puneau mâna pe cele mai bune daruri, întocmai ca şi clerul de astăzi. Mesajele divine împotriva lui Eli şi casei lui, au culminat printr-un sever mesaj de condamnare pronunţat de Iehova prin gura tânărului Samuel (1Samuel 2:12-36; 1Samuel 3:1-21). Anii trec şi împlinirea mesajului divin vine. În bătălie, izraeliţii religioşi folosesc chivotul lui Dumnezeu într-un mod superstiţios, ca talisman religios, transportându-l pe câmpul de bătaie şi scoţându-l din locul său sfânt. Ceremonia religioasă nu are succes, izraeliţii fug, treizeci de mii de oameni sunt ucişi, fiii lui Eli pier, iar chivotul legământului este capturat. Distrugerile se succed rapid, una mai gravă decât cealaltă, până la dezastrul final. Îngrozitoarea ştire loveşte cu putere urechea înfricoşata a lui Eli, provocând sfârşitul tragic al vieţii sale (1Samuel 4:1-18).

Rămânerea chivotului în cetatea filistenilor este, însa, de scurtă durată. Pus în templul lui Dagon, el face ca idolul păgân să se rostogolească, făcându-se ţăndări. Locuitorii din Asdod sunt loviţi de hemoroizi, ei mută chivotul la Gât; cei din Gât au fost loviţi de aceeaşi urgie; astfel chivotul ajunge la Ecron; mulţi locuitori din Ecron mor, iar cei rămaşi sunt loviţi şi aici de hemoroizi. Ţara este invadată de acest flagel, iar după şapte luni de urgie, filistenii trimit chivotul înapoi, izraeliţilor. Şaptezeci de izraeliţi mor înainte ca el să fie depus la Chiriat-Iearim (1Samuel 5:1-12; 1Samuel 6:1-21; 1Samuel 7:1).

După câţiva ani, izraeliţii se întorc la Domnul. Ei urmează cererea lui Samuel de a abandona dumnezeii păgâni şi de a se întoarce la închinarea lui Iehova şi răspund chemării de a se aduna la Miţpa. Din fanatism religios, păgânii din acele locuri se opun acestui act de închinare liberă şi se strâng pentru a porni bătălia. Ca răspuns la rugăciune, Iehova îi distruge din ceruri pe filistenii opresori, iar Israelul ia parte la lupta victorioasă, lovindu-i pe inamicii confuzi şi terorizaţi, pedeapsa fiind îngrozitoare. Duşmanul este înfrânt, încearcă să fugă, însa imediat are loc o campanie de eliberare a cetăţilor israelite. Soarta Israelului se schimbă în bine, iar judecătorul Samuel serveşte cu zel şi fără odihnă pentru a-i ţine pe toţi în cunoştinţa aranjamentului teocratic (1Samuel 7:2-17).

Anii trec şi iată-ne ajunşi în anul 1117 î. Chr., în curgerea timpului. Toţi bătrânii lui Israel se reunesc la Rama, în faţa bătrânului Samuel. Evenimente dramatice sunt pe punctul de a izbucni. Bătrânii sunt nemulţumiţi că fiii lui Samuel, ridicaţi la rangul de judecători, pervertesc judecata şi vând „dreptatea”, acceptând daruri (Deuteronomul 16:18-20). Samuel este bătrân, iar fiii săi nu erau nişte succesori potriviţi. Bătrânii cer: „pune un împărat peste noi, să ne judece, cum au toate neamurile”. Ceea ce cer ei, este cu adevărat o schimbare radicală! Ei preferă monarhia în locul Teocraţiei! Întristat, Samuel acţionează numai după instrucţiunile lui Iehova: „ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune, căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei”. Avertismentul inspirat al lui Samuel, descrie pierderea libertăţii pentru izraeliţi, înregimentarea şi supunerea lor la taxe înrobitoare şi chinuri amare şi în cele din urmă se vor plânge Domnului din cauza împăratului. Dar, acest lucru nu-i întoarce pe izraeliţi de la hotărârea lor de a se conforma unei guvernări naţionale, după modelul naţiunilor păgâne învecinate (1Samuel 8:1-22). Capitolele nouă şi zece, descoperă întâlnirea lui Samuel cu Saul, când îl unge ca împărat, cât şi prezentarea împăratului în faţa poporului.

„Ţi-am dat un împărat în mânia Mea şi ţi-l iau în urgia Mea!” (Osea 13:11). Aceste cuvinte ale lui Iehova, rezumă cariera lui Saul ca împărat. Mânia lui Iehova se manifestă atunci când pedeapsa, anunţată de Samuel izraeliţilor care-şi aleseseră un împărat, este confirmată divin, din cer, cu miraculoase tunete şi ploi pe toată perioada recoltării grânelor (1Samuel 12:16-19). Saul câştigă multe bătălii, dar acţionează întotdeauna din mândrie, cu trufie, făcând alegeri nepotrivite şi violând instrucţiunile teocratice. Poziţia sa înalta, îi corupe spiritul şi după numai doi ani de guvernare, trufia să face ca el şi urmaşii săi, să piardă dreptul de a domni. Terorizat de gândul unui asalt necruţător al filistenilor şi nerăbdător să mai aştepte sosirea levitului Samuel pentru a aduce jertfă, beniamitul Saul, uzurpă însărcinarea levitică de preot, aducând o ardere de tot. Judecata divină îl ajunge: „tu ai lucrat ca un nebun (…) domnia ta nu va dăinui” (1Samuel 13:1-14).

Îndepărtat în urgie! Motivele acestei condamnări se înmulţesc mereu în următorii treizeci şi opt de ani de domnie ai lui Saul (Fapte 13:21). Odată, el a cruţat pe regele amalecit Agag, oile şi vitele amaleciţilor, contrar instrucţiunilor teocratice. Încercarea sa de a face că vina să cadă asupra poporului, dă greş; nu există nici o scuză pentru împăratul neascultător! „Ascultarea face mai mult decât jertfele”, spune judecata şi încă o dată se declară că Saul este îndepărtat de pe tronul împărătesc (1Samuel 15:1-35). Apoi, David este uns împărat, iar Duhul lui Dumnezeu îl abandonează pe Saul, moment în care decăderea primului împărat începe să mergă din rău în mai rău. Demonii pun stăpânire pe mintea şi pe corpul său. Uciderea lui Goliat de către David şi numeroasele sale victorii asupra filistenilor, îl irită şi mai mult pe invidiosul Saul. De mai multe ori ura se transformă în furie, astfel încât încearcă să-l ucidă pe David. Odată, distruge o întreaga cetate de preoţi, pentru că au dat ajutor tânărului păstor, constrâns acum să trăiască asemenea unui nelegiuit în Israel (1Samuel 21:1-6;1Samuel 22:18,19). La sfârşit, Saul ajunge pe mâna spiritelor demonice, pe ale căror instrumente umane le distrusese cu un timp în urmă. Samuel murise deja (1Samuel 25:1), iar la En-Dor, religiosul Saul a încercat să vorbească cu profetul mort, un demon personificându-l pe Samuel. Tristul şi speriatul Saul, nu a avut nici o mângâiere din această acţiune, ci a căzut îngrozit la pământ. El a murit, sinucigându-se în bătălia de pe Muntele Ghilboa (1Samuel 28:3-25;1Samuel 31:1-6).

David, este tocmai opusul lui Saul. Zelul şi curajul său pentru Teocraţie l-au făcut să găsească mulţi prieteni şi susţinători, inclusiv pe Ionatan, fiul lui Saul (1Samuel 18:1;1Samuel 20:16,17,42;1Samuel 23:18;1Samuel 22:1,2). El a avut multe ocazii de a-l ucide pe Saul, care îl persecuta, dar a refuzat întotdeauna să ridice mâna împotriva unsului Domnului. Răzbunarea aparţine lui Iehova, după acest principiu ghidându-se David (1Samuel 24:1-15;1Samuel 26:5-11). Către sfârşitul domniei lui Saul, David se refugiază pentru şaisprezece luni în teritoriul filistean şi aceasta pentru a evita o bătălie decisivă cu împăratul demonizat (1Samuel 27:1-7). El rămâne în exil până la moartea lui Saul, continuând să lupte împotriva duşmanilor lui Iehova şi ai poporului său (1Samuel 30:1-31).

În manuscrisele ebraice originale, întâia şi a doua carte a lui Samuel, constituiau o singură carte sau volum. Actuala împărţire a fost făcută pentru prima dată în Septuaginta, iar cărţile s-au numit „Întâia Carte a Împăraţilor” şi „A Doua Carte a Împăraţilor”. „Vulgata” şi apoi versiunea catolică Douay de azi, au adoptat aceste nume. Versiunea Regele Iacob le recunoaşte indirect, dându-le titluri alternative. Cartea originală este redactată de către Samuel, Nathan şi Gad, împreuna, cei doi din urmă fiind contemporani cu împăratul David. „Faptele împăratului David, cele dintâi şi cele de pe urmă, sunt scrise în cartea lui Samuel, văzătorul şi în cartea proorocului Nathan şi în cartea proorocului Gad”. Se reţine, în general, faptul că primele douăzeci şi patru de capitole din „1Samuel”, au fost scrise de Samuel însuşi; restul din „1 Samuel” şi întreaga carte „2 Samuel”, sunt atribuite penei lui Natan şi a lui Gad (1Samuel 10:25;1Samuel 25:1; 1Cronici 29:29). Desfăşurarea evenimentelor prezente în prima carte a lui Samuel, începe cu puţin înainte de naşterea sa şi continuă până la sfârşitul domniei primului împărat al Israelului. Samuel a murit cu aproximativ cinci ani înaintea lui Saul, la vârsta de aproape 110 ani. De aceea, prima carte a lui Samuel cuprinde o perioadă de peste 115 ani.

2 SAMUEL

Aceasta a 10–a carte a Bibliei este scrisă de profeţii Gad şi Nathan în jurul anului 1040 îCr. Şi deşi îi poartă numele nu are nimic de a face cu Samuel, numele lui nefiind menţionat nicăieri în această carte. Cartea 2Samuel este istoria domniei lui David, o perioadă de 40 de ani în care împăratul David a înfruntat multe probleme, a purtat multe războaie şi le-a câştigat pe toate, dar cel mai important este că a extins marginile Teocrației tipice până la limitele hotărâte de Iehova Dumnezeu. La porunca lui Iehova, David se suie la Hebron unde doar seminția lui Iuda îl acceptă ca împărat, astfel, 7 ani şi jumătate domneşte doar peste Iuda, în timp ce celelalte seminții declanşează un război împotriva casei lui David. În cele din urmă este acceptat şi de întregul Israel. Astfel a fost restabilită unitatea națională. După ce Iebusiții sunt alungați din Ierusalim David îşi stabileşte sediul în Ierusalim de unde domneşte 33 de ani.

David îşi dovedeşte zelul pentru închinarea lui Iehova aducând chivotul legământului într-un cort special pregătit pentru el şi îşi exprimă dorința de a face un Templu, dar instrucțiunea de la Iehova arată că fiul său va avea acest privilegiu. Cartea prezintă apoi războaiele câştigate de David împotriva Filistenilor, Moabiților, Sirienilor, Amoniților şi Edomiților, dar şi păcatul săvârşit de David cu Batşeba urmată de mustrarea primită din partea profetului Nathan. Încep apoi problemele familiale pentru David: Amnon fiul lui David o necinsteşte pe sora sa Tamar, după 2 ani este ucis de Absalom. Absalom aspira la tronul împărătesc, pune la îndoiala dreptatea lui David şi pregăteşte terenul pentru o răzvrătire împotriva lui David. David este nevoit să fugă din Ierusalim, ciocnirea militară are loc în pădurea lui Efraim, confruntarea se termina cu înfrângerea armatei lui Absalom şi cu uciderea lui Absalom din partea lui Ioab în ciuda poruncii explicite a lui David de a fi cruțat. După puţin timp o alta răscoala condusă de Șeba tulbura pacea internă a poporului, dar se termina cu anihilarea acesteia.

Partea finală a cărţii relatează cele două pedepse ale lui Dumnezeu: foametea de 3 ani datorită uciderii unor gabaoniţi din partea lui Saul şi ciumă de 3 zile cauzată de acţiunea greşita a lui David de a număra poporul fără autoritate divină.

În sfârşit trebuie reţinut faptul că în ciuda multor dificultăţi întâmpinate de David, în această perioadă a fost cucerită întreaga ţara a Canaanului în urma unor glorioase victorii asupra naţiunilor închinătoare la demoni, iar legământul pentru împărăţie a fost încheiat cu David datorită zelului sau pentru închinarea la Iehova.

Mai mult…

Deşi îi poartă numele, această a zecea carte a Bibliei nu are nimic de a face cu Samuel, numele lui nefiind de fapt menţionat niciunde în această carte. Ea a fost scrisă de profeţii Nathan şi Gad, contemporani cu împăratul David (1Cron. 29:29). Cele douăzeci şi patru de capitole din „2Samuel”, reiau prezentarea istoriei lui Israel, de la moartea împăratului Saul şi până aproape de sfârşitul celor patruzeci de ani de domnie ai lui David. Aceasta acoperă o perioadă de aproximativ 40 de ani. Este o istorie care conţine multe războaie şi evenimente sângeroase, completată cu prezentarea dificultăţilor familiare, slăbiciunilor umane şi păcatelor lui David împotriva Domnului. Lucrul cel mai important este că prin aceste războaie, marginile Teocraţiei tipice au fost extinse până la limitele hotărâte de către Iehova Dumnezeu.

După ce a plâns moartea primului împărat al Israelului şi a prietenului său iubit, Ionatan, David a cerut sfat Domnului: „să mă sui în vreuna din cetăţile lui Iuda?” „Da.” „Unde să mă sui?” „La Hebron”. David a ascultat, iar „bărbaţii lui Iuda au venit şi l-au uns acolo pe David că împărat peste casa lui Iuda” (2Samuel 2:1-4). El însă, nu a fost acceptat de întregul Israel. Abia după un lung şi sângeros război civil între casa lui David şi casa lui Saul, „toţi bătrânii lui Israel au venit la împărat în Hebron, iar împăratul David a făcut cu ei legământ la Hebron, înaintea Domnului. Şi au uns pe David împărat peste Israel”. După şapte ani şi jumătate de război civil, a fost stabilită în Israel unitatea naţională. Iebusiţii au fost rapid alungaţi din fortăreaţa Sion, din Ierusalim, iar David şi-a stabilit sediul în acest oraş, de unde a domnit peste tot Israelul, următorii 33 de ani (2Samuel 3:1; 2Samuel 5:1-7).

Aproape imediat după încetarea războiului intern, naţiunea israelită a fost constrânsă să se implice într-un conflict internaţional. Vecinii filisteni, au venit să înfrângă nouă putere unificată a Israelului; s-a văzut că puterea lor militară era o pură imaginaţie, ei fiind bătuţi şi puşi pe fugă, mai întâi în bătălia de la Baal-Peraţim, apoi în cea de la Gabaon (2Samuel 5:17-25). Relatarea divină întrerupe aici pentru două capitole (6 şi 7) descrierile sale de război, pentru a arăta zelul lui David pentru închinarea adevărată a lui Iehova, care a avut ca rezultat legământul pentru împărăţie încheiat cu el; cum a dus el chivotul Domnului la Ierusalim (către al şaselea an al domniei sale la Ierusalim), de la Chiriat-Iearim, unde stătuse mai mult de 70 de ani şi cum a dorit el să construiască pentru Domnul un templu în care să fie aşezat chivotul. Dar Iehova a poruncit ca acest privilegiu din urmă să fie dat lui Solomon. Capitolul opt, reia descrierea bătăliilor victorioase ale lui David. Filistenii sunt împrăştiaţi, Moabul este supus, Şiria distrusă, iar Edomul ocupat de către împăratul David.

După ce a descris bunăvoinţa lui David faţă de Mefiboşet, fiul olog al lui Ionatan, din dragoste faţă de tatăl său (2Samuel 9:1-13), cartea reia descrierea războaielor. Împăratul Hanun al amoniţilor, atribuie scopuri ascunse unui act de bunăvoinţă al lui David şi îi umileşte pe slujitorii lui. Prevăzând furia împăratului israelit, Hanun adună mai multe mii de soldaţi sirieni. Mercenarii îl ajută foarte puţin; armatele aliate ale amoniţilor şi ale Siriei sunt puse pe fugă. Un al doilea atac din partea Siriei duce la un deznodământ atât de dezastruos pentru ea, încât o face să ceară o pace separată cu Israelul (2Samuel 10:1-19). Continuarea războiului cu amoniţii deschide capitolul unsprezece, dar este brusc întrerupta de prezentarea în faţa cititorului a păcatului lui David cu Batşeba şi a morţii premeditate, în bătălie, a soţului ei, Urie. Gravitatea păcatului şi a vinii lui David, este pusă în evidenţă de o parabolă a profetului Nathan. Copilul născut din actul păcatului moare, dar după aceea, Batşeba i-l naşte lui David pe Solomon. Ultimele versete ale capitolului doisprezece, prezintă cititorului conflictul cu Amonul şi arată asaltul final şi victorios al lui David împotriva cetăţii asediate a Rabei, precum şi supunerea amoniţilor sub dominaţie israelită.

Începând din acest punct, cu excepţia prezentării unui război cu filistenii şi cu uriaşii lor monstruoşi (2Samuel 21:15-22), „2Samuel” vorbeşte despre dificultăţile familiale ale lui David şi despre lupta internă din Israel. Amnon, fiul lui David, se îndrăgosteşte de sora sa Tamar, o necinsteşte şi apoi o urăşte. Fratele ei Absalom, aşteaptă vremea potrivită, după doi ani îl ucide pe Amnon şi fuge la bunicul său în Gheşur. După trei ani se întoarce la Ierusalim şi se împaca cu David (2Samuel 13:1-39; 2Samuel 14:1-33).

Problemele lui David cu Absalom însa, erau abia la început. Acest al treilea fiu al său, aspira la tronul Israelului şi nu avea scrupule în atingerea acestui scop. Întâi, prin vorbiri frumoase, „câştiga inima oamenilor lui Israel” (2Samuel 15:2-6), semănând discordia între fraţii izraeliţi. Încuraja capriciile şi meschinăria, semăna sămânţa suspiciunii şi a nemulţumirii şi cultiva ranchiună. A ridicat îndoieli împotriva dreptăţii în administraţia lui David şi s-a numit reparator al nedreptăţilor. Pe scurt, l-a criticat şi l-a hulit pe David, credinciosul serv al lui Dumnezeu, îndreptând privirile multor izraeliţi spre el. După lucrarea sa subterană, ce a pregătit astfel terenul, fiul trădător a început a doua fază a răzvrătirii lui, mergând la Hebron pentru a-şi concretiza acţiunile lui complotiste. Aici, conspiraţia a dus la a treia fază, acţiunea militară. Răscoala a fost atât de violentă, încât David a fost obligat să fugă din Ierusalim. Forţele lui Absalom au ocupat cetatea (2Samuel 15:7-37).

Orgoliosul uzurpator, a primit sfaturi bune de la Ahitofel: profită de victorie, urmăreşte-l pe David şi ucide-l! Dar prin Huşai, Domnul a îndepărtat aceste sfaturi şi a făcut ca Absalom să ezite şi să aştepte până va aduna o armată mai mare. De frică, Ahitofel a abandonat periculoasa tabără a lui Absalom şi s-a spânzurat. Ulterior, cauza lui Absalom a căzut şi el odată cu ea. Oştirile sale l-au urmărit pe David dincolo de Iordan şi în ţara Galaad. În pădurea Efraim, puternicele armate s-au ciocnit. Douăzeci de mii de rebeli au murit; terenul împădurit nu permitea manevre de retragere, iar izraeliţii au fost bătuţi de iudei şi au fugit fiecare la seminţia sa. În fugă, bogata podoabă capilară a lui Absalom, s-a prins în ramurile unui pin, rămânând atârnat acolo, iar în această stare neajutorată şi nedemnă, Ioab l-a ucis. Aceasta a fost o violare a poruncii explicite a împăratului David de a fi cruţată viaţa lui Absalom şi din această cauză Amasa a fost făcut căpitan al armatei în locul lui Ioab (2Samuel 17:1-14,22-26; 2Samuel 18:1-17; 2Samuel 19:13).

Înainte ca a doua carte a lui Samuel să se încheie, o altă răscoală întrerupe pacea internă a Israelului. Şeba, un beniamit, un om al lui Belial, atrage Israelul după el în răzvrătire. Puternică seminţie a lui Iuda se strânge în jurul lui David şi războinicii seminţiei îl urmăresc pe Şeba şi armata sa. În timpul urmăririi, oportunistul Ioab îl ucide pe rivalul şi urmaşul său Amasa şi preia comanda. Curând, Şeba este încercuit în cetatea lui Abel, iar pentru a-şi salva pielea, locuitorii cetăţii asediate îi taie capul lui Şeba şi îl aruncă lui Ioab peste ziduri. Astfel ia sfârşit, într-un mod tragic, o altă revoltă îndreptata împotriva împăratului David (2Samuel 20:1-26).

Ultimele capitole, vorbesc despre cele două pedepse ale Domnului. Ţara Israelului este greu lovită de foamete timp de trei ani consecutivi. David, mereu atent la lucrările lui Iehova, a văzut că nu este o simplă coincidenţă foametea de trei ani consecutivi şi a dat dreptate Domnului, uciderea câtorva gabaoniţi, păcat al lui Saul şi al casei sale sângeroase, fiind de fapt cauza acestei plăgi. Dreptul acestor străini în Israel, nu fusese respectat sau menţinut, iar ispăşirea s-a făcut prin uciderea a şapte descendenţi ai lui Saul. A doua plagă a fost dată de Domnul pentru un păcat al lui David. El a numărat poporul, fără a primi autoritate divină. Deoarece el a cerut ispăşire pentru păcatul lui, i s-a permis să aleagă dintre trei pedepse: trei ani de foamete pe lângă cei trecuţi deja, trei luni de fugă dinaintea duşmanilor sau trei zile de ciumă trimisă de Iehova. „Mai bine să cădem în mâinile DOMNULUI, căci îndurările Lui sunt nemărginite, dar să nu cad în mâinile oamenilor!” (2Samuel 24:13,14). Ciuma a luat viaţa a şaptezeci de mii de oameni, înainte de a se opri în faţa porţilor Ierusalimului.

În ciuda dureroaselor necazuri şi dificultăţi, perioada cuprinsă în a doua carte a lui Samuel, a fost o perioadă de victorii glorioase împotriva duşmanilor, închinători la demoni. A fost cucerită întreaga ţară a Canaanului, promisă izraeliţilor de Proprietarul Pământului şi al Universului, Iehova Dumnezeu. Teocraţia tipică şi-a extins în sfârşit posesiunile până a completat marginile hotărâte de Marele Teocrat, iar legământul pentru împărăţie fusese făcut cu casa lui David.

1 REGI

La origine, în canonul ebraic, actualele cărți biblice, I și II Regi, formau o singură carte: „Cartea Împăraţilor”, denumirea lor actuală datorându-se traducătorilor Septuagintei.

Sunt menţionate în mod explicit, trei izvoare drept sursă pentru alcătuirea lor: „Cartea faptelor lui Solomon”, „Cartea cronocilor Împăraţilor Israelului” și „Cartea cronicilor Împăraţilor lui Iuda”, cronici oficiale păstrate de contemporani evenimentelor descrise.

Alcătuirea celor două cărți este atribută unei singure persoane, anume Ieremia, motivele pentru această nominalizare fiind expuse în articolul detaliat.

„I Regi” începe cu descrierea intenției uzurpatoare a lui Adonia, unul dintre fiii lui David, continuând cu descrierea glorioasei domnii a lui Solomon, despărțirea celor două regate și succesiunea regilor acestora pentru aproximativ 125 de ani.

Mai mult…

Aceste două cărţi reiau firul naraţiunii istorice de acolo de unde l-a lăsat 2 Samuel şi îl urmează într-un mod interesant, vorbind de cei 431 de ani care urmează de la urcarea lui Solomon pe tron până la sfârşitul domniei Israelului, în vremea căderii lui Zedechia. Patru versete finale suplimentare ne conduc, pentru 26 de ani, în perioada captivităţii babiloniene, şi apoi până la sfârşitul zilelor lui Ioiachin. Povestea nu a fost scrisă de un şir de scriitori care au trăit în acea vreme, care şi-ar fi adăugat fiecare propria naraţiune, fiind la curent cu ce se întâmpla în vremea sa, ci se crede în general că ea este o povestire alcătuită din relatări mai vechi. Sunt menţionate trei izvoare explicit: “cartea faptelor lui Solomon”, “cartea cronicilor împăraţilor Israelului” şi “cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda”. – 1Regi 11:41; 1Regi 14:19,29.

Aceste “cronici” sau anale nu trebuie confundate cu cărţile canonice ale Bibliei scrise după captivitate şi numite 1 şi 2 Cronici. Faptele la care se referă cel care a alcătuit cartea erau desigur cronici oficiale relatate de contemporanii evenimentelor descrise. S-a făcut o înregistrare a evenimentelor din regatul nordic al celor zece triburi, cunoscută drept cronica Israelului, şi o înregistrare pentru cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin. Nu există astăzi nici un document original sau copie a acestor anale antice. Faptele esenţiale sunt păstrate în cărţile inspirate ale Bibliei, ale Împăraţilor şi ale Cronicilor. În cele două cărţi ale Împăraţilor se găsesc 18 referiri la “cartea cronicilor împăraţilor lui Israel” şi 40 de referiri la “cartea cronicilor împăraţilor lui Iuda”.

Se reţine în general că alcătuirea împăraţilor a fost opera unei singure persoane, dar nu există consens în ce priveşte identificarea ei. Cei doi oameni indicaţi mai des sunt Ieremia şi Ezra. Aceleaşi motive (vor fi expuse într-o lecţie viitoare) care îl desemnează pe Ezra ca scriitor al 1 şi 2 Cronici îl elimină ca scriitor al împăraţilor. Nu este probabil că acelaşi om să fi scris două povestiri istorice separate care se referă la aceeaşi perioadă de timp şi care privesc aceeaşi naţiune şi pe aceiaşi împăraţi. Scriitorul nu poate fi desemnat cu certitudine, dar următoarele argumente îl indică pe Ieremia:

Opera îi e atribuită lui Ieremia din tradiţia antică. Talmudul se referă la Ieremia ca scriitor, iar părerea comună a evreilor susţine aceasta. Stilul şi limbajul din Împăraţi seamănă cu cele din scrierile recunoscute ca fiind ale lui Ieremia. Şi în acele scrieri şi în împăraţi se găsesc cuvinte şi expresii care nu sunt în nici un alt loc al Bibliei. E adevărat că în împăraţi se găsesc forme caldeene, dar sunt puţine. Acest fapt i-a făcut pe mulţi să susţină că cel care a alcătuit cărţile a fost deportat în Babilon, lucru care nu i s-a întâmplat lui Ieremia. Dacă formele caldeene ar fi fost frecvente, ca în Cronici, acest argument ar fi fost valabil; dar slabă lor reprezentare în împăraţi poate fi pusă pe seama învecinării cu Şiria, cu Asiria şi cu Babilonul şi numeroaselor legături cu acestea prin comerţ sau invazii militare. Scrierile recunoscute ale lui Ieremia conţin forme aramaice. Unele părţi din Împăraţi şi din Ieremia sunt aproape identice. (2Regi 24:18-25:30; Ieremia 39:1-10; Ieremia 40:7-16; Ieremia 41:1-10; Ieremia 52:1-34) Ieremia ar fi putut supravieţui cu uşurinţă până la sfârşitul evenimentelor narate în ultimele patru versete din Împăraţi, adăugân¬du le, dar e posibil şi că ele să fi fost adăugate ulterior de o altă mână.

E posibil ca Împăraţi să fie opera unui profet, deoarece povestea se referă mereu la profeţi, la serviciul lor şi la relaţiile lor cu împăratul în cursul anilor. Ei sunt citaţi cu numele şi sunt narate cuvintele lor şi faptele lor. E notată influenţa asupra împăraţilor care domneau. De asemenea, nu este ciudat oare că numele profetului Ieremia din Anatot nu e menţionat niciodată în cărţile împăraţilor? El a fost unul din cei mai activi, a fost implicat în luptele politice ale vremii şi a trăit şi a profetizat în timpul domniei ultimilor cinci împăraţi ai lui Iuda până la epilogul critic al istoriei Israelului ca teocraţie tipică. Nu se poate vorbi de o neglijenţă a scriitorului; singura explicaţie logică pare a fi aceea că scriitorul a fost acelaşi Ieremia.

1 Împăraţi începe cu povestirea încercării unuia dintre fiii lui David, Adonia, de a uzurpa tronul. Scopurile sale murdare sunt zădărnicite de acţiunea promptă a bătrânului David; Solomon este uns împărat. (1Regi 1:1-53) Următoarele zece capitole descriu glorioasa domnie a lui Solomon. Arată înţelepciunea sa inspirată de divinitate, pacea şi bunăstarea din regatul său, acţiunile în care este dovedită cunoaşterea lui, construcţia incomparabilului templu al Domnului de la Ierusalim, dedicarea sa acelui templu şi slavei Domnului care locuieşte edificiul, celelalte activităţi constructive ale sale şi partea împăratului Hiram în toată această operă de construire, activităţile sale comerciale şi bogăţiile mari ale regatului său, importanta vizită a reginei din Seba ca o consecinţă a faimei crescânde a lui Solomon şi, în sfârşit, căderea sa în religia demonică din cauza multelor sale soţii păgâne. După o domnie de 40 de ani, Solomon a murit privat de favoarea lui Iehova.

De atunci, Israelul a devenit o naţiune divizată. Când Roboam, fiul lui Solomon, urcă pe tron, are loc o revoltă. Zece seminţii se separă urmându-l pe Ieroboam, care domneşte asupra lor de la Sihem la muntele lui Efraim; două seminţii, a lui Iuda şi a lui Beniamin, împreună cu leviţii, au rămas cu Roboam şi guvernul său la Ierusalim. Din acest punct povestirea din 1 Împăraţi merge de la împăratul Israelului (regatul celor zece seminţii) la împăratul lui Iuda, relatând în paralel dublele anale istorice ale naţiunii divizate. Succesul şi căderea guvernului fiecăruia depindeau de un singur lucru: făcuseră ei ceea ce era rău înaintea Domnului sau ceea ce era bine? Aproape totul are legătură cu această chestiune vitală.?

În povestirea din 1 Împăraţi se succed patru împăraţi ai lui Iuda: Roboam, Abiam, Aşa şi Iosafat. La sfârşitul povestirii domneşte Ioram, fiul lui Iosafat. Din cei cinci, doar Aşa şi Iosafat acţionează corect pentru Iehova. Din când în când, în linia de succesiune apar împăraţi fideli, care încearcă să stăvilească marea crescândă a religiei demonice care inundă naţiunea. Iehova Dumnezeu îi inspiră pe mulţi profeţi să pronunţe importante avertismente pentru greşelile lui Israel şi ale lui Iuda. Acest lucru este clar mai ales în 1 Împăraţi în cazul domniei asupra celor zece seminţii. Nouă oameni diferiţi au ocupat tronul Israelului în această perioadă tulbure: Ieroboam, Nadab, Baasa, Ela, Zimri, Tibni şi Omri împreună, Omri singur, Ahab şi Ahazia. Toţi aceşti nouă împăraţi au făcut rău înaintea Domnului, fără excepţie.

Ei erau victimele religiei demonice. Ieroboam a primit din partea lui Dumnezeu asigurarea că dacă evită păcatul religiei apostate regatul său va fi în siguranţă; dar el nu a făcut-o. L-a supărat pe Domnul, ridicând viţei de aur la Betel şi la Dan şi oprind poporul să meargă la Ierusalim pentru a i se închina lui Iehova. (1Regi 11:26-38; 1Regi 12:26-33) Israel a avut un început păcătos şi nu s-a mai putut ridica. Al şaptelea împărat, Omri, a construit cetatea Samariei şi a mutat capitală de la Sihem la Samaria, pentru ca aceasta să devină simbolul împărăţiei celor zece seminţii ale Israelului şi a fost ridicată ca o rivală a Ierusalimului. Ahab, fiul lui Omri, i-a depăşit pe toţi împăraţii de dinaintea lui prin răutate. El s-a căsătorit cu păgâna Izabela şi a stabilit adorarea lui Baal în Israel; Ilie a prezis trei ani şi jumătate de secetă; Ilie i-a înfruntat pe cei 450 de preoţi ai lui Baal; aceştia nu reuşesc să primească un răspuns de la Baal, în timp ce Iehova mistuie în mod miraculos jertfa lui Ilie, iar poporul recunoaşte pe Iehova ca Dumnezeu, ucigându-i pe cei 450 de profeţi ai lui Baal; Ilie fuge de ameninţările lui Izabela refugiindu-se pe muntele Horeb şi este apoi trimis de Iehova pentru a-l unge pe Elisei ca prooroc, dându-i mantia; sirienii asediază Samaria şi suferă o înfrângere; Izabela instigă la asasinarea lui Nabot, când Ahab nu obţine via acestuia, iar Ilie pronunţă judecata lui Iehova asupra casei lui Ahab şi Izabela. (1Regi 17:1-21:29) Ultimul capitol din 1 Împăraţi povesteşte cum moare împăratul Ahab într-o campanie condusă împreună cu Iosafat împotriva lui Ramot din Galaad şi cum Ahazia, fiul lui Ahab, a urcat pe tronul Israelului şi Ioram, fiul lui Iosafat, urcă pe tronul lui Iuda. Au fost astfel naraţi cam 125 de ani de istorie ebraică.

2 REGI

Caracterizarea făcută în rezumatul primei cărți a Regilor, în privința surselor de inspirație și a autorului sunt valabile și pentru „ÎI Regi”.

Cartea acoperă aproximativ 306 ani de istorie a celor două regate, prezentând și sfârșitul lor, mai întâi a Regatului Israel (740 î. Chr.), apoi a lui Iuda, până în ultimele zile ale memorabilului an 607 î. Chr.

Regatul Nordic al lui Israel este condamnat după 258 de ani de existență, israeliții supraviețuitori fiind duși prizonieri în Asiria.

Sfârșitul Regatului Iuda survine după 133 de ani, prin invazia Babilonului, Templul și alte clădiri importante fiind rase de pa fața pământului, iar majoritatea locuitorilor deportați în Babilon. Astfel, țara a rămas pustie pentru pentru următorii 70 de ani, pustiire profețită prin Ezechiel lui Zedechia (Ezechiel 21:32; 23:29).

Pentru urmărirea succesiunii regilor și evenimentelor importante care marchează domniile lor în cele două regate, vezi articolul detaliat.

Mai mult…

Încheierea cărţii 1 Împăraţi lasă încă aproximativ 306 ani de istorie a împăraţilor iudei pentru a fi povestiţi. Sfârşitul celor două regate, al lui Israel şi al lui Iuda, este înregistrat în 2 Împăraţi. În 2 Împăraţi, istoricul inspirat continuă să prezinte cele două regate ca în 1 în 2 Împăraţi, dar el îşi apleacă atenţia mai întâi asupra regatului lui Israel, mergând până la sfârşit, apoi asupra regatului lui Iuda, mergând cu povestirea până la ultimele zile ale memorabilului an 607 î.H.

Ahazia, fiul lui Ahab, este pe tronul Israelului, dar nu pentru multă vreme. Din cauza unui incident, el trimite mesageri pentru a-l întreba pe Baab-Zebub în privinţa vindecării lui. Ilie le merge în întâmpinare şi îl întreabă pe Ahazia de ce îl întreabă pe dumnezeul păgân al Ecronului şi prezice moarte împăratului. Un căpitan şi 50 de oameni sunt trimişi în căutarea profetului pentru a-l duce la împărat: focul din cer îi mistuie. O a două campanie are aceeaşi soartă. Un al treilea grup se roagă de Ilie, iar acesta se întoarce cu ei la împărat şi pronunţă condamnarea, care e urmată imediat după aceea de moartea lui. Ioram urcă pe tron. (1:1-18) Aici Ilie iese din scenă. Într un vârtej şi pe un car de foc, el dispare în ceruri; mantia sa de profet este luată de Elisei, care primeşte o porţie dublă din duhul care era deasupra lui Ilie. – 2:1-15

Moartea lui Ioram e relatată abia după şapte capitole, iar aceste capitole sunt pline de acţiune. (9:24) Moabul se revoltă împotriva lui Israel. Armatele aliate ale Israelului, ale lui Iuda şi ale Edomului pleacă la atac, dar au mari dificultăţi. Iehova, prin intermediul lui Elisei, arată calea victoriei, iar moabiţii sunt înfrânţi. Elisei înmulţeşte în mod miraculos untdelemnul văduvei sărace, îl învie pe fiul sunamitei, hrăneşte în mod miraculos o sută de oameni, îl vindecă pe Naaman de lepră, face să iasă la suprafaţă fierul şi duce la împăratul Israelului armata sirienilor, care a fost lovită de orbire când a încercat să-l ia prizonier pe profet. (3:4 – 6:23) După aceea Şiria a asediat Samaria; foametea a pus stăpânire pe cetate şi ea părea că va cădea. Dar Elisei a prezis, începând de a doua zi, o epocă de abundenţă şi aşa a şi fost. Iehova a făcut “să se audă un sunet de care” în tabăra sirienilor; ei au fugit, retrăgându-se şi lăsând în urmă o mare pradă de război; proviziile şi bogăţiile au fost luate de Israel. (6:24 – 7; 20) După aceea Hazael a mers la Elisei pentru a afla ce speranţe sunt pentru domnul său bolnav, Ben-Hadad, iar Elisei a prezis că Hazael îi va succeda lui Ben-Hadad ca împărat al Siriei. Hazael l-a ucis pe Ben-Hadad pentru a ajunge împărat. Într-o luptă cu sirienii, Ioram este rănit şi se retrage la Izreel pentru a se tămădui de răni. În acelaşi timp, Elisei îl trimite pe unul din fiii profeţilor pentru a-l unge pe Iehu ca împărat al Israelului şi îi porunceşte să distrugă întreaga casă a lui Ahab. Iehur se îndreaptă furios către Izreel, respinge câteva propuneri de pace, deoarece prostituţia religioasă a adorării lui Baal e extinsă în toată ţara, şi îl ucide pe pe Ioram. Iehu este împăratul Israelului.

Iehu este singurul împărat al regatului nordic al celor zece seminţii care face multe lucruri bune. Se răzbună împotriva casei lui Ahab ca justiţiar al lui Iehova. Izabela moare sub copitele cailor lui Iehu; capetele celor şaptezeci de fii ai lui Ahab sunt strânse în două grămezi în faţa porţii Izreelului; neamul lui Ahab din Izreel este distrus; luându-l în drumul său pe Ionadab, Iehu se îndreaptă spre Samaria, nimicindu-le şi acolo pe toate rudele lui Ahab; prefăcându-se devotat lui Baal, el îi adună pe toţi adoratorii lui Baal şi îi ucide; imaginile lui Baal le arde; templul lui Baal este transformat într-o haznă de gunoi. Pentru că a îndeplinit cu zel pporuncile lui Iehova, lui Iehu i s-a promis că neamul său, casa sa, va continua să domnească timp de patru generaţii. Totuşi, Iehu nu a abolit cultul idolatru al viţelului de aur, nemergând întru totul pe calea Domnului. În timpul domniei sale, Domnul a permis Siriei să înceapă atacurile împotriva tuturor zonelor de frontieră ale Israelului. A fost începutul sfârşitului pentru Israel. – 9:30 – 10:36.

După aceea, următorii împăraţi ai Israelului s-au succedat unul după altul: Ioahaz, Ioas, Ieroboam al Doilea, Zaharia, că urmaşi ai lui Iehu; Şalum, Menahem, Pecahia, Pecah şi Osea. Trei întreruperi în istoria domniilor, vreme de treizeci de ani, au marcat această perioadă. În acest timp apar alte conflicte cu Şiria; Ioas repurtează trei victorii prezise de Elisei, iar în timpul domniei sale profetul moare. Niciunul dintre aceşti împăraţi nu a fost bun; toţi au făcut rău înaintea lui Iehova. În sfârşit, Osea, al douăzecilea împărat al Israelului, urcă pe tron asasinându-l pe predecesorul său. El i s-a supus împăratului Asiriei, Salmanasar, şi i-a dat tribut. Trec câţiva ani şi Osea tratează cu împăratul Egiptului pentru a primi ajutor împotriva tiranicului împărat asirian. Hoardele asiriene se extind rapid în regatul celor zece triburi, invadându-le; în 740 î.H., Samaria cade, după trei ani de asediu. Regatul nordic al lui Israel e condamnat, după 258 de ani de existenţă. Israeliţii superstiţioşi, cu excepţia unui mic grup care s-a refugiat în regatul lui Iuda, au fost duşi prizonieri în Asiria. În locul lor, împăratul Asiriei a dus în Palestina păgâni idolatri şi “i-a aşezat în în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria şi au locuit în cetăţile ei. “- 13:14-25; 17:1-24.

Regatul lui Iuda a durat cu 133 de ani mai mult decât cel al casei lui Israel. În vremea căderii Israelului în mâinile asirienilor, Ezechia era împăratul lui Iuda. Dar acum ne vom întoarce la începutul istoriei cărţii 2 Împăraţi, unde îl găsim pe fiul lui Iosafat, Ioram, pe tronul lui Iuda. Domnia sa de opt ani a fost contaminată de greşeală religioasă, la fel cum s-a întâmplat cu casa lui Ahab. El o luase de nevastă pe Atalia, fiica lui Ahab, împăratul păcătos al lui Israel. Din această unire a rezultat succesorul lui Ioram, Ahazia, un alt păcătos. Sfârşitul lui a venit când a mers la Izreel pentru a fraterniza cu Ioram, împăratul israelit. Iehu şi oamenii săi i-au eliminat pe amândoi împăraţii adoratori ai lui Baal. 8:16-29; 9:27.

După moartea lui Ahazia, mama lui, Atalia, a început o campanie de exterminare a progeniturilor împărăteşti şi a uzurpat tronul lui Iuda, urcând pe el. Totuşi, nepotul ei Ioas a scăpat şi a fost ascuns timp de şase ani în Casa Domnului şi apoi a fost uns rege. Preotul Iehoiada nu a ţinut cont de strigătele Ataliei “Vânzare! Vânzare!”; el a izgonit-o afară şi a pus să fie ucisă. Ioas a restaurat templul Domnului şi a făcut ce era drept, urmând îndrumările lui Iehoiada. În final, el a căzut victimă falsei religii şi a fost asasinat. (11:1-12:21) Următorii trei împăraţi ai lui Iuda, Amaţia, Azaria şi Iotam, sunt menţionaţi favorabil, făcând ceea ce este plăcut înaintea Domnului, dar nici unul dintre ei nu a distrus locurile de adorare demonică. (14:1-4; 15:1-4, 32-35) Apoi a venit păcătoasa domnie a lui Ahaz, care “a umblat în calea împăraţilor lui Israel şi chiar a trecut pe fiul său prin foc”. Dar, deşi diavolul şi-a făcut de cap în timpul lui Ahaz, îl aştepta o mare deziluzie atunci când Ezechia, fiul lui Ahaz, a ajuns pe tron. Lucrarea sa purificatoare împotriva falsei religii a fost completă. Au fost distruse principalele locuri de idolatrie; imaginile au fost şterse. Aceasta era, deci, starea de purificare a regatului lui Iuda în vremea în care distrugerea cădea asupra idolatrului Israel, la nord, în al şaselea an al domniei lui Ezechia, în anul 740 î.H. – 16:1-4; 18:1-10.

Opt ani după căderea Samariei, Sanherib, împăratul Asiriei, invadează Iuda. Discursurile injurioase ale servitorului său Rabşache nu-l înfricoşează pe Ezechia, a cărui credinţă e întărită de Isaia. Într-o singură noapte, Iehova ucide 185.000 de asirieni şi îl alungă pe arogantul Sanherib în ţara sa, unde şi moare. (18:13 – 19:37) Păcătoasei domnii a lui Manase şi celei a lui Amon le urmează bună domnie a lui Iosia. Amplele sale lucrări de restaurare în Casei Domnului aduc la lumină o copie a cărţii legii, ale cărei copii fuseseră pierdute şi uitate în precedentele căderi ale Iudei în idolatrie. Reluarea adevăratei adorări a lui Iehova s-a extins în ţară. Iosia a pus să se citească legea în faţa poporului, a reînnoit legământul în faţa Domnului şi a distrus idolii. (22:1 – 23:25).

Ioahaz, fiul lui Iosia, a fost dat jos de pe tron de faraonul Neco şi înlocuit cu Ioiachim. Puţin după aceea, Babilonul învinge definitiv în lupta să cu Egiptul pentru dominare în zonă, iar Ioiachim ajunge sub control babilonian. El se revoltă, dar fiul său Ioiachin este luat prizonier de babilonieni, care asediau Ierusalimul. După 37 de ani de robie în Babilon, Ioiachin ajunge preferatul împăratului Babilonului. (25:27-30) Floarea poporului evreu a fost dusă în captivitate în Babilon; împărat a fost numit Zedechia. La fel ca cei trei împăraţi dinaintea sa, el a făcut rău înaintea Domnului. Revolta sa împotriva Babilonului, în al nouălea an, a dus la completa distrugere a micului regal al lui Iuda, în al unsprezecelea an al domniei sale. Templul şi alte clădiri importante ale lui Iuda au fost rase de pe faţa pământului prin foc. Cei mai mulţi dintre evrei au fost duşi în captivitate în Babilon; cei câţiva care au scăpat au fugit în Egipt, după două luni, în a şaptea lună a memorabilului an 607 î.H. Ţara era distrusă. Mesajul lui Iehova anunţat de Ezechiel lui Zedechia s-a adeverit: “Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea aceluia care are drept la ea şi în mâna căruia o voi încredinţa.” – 23:29-25:26; Ezechiel 21:32 (27).

Cele două cărţi ale împăraţilor şi analele lor constituie o adeverire importantă a proorocirilor mozaice referitoare la consecinţele naţionale ale supunerii şi ale nesupunerii. Cu siguranţă, “poporul al cărui Dumnezeu este Iehova” trebuie să scape de falsa religie.

1 CRONICI

Cele două cărți ale „Cronicilor” au fost la origine o singură carte, actuala împărțire fiind făcută de traducătorii Septuagintei.

Cărțile „Cronicilor” sunt o compilație realizată din cele mai vechi cronici ale istoriei iudaice, însemnări ținute de către profeții contemporani ai acelor timpuri, de scriitorii oficiali și păstrători ai cronicilor publice, unii fiind menționați cu numele. Au fost folosite ca surse de informație: „Cronicile împăratului David”, „Povestirea Cărții Împăraților”, „Cartea împăraților lui Iuda și ai Israelului”.

Dovezile cuprinse în cele două cărți, expresiile și limbajul folosit, stabilesc în mod definitive timpul scrierii lor, după cei 70 de ani de robie babiloniană.

Aceeași analiză a textului, revelând expresii caldeene, modificările survenite în limba ebraică, similitudini de stil cu cartea preotului Ezra, faptul că cele două versete finale din „Cronici”, sunt identice cu versatile inițiale din cartea „Ezra”, sugerează categoric același scriitor, care își repetă cuvintele pentru a arăta continuitatea prezentării sale. Rezultă clar că Ezra este autorul „Cronicilor”.

Primele 9 capitole ale „1 Cronici”, conțin ample genealogii, de la Adam până în al IV-lea secol î.Cr. Dacă luăm ca bază de calcul aceste genealogii, întrerupte temporar de scurte fapte istorice și geografice, precum și de alte evenimente, „1Cronici” cuprinde o perioadă de 37 de secole. Narațiunea istorică în adevăratul sens al expresiei, începe în capitolul zece, cu descrierea morții lui Saul, acoperind până în capitolul 29 întreaga domnie de 40 de ani, a regelui David.

Mai mult…

La fel precum cărţile lui Samuel şi cărţile Împăraţilor, cele două cărţi ale Cronicilor au fost la origine o singură carte. Tot traducătorii versiunii Settanta au făcut această împărţeală. Traducătorii, presupunând că aceste cărţi ar fi adăugiri la Samuel sau la Împăraţi sau la întreaga Biblie a acelor timpuri, le-au numit Paraleipomenon, care înseamnă “lucruri care au fost omise”. Numele nu este foarte potrivit; aici sunt multe repetiţii şi, în afară de multele detalii, sunt adăugate foarte puţine lucruri într adevăr noi. Numele “Cronici” este mai nimerit. El derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă “istoria timpurilor”. Evreii numesc Cronicile “Diberey Hayyamim”, care vrea să zică “cuvintele zilelor”, adică istoria zilelor sau a timpurilor.

Ca şi cărţile Împăraţilor, cele două Cronici sunt un text alcătuit din cele mai vechi registre al istoriei iudaice. Aceste vechi registre erau ţinute de către profeţii de atunci, de către istoriografi şi scriitori oficiali ai registrelor publice. Unii dintre aceşti oameni sunt menţionaţi cu numele, cum este Iosafat, fiul lui Ahilud, Samuel, Natan, Gad, Ahia, Ido, Scemaia, Iehu, Isaia şi un profet numit Hozai. (1Cron. 18:15; 1Cron. 29:29; 2Cron. 9:29; 2Cron. 12:15; 2Cron. 13:22; 2Cron. 20:34; 2Cron. 26:22; 2Cron. 32:32; 2Cron. 33:19) Au fost folosite ca surse de informaţie următoarele scrieri antice: “Cronicile împăratului David” (1Cron. 27:24), “Memoriile Cărţii Împăraţilor” (2Cron. 24:27), “Cartea împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului” (2Cron. 16:11; 2Cron. 25:26; 2Cron. 27:7; 2Cron. 28:26; 2Cron. 35:27; 2Cron. 36:8; a se vedea şi 2Cron. 20:34 şi 2Cron. 33:18, care se referă la aceleaşi anale). “Cartea împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului” nu se referă la cele două cărţi biblice ale împăraţilor, deoarece povestirea Cronicilor, uneori, pentru unele informaţii speciale, îl trimit pe cititor la această povestire mai veche, iar actualele cărţi canonice ale împăraţilor au mai puţine informaţii decât povestirea Cronicilor.

Desigur, cei care au alcătuit Cronicile, la fel cu cei care cu alcătuit Împăraţii, se referă la “cărţile cronicilor împăraţilor lui Iuda şi ai Israelului”, la vechile povestiri menţionate de atâtea ori în Împăraţi şi nu trebuie să fie confundate cu cărţile canonice ale Cronicilor, despre care vorbim acum. În sfârşit, cei care au scris Cronicile s-au servit, desigur, de cărţile biblice ale lui Samuel şi ale Împăraţilor. De ce să nu se fi servit de ele? O dovadă convingătoare că ei le cunoşteau şi le-au folosit este existenţa a aproximativ patruzeci de paralele între Cronici şi aceste prime cărţi biblice, aproape cuvânt cu cuvânt. Aceste secţiuni paralele nu pot fi justificate spunând că scriitorii au foslosit aceleaşi povestiri antice, deoarece în multe locuri scrierile sunt identice.

Dovezile interne ale Cronicilor, expresiile şi limba lor, stabilesc definitiv că ele au fost scrise după cei şaptezeci de ani de distrugere ai Ierusalimului. Forme caldeene, rare în Împăraţi, sunt numeroase în Cronici. Desigur, limba ebraică era coruptă, pe vremea sfârşitului robiei. Expresiile sale se potriveau cu opere ulterioare robiei, intitulate Ezra, Neemia şi Estera. Aceasta ne ajută să identificăm scriitorul. Cronicile şi Ezra au fost scrise cam în acelaşi timp, expresiile şi stilul sunt identice; ambele relevă elementul levitic. Unele expresii nu se mai regăsesc în nici o altă carte a Bibliei; ele provin, cu siguranţă, de la acelaşi scriitor. După cum se ştie, cartea lui Ezra a fost scrisă de un om numit Ezra. El era preot, deci încerca să dea răspuns întrebărilor din vremea sa. Elementul profetic, pus în evidenţă în Împăraţi, este aici subordonat elementului sacerdotal, care predomină. Faptul că 2 Cronici se sfârşeşte la mijlocul unei fraze care este terminată în Ezra 1:3 şi că cele două versete finale din Cronici sunt identice cu cele două versete iniţiale din Ezra indică cu tărie acelaşi scriitor, care îşi repetă cuvintele pentru a lega continuarea povestirii sale. Rezultă că Ezra este cel care a alcătuit Cronicile.

Ceea ce s-a spus aici se referă şi la 1 Cronici şi la 2 Cronici, dar cuprinsul acestei lecţii se referă doar la 1 Cronici. Primele nouă capitole conţin ample genealogii, de la primul om, Adam, până la a şasea sau a şaptea generaţie după Zorobabel, în al patrulea secol înaintea lui Hristos. (1Cron. 1:1; 1Cron. 3:19-24) Generaţiile lui Zorobabel au fost adăugate de o altă mână, după Ezra. Aceste genealogii au fost importante în mod special pentru evrei în timpul întoarcerii loc în Palestina, pentru a se putea stabili în ţară după ereditatea lor de neam, pentru ca genealogiile sacredoţilor şi ale leviţilor, în parte pierdute, să poată fi determinate şi ele, asigurându-se astfel ca adorarea în templu să fie condusă doar de cei care aveau dreptul să o facă şi pentru ca linia lui Iuda şi a lui David, din care trebuia să vină Mesia, să poată rezulta cu claritate. (Num. 3:10; Ezra 2:62,63) Multe dintre aceste genealogii fuseseră încurcate după căderea regatului lui Iuda, când poporul fusese răspândit şi deportat. Unele părţi ale genealogiilor ar putea părea contradictorii faţă de altele, dar să ne amintim că unele persoane au fost noatate cu diferite nume şi că unele nume se poate să fi fost modificate cu trecerea timpului şi cu mutaţiile limbii. Printr-un studiu atent, aproape toate dificultăţile discpar. Apropo, acest fapt arată de ce Cronicile tratează cu mare importanţă datoriile preoţeşti şi serviciul în templu; era vremea în care iudeii se întorceau la Ierusalim pentru a relua adorarea lui Iehova.

Dacă luăm ca bază a calculului nostru aceste genealogii, întrerupte din când în când de scurte fapte istorice şi geografice şi de alte evenimente, 1 Cronici cuprinde o perioadă de 37 de secole, de la Adm până la generaţiile de după Zorobabel. Oricum, naraţiunea istorică în cel mai strict sens al ei începe în capitolul 10, cu povestirea morţii lui Saul, şi se termină în al 29-lea şi ultim capitol, cu povestirea morţii împăratului david. Deci naraţiunea istorică se referă la cei 40 de ani de domnie ai lui David.

1 Cronici îl arată pe David că om de război. Povestirile referitoare la el încep cu recunoaşterea sa ca împărat deasupra întregului Israel, la Hebron. El invadează Iebusul (Ierusalimul), îl cucereşte şi domneşte din fortăreaţa Sionului: găsim o enumerare a oamenilor săi de valoare şi sunt povestite unele dintre impresiile lor; filistenii suferă o înfrângere la Baal-Peratsim; se întorc din nou şi sunt iarăşi înfrânţi în bătălia de la Gabaon; filistenii sunt înfrânţi şi Gâtul este luat; la atacul forţelor avansate ale lui David, moabiţii cedează, sirienii sunt învinşi, edomiţii sunt bătuţi, iar ţara lor e ocupată de trupele lui David. Toate ştirile de război sunt ştiri bune, anunţând victoria. Dar o dată David a fost ameninţat de un război pe care nu putea spera că-l va câştiga. Când? Şi de ce? A fost atunci când a păcătuit împotriva lui Dumnezeu numărând poporul lui Israel. Judecata Domnului a fost una dintre aceste trei condamnări: trei ani de foamete, trei luni de înfrângeri în lupte sau trei zile de ciumă date de Iehova. David a evitat trei luni de înfrângeri militare, încrezându-se în mila Domnului şi acceptând ciuma. – Capitolele 11, 12, 14, 18-21.

Şi capitolele 13, 15-17, 22-29 se referă la adorare: chivotul Domnului, construcţia templului, serviciul leviţilor, celelalte servicii din templu. Prima acţiune a lui David în această sferă de activitate a fost aceea de a duce chivotul de acolo de unde stătea el de 70 de ani, de la Abinadab, la Ierusalim. Din cauza unui act nepotrivit referitor la atingerea chivotului, încercarea a eşuat, iar chivotul a fost dus în casa lui Obed-Edom. După trei luni, leviţii sfinţiţi au dus chivotul pe umeri şi l-au pus în Ierusalim, în bucuria generală; serviciul este organizat şi este proclamat noul psalm de mulţumire al lui David: “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul! Să se spună printre neamuri că Domnul împărăţeşte!” Aici, teocraţia tipică regală se prezintă în fidelă asemănare cu viitorul guvern teocratic al lui Mesia. – 1Cron. 16:31; 1Cron. 29:23.

Deşi David avea ambiţia de a construi un templu pentru Dumnezeu, Iehova Dumnezeu, prin intermediul lui Natan, răspunde că templul îl va construi Solomon; David face pregătiri ample şi adună materiale de construcţie; el îl instruieşte pe fiul său Solomon în legătură cu această misiune şi cere ajutorul căpeteniilor lui Israel; serviciul leviţilor nepreoţi este reorganizat; serviciul preoţesc al urmaşilor lui Aron este împărţit în 24 de cete, printre care cea a preoţilor din templu şi cea a leviţilor şi cântăreţilor; desemnarea păzitorilor porţilor şi a altor servicii a completat organizarea specială a adorării lui Iehova. După ce a descris organizarea guvernului (1Cron. 27:1-34), povestirea primei cronici se termină cu citate din cuvântările lui David făcute poporului şi lui Solomon referitoare la supunere, la construirea şi la serviciul templului, cu contribuţii materiale şi cu oferirea de voluntari din partea poporului, mulţumirea şi rugă lui David către Dumnezeu şi cu moartea sa. Pentru a doua oară Solomon a fost uns rege şi “a şezut pe scaunul de domnie al Domnului ca împărat în locul tatălui său David.” – 1Cron. 23:1; 1Cron. 29:22,23.

2 CRONICI

Introducerea prezentată la „1 Cronici” privitoare la timpul scrierii, surse, autor este valabilă și pentru aceasta deoarece la origine au alcătuit o singură carte.

Această a doua parte a istoriei lui Ezra, cuprinde cei cinci sute de ani de la întronarea lui Solomon (1037 î.Cr.), până la decretul lui Cir, regele Persiei (537 î.Cr.), care pune capăt pustiirii Ierusalimului. Istoria se limitează, aproape în întregime, la împărăția lui Iuda; vorbește de împărăția lui Israel doar în probleme care implică Iuda. În timp ce cărțile „1 și 2 Împărați” acordau o atenție majoră Israelului și mai puțin regatului lui Iuda, „2 Cronici”, dimpotrivă, acordă practic toată atenția regatului lui Iuda și aproape de loc Israelului. Aceasta deoarece Ezra se ocupă în mod special de închinarea lui Iehova, centrată la Templul din Ierusalim, unde domneau împărații lui Iuda. Prezentarea făcută de el, ne furnizează un cadru al conducătorilor lui Iuda mai complet decât acela al „Împăraților” și mai ales asupra conduitei privitoare la închinarea lui Iehova.

Mai mult…

Această a doua parte a povestirii lui Ezra cuprinde cei 500 de ani care merg de la punerea pe tron a lui Solomon (1037 î.H.) până la decretul lui Cir, împăratul Persiei (537 î.H.), care pune capăt decăderii Ierusalimului. Poves-tirea se limitează aproape în întregime la domnia lui Iuda; vorbeşte de domnia celor zece seminţii doar în probleme care implică Iuda. Povestirea nu face nici o menţiune la căderea regatului Israelului sub puterea invadatorilor asirieni, în al 6-lea an al domniei lui Ezechia în Iuda, în 740 î.H. În timp ce cărţile Împăraţilor acordau o atenţie majoră Israelului şi mai puţină regatului lui Iuda, 2 Cronici, dimpotrivă, acordă practic toată atenţia regatului lui Iuda şi aproape deloc Israelului. Aceasta deoarece Ezra se ocupa mai ales de adorarea lui Iehova, centrată pe templul din Ierusalim, unde domneau împăraţii lui Iuda. Povestirea lui furnizează un cadru al guvernanţilor lui Iuda mai complet decât acela al Împăraţilor şi mai ales asupra conduitei referitoare la adorarea lui Iehova.

Primele 9 capitole din 2 Cronici sunt dedicate domniei lui Solomon. Povestirea narată este foarte asemănătoare cu cea din 1 Împăraţi, exceptând faptul că omite unele ştiri politice, comerciale sau generale şi vorbeşte într-un mod mai special de leviţi. Pe scurt, se relatează rugăciunea sa pentru a primi înţelepciune divină; abundentele sale bogăţii; contractele sale cu Hiram, împăratul Tyrului, referitor la construcţia templului; numărul şi descrierea lucrărilor sale; începerea templului în al patrulea an al domniei sale; dimensiunile templului, ornamentele sale şi uneltele necesare; transportul chivotului de la tabernacol la templu, cu sărbătoare; zicerea despre gloria lui Iehova deasupra timpului; rugăciunea de consacrare a lui Solomon; sărbătorile succesive ale corturilor; apariţia nocturnă a lui Iehova lui Solomon şi asigurarea că rugăciunea sa a fost auzită şi că va fi mereu auzită dacă va fi urmată calea supunerii, dar şi că asupra poporului se va abate distrugerea dacă el va deveni nesupus; vastul său program de construcţie pentru întregul regat şi, în fine, aceste 9 capitole povestesc vizita reginei din Seba şi menţionează încă o dată activităţile comerciale ale lui Solomon şi somptuoasele bogăţii ale templului său. Totuşi, este omisă orice referire la căderea finală a lui Solomon în religia demonică, prin influenţa numeroaselor sale soţii păgâne.

Severul guvern al fiului lui Solomon, Roboam, a provocat revolta celor zece seminţii. Din teritoriile acestor seminţii leviţii au fugit în Iudeea şi la Ierusalim, iar exemplul lor a fost urmat de toţi aceia din cele zece seminţii care credeau în Iehova cu inima curată. Ieroboam, din regatul celor zece seminţii, a înlocuit adorarea lui Iehova cu diabolica adorare a viţeilor. Dar şi Roboam s-a îndepărtat de adorarea lui Iehova şi doar datorită smeririi lui bruşte a fost salvată capitala regatului sudic de trupele egiptene ale lui Şişac. Lui Roboam i-a urmat fiul său Abia, căruia Ido îi atribuie o victorie asupra Israelului. Lui i-a urmat domnia bună a lui Aşa, care a abolit idolatria şi a fortificat regatul. Când un milion de etiopieni au pornit în marş către Iuda, Iehova a făcut ca poporul său să repurteze o mare victorie. Pentru a opri trecerea israeliţilor în Iuda, regele Israelului a început să ridice bariere, dar Aşa a reacţionat punându-i pe sirieni să lupte cu Israelul. Din această cauză, el a fost mustrat şi la puţin timp după aceea a murit. – 10:1-16:14.

Apoi a domnit Iosafat, a cărui domnie a fost bună. El e hotărât să se apere de demonism prin cunoaştere. Pentru a respinge asalturile demonismului şi pentru a obţine o poziţie stabilă, Iosafat a lansat o campanie educativă. El a trimis căpetenii şi preoţi şi leviţi, cu Cartea Legii, în toate oraşele lui Iuda pentru a instrui poporul. (2Cron. 17:7-9) Regatul său prospera. Apoi s-a aliat cu Ahab al Israelului pentru a lupta cu Şiria, dar scapă şi acţionează cu devoţiune. Evenimentul culminant al domniei sale este glorioasa victorie reportată asupra trupelor coalizate ale Moabului, Amonului şi Edomului. Bătălia era de la Dumnezeu; el a aruncat confuzia în rândurile păgânilor, iar aceştia s-au ridicat unii împotriva altora într-o luptă oarbă. – 2Cron. 20:1-28.

Au urmat trei împăraţi răi care au risipit binele obţinut de Aşa şi de Iosafat. Întâi Ioram, apoi Ahazia, apoi Atalia. Aceasta era fiica lui Ahab şi a lui Izabela şi a mers pe urmele părinţilor ei. Această Atalia obţine tronul prin asasinat, dar după şase ani este ucisă ea însăşi, când tânărul Ioas, scos din ascunzătoarea sa din templu, este uns împărat. Sub înţeleapta îndrumare a preotului Iehoiada, Ioas a domnit cu dreptate şi a restaurat templul, dar, după moartea lui Iehoiada, împăratul şi poporul au căzut în idolatrie. Imediat urmează, ca judecată a lui Iehova, o înfrângere din partea Siriei. (2Cron. 21:1-24:27) Apoi a venit Amaţia, care a început bine, dar a sfârşit în idolatrie şi victimă a asasinatului. Fiul său Ozia a acţionat corect înaintea Domnului şi a avut succes în campaniile militare împotriva filistenilor, arabilor şi amoniţilor. În acel secol XX el era numit un geniu militar, dar faima i s-a urcat la cap şi a pretins să-şi asume responsabilităţi preoţeşti, iar rezultatul a fost că a fost lovit de lepră. (2Cron. 26:1-23) Bună domnie a lui Iotam e urmată de cea rea a lui Ahaz şi astfel ajungem la anul 745 î.H., la împăratul Ezechia. – 2Cron. 27:1-9; 2Cron. 28:1-27.

În timpul domniei sale, este importantă devoţiunea. El redeschide templul, ale cărui porţi fuseseră închise şi al cărui serviciu fusese interzis din cauza extremei răutăţi a lui Ahaz, îi reorganizează pe leviţi pentru serviciul în templu şi într-un anume fel adună poporul pentru cauza lui Iehova. (2Cron. 29:1-36) Cele două capitole următoare descriu reluarea ordinii teocratice: se încetăţeneşte sărbătorirea Paştelui; curieri cu scrisori de invitaţie pentru participarea la sărbătoare sunt trimişi în lung şi-n lat, în Iuda şi în Israel; acceptarea lui Iuda a fost spontană, dar majoritatea israeliţilor au luat-o în râs; totuşi, mulţi dintre ei s au dus la Ierusalim. Fericită sărbătoare a durat şapte zile; în răscoala populară împotriva demonismului, poporul a distrus orice urmă de idolatrie în Iuda, Beniamin, Efraim şi Manase; dispoziţiile legale privitoare la serviciul leviţilor şi la serviciul în templu sunt reluate. Capitolul 32 arată bună recoltă culeasă după punerea seminţelor justiţiei: miraculoasa înfrângere a puterii asiriene invadatoare sub Sanherib prin intervenţia lui Iehova care a alungat armate asediatoare într-o singură noapte lăsându-l singur pe arogantul Sanherib, care s-a întors înfrânt în patrie, unde a fost ucis în templul idolilor de propriii săi fii.

Urmează domniile rele ale lui Manase şi Amon; apoi vine domnia bună a lui Iosia. Demn de notat aici este momentul în care, făcând reparaţii la templu, a fost găsită o copie a legii; de asemenea, Paştele celebrat în al 18-lea an al domniei sale, despre care este scris că “nici un Paşte n-a mai fost sărbătorit ca acesta din zilele profetului Samuel”. Credinciosul Iosia a murit încercând zadarnic să oprească înaintarea către nord a armatei egiptene. – 2Cron. 34:1-33; 2Cron. 35:1-27.

Ultimul capitol spune că după trei luni de domnie, Ioahaz a fost dat jos de pe tron de către împăratul Egiptului, iar fratele său Ioiachim a fost uns rege în locul său. În timpul domniei lui Ioiachim, Egiptul cade sub puterea armatelor babiloniene ale lui Nabucodonosor, iar Ioiachim este constrâns să devină împărat tributar monarhului caldeean. Revoltă împotriva dominaţiei babiloniene pune capăt domniei sale, iar fiul său Ioiachin domneşte doar 3 luni şi 10 zile înainte de a fi luat prizonier în Babilon. Acum urcă pe tron ultimul împărat al lui Iuda, Zedechia. În al 9-lea an al domniei sale, el se revoltă împotriva lui Nabucodonosor, neluând în seamă sfaturile profetului Ieremia, iar în al 11-lea an de domnie, completa victorie a lui Nabucodonosor marchează începutul perioadei de decădere de 70 de ani. Ierusalim şi templul său sunt rase de pe faţa pământului. Cele două versete finale umplu lacuna celor 70 de ani prin proclamarea decretului de eliberare al lui Cir, împăratul Persiei, în 537 î.H.

EZRA

Numele scriitorului acestei cărți, Ezra, înseamnă „ajutor”. Aceasta a fost scrisă la origine, parte în ebraică, parte în aramaică (de la cap. 4:8-6:18 și 17:12-26).

În trecut cărțile „Ezra” și „Neemia” erau copiate într-un singur sul, în ciuda faptului că aveau autori diferiți. Ulterior au fost despărțite de iudei în două, respectiv prima și a doua carte a lui Ezra, dar în bibliile ebraice moderne, sunt numite ca în Versiunea „Revizuită” și KJV.

Perioada de timp cuprinsă în cartea „Ezra” este de aproximativ șaptezeci și unu de ani, iar evenimentele importante menționate sunt cele referitoare la perioada imediat următoare eliberării din captivitatea babiloniană, respectiv: decretul lui Cir, întoarcerea unei rămășițe din Babilon la Ierusalim sub conducerea lui Zorobabel pentru reconstrucția templului, piedicile întâmpinate din partea națiunilor opozante acestei lucrări, reluarea lucrărilor favorizate de decretul lui Darius, terminarea lucrărilor, plecarea și sosirea la Ierusalim a grupului format din izraeliți, preoți, leviți, conduși de Ezra, la porunca lui Artaxerxe al III-lea, judecarea celor vinovați de înrudirea cu femeile păgâne.

Mai mult…

Cetatea distrusă a Ierusalimului, trebuia să revină la viaţă! Astfel prezisese, cu două sute de ani înainte, profetul Isaia. Atunci când el a rostit această profeţie de reconstrucţie şi de restaurare, Ierusalimul nu fusese încă pustiit. De fapt, urmau să mai treacă încă o sută treizeci de ani până la distrugerea lui. Înaintea căderii Ierusalimului, profetul Ieremia a prezis perioada de pustiire de şaptezeci de ani, ani în care ţara urma să fie pustie, iar locuitorii ei duşi prizonieri în Babilon. Dar, după această perioadă, Templul trebuia să fie rezidit, iar cetatea redată vieţii, prin intermediul prizonierilor eliberaţi din Babilon. Marele Păstrător al timpului şi vremurilor, Iehova Dumnezeu, declarase acest lucru şi pusese să fie notat în Cuvântul Său. Venise oare timpul eliberării?

Au trecut, încet, şaizeci şi opt de ani de prizonierat, fără a se arăta nici un semn. Într-o noapte a anului 539 î. Chr., batjocura la adresa Dumnezeului evreilor, a ajuns la culme. Belşaţar, fiul succesor al lui Nebucadneţar, a umplut paharul nelegiuirii la ospăţul său, prin profanarea vaselor de aur şi de argint, furate din Templul lui Iehova, bând vin şi închinând pentru dumnezeii-demoni şi idolii săi. Desigur, nimeni nu putea înfrânge puternicul Babilon şi reda libertatea sărmanilor evrei. Dar priviţi! Cu o înfricoşătoare repeziciune, apare scrisă pe zid condamnarea. În aceeaşi noapte, Belşaţar este ucis; Babilonul cade sub puterea forţelor aliate ale lui Darius medul şi ale lui Cir persanul. Scurtei domnii a bătrânului Darius, îi urmează domnia lui Cir, începând cu anul 537 î. Chr. Acum, cad ultimele fire de nisip din clepsidră timpului, care măsura cei şaptezeci de ani: timpul este aproape! Dar, cu aceeaşi precizie, cu care reglează mişcarea corpurilor cereşti în vastele sisteme solare ale Universului, Marele Iehova păstrează timpul prestabilit pentru eliberare. În acelaşi an, 537 î. Chr., Cir persanul emite decretul pentru întoarcerea iudeilor în Ierusalim, cu scopul de a reconstrui Templul şi a restatornici închinarea lui Iehova. În mod semnificativ, împăratul persan declară că acţionează din porunca lui Iehova Dumnezeu (Ezra 1:1-4).

Prin protecţia miraculoasă a Dumnezeului Celui Atotputernic, ţara lui Iuda a rămas nelocuită pentru şaptezeci de ani de sabat. Un descendent al liniei împăratului David, Zorobabel, a fost făcut guvernator peste rămăşiţa restatornicită şi a fost însărcinat să supravegheze reconstruirea Templului. Împreună cu el s-au întors în jur de cincizeci de mii de bărbaţi şi femei devotaţi, incluzând nethinimi şi alţi slujitori de bună credinţă. Cel care era alături de guvernatorul Zorobabel în lucrarea de reconstrucţie a Templului, era marele preot Iosua. Unuia dintre principii lui Iuda, pe nume Şeşbaţar, Cir îi restituise toate vasele de aur şi argint pe care Nebucadneţar le furase din Casa Domnului, pentru a fi redate serviciului lor rânduit. Abia sosit la Ierusalim, poporul a donat numeroase lucruri personale pentru a susţine lucrarea de reconstrucţie. A calculat oare Iehova cu exactitate, restabilirea închinării Lui la Ierusalim? Ascultaţi: pustiirea completă a ţării iudeilor de către Nebucadneţar se întâmplase în luna a şaptea; după şaptezeci de ani, în aceeaşi lună, restabilirea închinării lui Iehova la Ierusalim, a început cu celebrarea sărbătorii corturilor! În a doua lună a celui de al doilea an al întoarcerii lor, a fost pusă temelia Casei Domnului; văzduhul a răsunat de strigăte de bucurie (Ezra 1:5-3:13).

Dar, reconstrucţia nu s-a putut face fără opoziţie. Popoarele păgâne din Palestina au venit cu oferte nesincere de ajutor; tentativele lor de a infiltra o „a cincia coloană”, au dat greş. Atunci, au făcut o opoziţie pe faţă. Persecuţia religioasă i-a tulburat pe cei ce participau la reconstrucţia Templului, în toate zilele lui Cir; o campanie de scrisori defăimătoare, cu acuzaţii de răzvrătire, trimise lui Artaxerxe, succesorul lui Cir, l-a determinat pe acesta să emită un ordin oficial de oprire a reconstruirii. Construirea Templului a fost întreruptă timp de circa şaisprezece ani (Ezra 4:1-24). Iehova a reacţionat, ridicându-i pe profeţii Săi, Hagai şi Zaharia, care l-au convins pe Zorobabel şi pe marele preot Iosua să reia lucrul, în ciuda decretului statului politic (Ezra 5:1,2). Lucrul continuă!

Adversarii religioşi au trimis din nou scrisori împăratului, care în acea vreme era Darius II. Cu curaj şi credinţă, constructorii Templului şi-au apărat libertatea de închinare şi au susţinut legalitatea lucrării lor, referindu-se la decretul original al împăratului Cir. Nu era împotriva regulii, ca legea mezilor şi perşilor să fie schimbată? Drept urmare, împăratul Darius a dispus să se facă cercetări în arhivele statului, iar decretul lui Cir a fost găsit. „Să continue lucrul la acea Casă a Domnului”, a fost decizia lui Darius, decizie care nu a convenit duşmanilor închinării libere! Mai rău, ei au primit ordinul de a da ajutor constructorilor. După patru ani, în al şaselea an al domniei lui Darius, în luna a douăsprezecea, Adar, Templul a fost terminat. O sărbătoare de consacrare a fost celebrată cu mare bucurie, iar în luna următoare, Nissan, Paştele a fost sărbătorit în Templul astfel restaurat (Ezra 5:3-17; Ezra 6:1-22).

Relatarea lui Ezra, cuprinde circa cincizeci de ani, mergând până în al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe III. Ezra, un preot şi „un cărturar iscusit în legea lui Moise”, primeşte o însărcinare care îi conferă multă autoritate pentru a merge din Babilon la Ierusalim. El a putut accepta donaţii pentru această călătorie şi serviciu la Ierusalim, de la oricine din provincia Babilonului, care ar fi dorit să contribuie şi orice iudeu care dorea să-l însoţească, putea s-o facă. Decretul prevedea susţinerea Templului şi a serviciilor sale şi stabilea că aceia care vor sluji în Templu, vor fi scutiţi de taxele statului. Judecata a fost repede executată împotriva oricăror oponenţi (Ezra 7:1-28).

Din acest punct, cartea prezintă evenimentele vorbind la persoana întâi, Ezra fiind cel care vorbeşte. El relatează strângerea grupului său în apropiere de râul Ahava, cele trei zile cât a durat inspecţia finală, înrolarea leviţilor şi a nethinimilor. Călătoria a fost periculoasă, drumul fiind presărat cu numeroşi duşmani, iar pericolul era agravat de bogăţiile transportate de caravană. Totuşi, Ezra nu a vrut să apeleze la împăratul persan pentru protecţie. „Mi-era ruşine să cer împăratului o oaste de însoţire şi călăreţi, ca să ne ocrotească împotriva duşmanului pe drum, căci spusesem împăratului: „Mâna Dumnezeului nostru este, spre binele lor, peste toţi cei ce-L caută, dar puterea şi mânia Lui sunt peste toţi cei ce-L părăsesc” (Ezra 8:22). Ei trebuiau să arate credinţă în Dumnezeul lor, singurul protector. După post şi rugăciune, grupul a ridicat tabăra şi a pornit spre Ierusalim. Călătoria a durat patru luni şi a fost supravegheată de Iehova, iar repatriaţii au ajuns în siguranţă (Ezra 7:9; Ezra 8:15-36). Ultimele două capitole din „Ezra”, vorbesc despre condiţia condamnabilă a multora dintre iudeii repatriaţi, printre care căpetenii şi preoţi, deoarece erau căsătoriţi cu femei păgâne, prezentând totodată şi modul cum se putea remedia această situaţie.

Acum, vom prezenta câteva observaţii asupra cărţii biblice „Ezra”, în încheierea acestei lecţii. „Ezra”, nume care înseamnă „ajutor”, a fost scriitorul cărţii, prin inspiraţie divină. Aceasta a fost scrisă la origine, parte în ebraică, parte în aramaică. Partea aramaică, este cuprinsă între Ezra 4:8-24; Ezra 5:1-17; Ezra 6:18 şi Ezra 7:12-26. În timpurile vechi, cărţile „Ezra” şi „Neemia”, erau copiate împreună într-un singur sul; după aceea au fost împărţite de iudei şi numite prima şi a doua carte a lui Ezra, dar în bibliile ebraice moderne, sunt numite ca în Versiunea „Revizuită” şi K.J.V. Ezra din această carte, nu trebuie confundat cu Ezra care a mers la Ierusalim cu Zorobabel, menţionat în Neemia 12:1. Perioada de timp cuprinsă în cartea „Ezra”, este de aproximativ şaptezeci şi unu de ani.

NEEMIA

Deși la origine cartea „Neemia” constituia un întreg împreuna cu „Ezra”, un interval de douăsprezece ani separă relatările istorice ale celor două cărți. În cartea „Neemia”, relatarea se desfășoară de la al douăzecilea până la al treizeci și doilea an al domniei lui Artaxerxe al III-lea. Acest text aduce istoria inspirată a iudeilor mai aproape de timpul lui Mesia decât orice altă carte a canonului ebraic, cu excepția cărții „Maleahi”. Dovezile îl indică pe Neemia drept autorul cărții care-i poartă numele, nume care înseamnă: „Iah este consolarea”. În relatare, Neemia vorbește aproape întotdeauna la persoana întâi, vorbind despre activitatea efectuată sub îngrijirea lui Iehova, începând cu rugăciunea deosebită și continuând cu celelalte: trecerea căpătată înaintea împăratului datorită acestei rugăciuni, plecarea spre Ierusalim, opoziția întâmpinata, finalizarea lucrării de reconstrucție a zidurilor după 52 de zile, celebrarea sărbătorii corturilor. Trebuie remarcată deosebita implicare în toate activitățile întreprinse: administrative, morale, toate marcate de o râvnă și o grijă deosebită de a nu ieși din Cuvântul și prevederile Legii Domnului.

Mai mult…

La origine, cartea numită „Neemia”, constituia un întreg împreună cu cartea „Ezra”, formând o singură carte a Bibliei, cunoscută sub numele de „Ezra”. Mai târziu, iudeii au împărţit cartea aşa cum este împărţită şi astăzi, numind cele două părţi „1Ezra” şi „2Ezra”. Totuşi, astăzi, bibliile ebraice moderne, adoptă desemnarea folosită în Versiunea Regele Iacob. Un interval de doisprezece ani separă relatările istorice ale celor două cărţi, „Ezra” şi „Neemia” (Ezra 7:1,8; Ezra 10:17; Neem. 1:1; Neemia 2:1). În cartea „Neemia”, relatarea se desfăşoară de la al douăzecilea până la al treizeci şi doilea an al domniei lui Artaxerxe III, o perioadă de doisprezece ani. Acest text, aduce istoria inspirată a iudeilor mai aproape de timpul lui Mesia decât orice altă carte a canonului ebraic, cu excepţia cărţii „Maleahi”, de altfel singura excepţie posibilă. Timpul acesteia din urmă, nu poate fi fixat cu certitudine, în timp ce „Neemia” se referă cu exactitate la anul 443 î. Chr., deci nouăzeci şi patru de ani după sfârşitul pustiirii Ierusalimului. Dovezile îl indică pe Neemia drept scriitorul cărţii care-i poartă numele, nume care înseamnă „Iah este consolarea (mângâierea) “. Cuvintele iniţiale justifică titlul şi anunţă: „istorisirea lui Neemia, fiul lui Hacalia”. În relatare, Neemia vorbeşte aproape întotdeauna la persoana întâi. El nu trebuie confundat cu un alt Neemia, care s-a întors la Ierusalim cu Zorobabel (Ezra 2:2; Neem. 7:7).

Câteva ştiri rele ajung la Neemia, prin slujitorii împăratului persan din palatul de la Suşa. Hanani şi unii oameni din Iuda ajung la palat, îl văd pe Neemia, iar ca răspuns la cererile sale, îi spun că iudeii din Iuda suferă pedepse şi batjocură şi că zidurile Ierusalimului au fost dărâmate, iar porţile arse. Neemia plânge, posteşte şi se roagă. În rugăciunea sa, cere iertare pentru copiii lui Israel, îl imploră pe Iehova să-şi amintească cuvintele Sale transmise prin intermediul lui Moise, referitoare la adunarea poporului Său când s-ar fi întors cu smerenie la El şi l-a rugat pe Iehova să intervină atunci când va expune această problemă împăratului Persiei (Neemia 1:1-11).

După patru luni de la primirea acestor ştiri, Neemia i-a prezentat cererea sa lui Artaxerxe III. Auzindu-l pe paharnicul său descriind condiţia tristă a iudeilor, împăratul s-a arătat favorabil, întrebând ce ar putea face. Un mandat de a merge la Ierusalim, să organizeze şi să dirijeze reconstrucţia zidurilor cetăţii, a fost cererea lui Neemia. Această cerere i-a fost aprobată! Ocazia avea o semnificaţie mult mai mare decât realiza probabil, pe atunci, Neemia. Împăratul dăduse „ordinul de restaurare şi reconstruire a Ierusalimului”, aşa cum fusese prezis în Daniel 9:25. Deci, acest al douăzecilea an al lui Artaxerxe III (din anul 455 până în anul 454 î. Chr.), a marcat începutul celor şaptezeci de săptămâni de ani (490 de ani) care, aşa după cum îngerul Gabriel îi spusese lui Daniel, vor culmina cu apariţia lui Mesia. Deci, anul 455 î. Chr., devine astfel o dată memorabilă în cronologia Bibliei (Neemia 2:1-8).

La sosirea sa în Ierusalim, Neemia face un tur nocturn de inspecţie asupra zidurilor cetăţii şi-şi face calculele. Declaraţia sa cu propunerea de reconstrucţie a zidurilor şi relatarea sa despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra proiectului său, au stimulat zelul iudeilor şi au întărit mâinile lor pentru lucrare. Către a treia zi a lunii a cincia, munca de reconstrucţie a zidurilor a început, puţin după ce Neemia a început să experimenteze prezicerea lui Daniel 9:25 privitoare la Ierusalim, că „străzile şi zidul vor fi reconstruite, chiar în vremuri de strâmtorare” (Neemia 2:11-20).

Demonizaţii samariteni au încercat să întrerupă lucrul, la comanda lui Sanbalat moabitul, Tobia amonitul şi Gheşem arabul. Mai întâi, ei au luat în derâdere eforturile micii rămăşiţe de iudei. Dar, zidul începea să se înalţe. Acţionând mai violent, duşmanii au conspirat pentru a porni război împotriva constructorilor. Neemia află de planurile lor şi înfruntă situaţia într-un mod hotărât. O jumătate dintre constructori continuau să lucreze, iar cealaltă jumătate stătea în apropiere, înarmată şi pregătită de luptă. Cei care duceau greutăţi şi cei care erau pe ziduri, aveau o mână pentru lucru şi în cealaltă ţineau o armă. Neemia era peste tot, păzind; alături de el, era mereu un trâmbiţaş. Un semnal de trâmbiţă îi aduna pe toţi muncitorii în locul unde exista o problemă, pentru a respinge atacul. Curajoasele cuvinte ale guvernatorului Neemia erau în mintea lor: „nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fetele voastre, pentru nevestele voastre şi pentru casele voastre!” (Neemia 4:1-23).

Capitolul cinci, lasă o clipă descrierea lucrării de reconstrucţie, doar pentru a relata dificultăţile interne referitoare la modul în care unii iudei bogaţi îi asupreau pe fraţii lor săraci şi prezintă modul în care Neemia îndreaptă situaţia. Capitolul şase, reia descrierea reconstruirii zidului, „în vremuri de strâmtorare”.

Duşmanii laşi n-au mai avut curajul să lupte, când au văzut că Neemia le descoperise conspiraţia şi era pregătit să-i întâmpine cu armele. Frustraţi, ei au încercat să-l atragă pe Neemia într-un alt oraş, pentru a-l ucide. „De ce să se întrerupă lucrul, în timpul în care eu aş merge să mă întâlnesc cu voi?” întreabă guvernatorul. El nu renunţă la lucru. Patru astfel de scrisori ale duşmanilor nu-şi ating scopul, iar a cincia arată o schimbare de tactică. Ea îi acuză pe constructori de răzmeriţă şi spune că Neemia ar fi plătit oameni pentru a spune despre el la Ierusalim: „el va fi împărat în Iuda!”, ameninţând că această trădare va fi raportată lui Artaxerxe. Tobia şi Sanbalat au plătit un profet fals, ca să-l determine pe Neemia să fugă în incinta Templului pentru siguranţa sa personală; curajul guvernatorului l-a eliberat din cursă şi i-a dat putere să nu fugă de duşmanii săi. Unii dintre nobilii din Iuda, au corespondat cu samaritenii şi şi-au arătat simpatia faţă de ei. Toate planurile de stopare a lucrării, au dat greş. Zidul a fost terminat în a douăzeci şi cincia zi din luna a şasea, după cincizeci şi două de zile grele (Neemia 6:1-19).

Dar, trebuia găsită soluţia şi la alte probleme. Zidurile erau reconstruite, însă puţine persoane locuiau în interiorul lor. Iată succesiunea evenimentelor care au pregătit poporul să accepte un aranjament teocratic pentru a popula cetatea: în prima zi a lunii a şaptea, poporul s-a adunat ca un singur om în faţa porţii apelor; Ezra a citit toată dimineaţa cartea legii lui Moise; citirea din a două dimineaţă arată modul de ţinere a sărbătorii corturilor în luna a şaptea; cu bucurie, poporul, reînsufleţit spiritual, celebrează sărbătoarea; în timpul celor şapte zile de sărbătoare, citirea Scripturilor continuă; la două zile după a opta zi, ziua adunării solemne, poporul îşi mărturiseşte păcatele; este amintită bunătatea lui Dumnezeu; se încheie un legământ cu Domnul, promiţându-se că nu vor mai exista relaţii cu păgânii, ci se vor respecta sabatele şi dispoziţiile teocratice, privitoare la serviciul din Templu; o persoană din zece este aleasă, prin tragere la sorţi, să locuiască permanent în cetate (Neemia 7:1-11:36).

În cele de mai sus, un punct de mare importanţă este citirea publică a legii. Neemia 8:8, descrie această: „ei citeau desluşit în cartea legii lui Dumnezeu şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră”. Aceasta nu se referă la citirea făcută cu o bună enunţare şi expresie orală, ci la ceva special pentru acele vremuri. În timpul captivităţii, iudeii adoptaseră limba aramaică; masa poporului nu mai înţelegea ebraica Bibliei. Ezra citea din sulurile ebraice; de fapt, nu existau versiuni aramaice scrise. Dar, după ce Ezra citea puţin, era necesară traducerea orală în aramaică, pentru ca poporul să înţeleagă. Referitor la Neemia 8:8, Talmudul iudeu spune: „cartea”, însemna textul original; „desluşit”, însemna explicarea lui prin intermediul parafrazărilor caldeene; „şi-i arătau înţelesul”, însemna împărţirea cuvintelor şi a expresiilor după sensul lor; „ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră”, însemna pronunţarea în mod tradiţional a cuvintelor (în acea vreme nu existau puncte vocalice).

Ultimele două capitole tratează chestiuni privitoare la leviţi şi la serviciul preoţesc, la sfinţirea zidului şi la curăţirea poporului. Referitor la acest din urmă punct, se pare că după doisprezece ani de guvernare, Neemia s-a întors pentru un anume timp la palatul din Suşa. În timpul absenţei sale, Israelul a recăzut în păcat: sabatul a fost profanat şi au fost încheiate căsătorii necurate cu păgânii. „După o vreme”, nefiind arătată perioada precisă, Neemia s-a întors. Curăţirea sa pentru restabilirea căii teocratice, a fost completă şi viguroasă. Notabilă a fost expulzarea lui Tobia amonitul din camerele pregătite pentru el în clădirea Templului, de către preotul Eliaşib. Acesta din urmă transformase în mod ilegal cămările unde se strângea zeciuiala, în apartament pentru păcătosul Tobia. Neemia le-a redat funcţia iniţială, aruncând literalmente afară toate lucrurile lui Tobia. Purificarea făcută de Neemia, încheie relatarea.

ESTERA

Cartea Estera poartă numele personajului principal al cărţii, iar autenticitatea ei este pusă la îndoială de unii întrucât nu conţine numele lui Dumnezeu. Însă în întreaga carte există un spirit de credincioşie şi integritate faţă de Dumnezeu precum şi de profund interes pentru cauza poporului lui Dumnezeu. Apoi autenticitatea cărţii poate fi dovedită prin faptul că relatarea cărţii se armonizează complet cu vremurile în care se situează din punct de vedere istoric. Un alt argument puternic, în favoarea autenticităţii sale şi a fundamentului său istoric, este faptul că şi astăzi iudeii ţin sărbătoarea Purim, rânduită de Mardoheu, în amintirea eliberării lor din acea vreme. Scriitorul cărţii este considerat a fi Mardoheu deoarece el era în măsură să cunoască toate particularităţile vieţii sale private şi ale vieţii Esterei, ale familiei lui Haman şi, în special, amănuntele familiale ale palatului din Suşa.

Evenimentele relatate s-au petrecut din al 3 le-a an de domnie a lui Xerxes (care a domnit între anii 486 şi 474 î.Cr.) şi ultimul an, adică într-o perioadă de aproximativ 10 ani. Cartea Estera este plină de evenimente dramatice: nesupunerea împărătesei Vaşti care determină înlocuirea ei cu Estera, demascarea unui complot împotriva lui Ahaşveroş din partea lui Mardoheu – complotul pus la cale de Haman împotriva lui Mardoheu şi a iudeilor din cauza refuzului acestuia de a i se închina – deconspirarea de către Estera a masacrului pregătit de Haman împotriva tuturor iudeilor duce la o răsturnare de situaţie spectaculoasă, şi anume autorul masacrului împreună cu familia să ajung să fie executaţi. Ahaşveroş îl numeşte pe Mardoheu în locul lui Haman şi este autorizat printr-un decret să permită iudeilor să se apere în ziua masacrului, astfel încât, în cele din urmă, iudeii ucid 75.810 de dușmani. În comemorarea victoriei iudeilor asupra duşmanilor s-a stabilit o sărbătoare numită Purim, care urma să fie ţinută din generaţie în generaţie.

Mai mult…

Cartea „Estera”, este denumită după personajul principal şi nu după scriitorul ei, care în general se crede că ar fi fost Mardoheu. „Estera”, forma persană a echivalentului ebraic „Hadassah”, înseamnă „mirt proaspăt”. Iudeii, numesc cartea simplu, Megillah, care înseamnă „sul” sau „volum”. Canonicitatea sau autenticitatea cărţii, este pusă la îndoială de mulţi. Principala obiecţie nu se bazează pe dovezi istorice sau pe analize critice bine fundamentate, ci pe o reacţie emoţională şi arbitrară, suscitată de faptul că în relatare nu apare niciodată numele lui Dumnezeu.

În întreaga carte există un spirit de credincioşie şi integritate faţă de Dumnezeu precum şi de profund interes pentru cauza poporului lui Dumnezeu. Faptul că Mardoheu a refuzat să aducă onoruri şi să se închine la duşmanul lui Dumnezeu, Haman amalecitul, demonstrează că Mardoheu asculta de Iehova şi recunoștea legea Să. În Estera 4:14 este arătată intervenţia divină în ceea ce priveşte desfăşurarea evenimentelor. În 9:31, cuvântul „ţipăt” (plânset), se referă fără îndoială la rugăciune. Printre altele, acuza lui Haman spunea că iudeii din provincii nu urmează cu stricteţe toate legile împăratului, ci aveau o lege a lor, diferită de ale tuturor celorlalte popoare. Desigur, Haman suscita obiecţia tuturor politicienilor religioşi împotriva aderării poporului lui Iehova la legea teocratică (Estera 3:1,2,8).

Canonicitatea cărţii „Estera”, poate fi stabilită în baza următoarelor argumente: iudeii au recunoscut-o dintotdeauna în canonul ebraic al Bibliei şi au stimat-o foarte mult. A fost primită, probabil, în canonul ebraic de către Ezra, care a trăit în timpul în care se verifică evenimentele relatate şi care era în măsură să-i verifice autenticitatea. El ar fi exclus-o cu siguranţă dacă ar fi fost o simplă fabulă. Deşi scrisă în ebraică, ea conţine elemente persane şi aramaice, cu care fusese contaminată, pe atunci, limba ebraică; în această privinţă, expresiile ei seamănă cu cele din cărțile Ezra, Neemia, 1Cronici şi 2Cronici. Relatarea are sigiliul autenticităţii prin armonizarea completă cu vremurile în care se situează din punct de vedere istoric. Un alt argument puternic în favoarea autenticităţii sale şi a fundamentului său istoric este faptul că şi astăzi iudeii ţin sărbătoarea Purim, rânduită de Mardoheu, în amintirea eliberării lor din acea vreme. Totuşi, argumentul cel mai puternic este constituit de cadrul profetic al evenimentelor cuprinse în cartea Estera, care acum, în aceste „zile din urmă”, se împlinesc sub îndrumarea lui Iehova.

Există unele divergenţe de opinie în privinţa scriitorului cărţii. Există savanţi care dau credit lui Ezra. Probabil că Ezra a dus cartea cu el, atunci când a mers din Babilon în Ierusalim, în anul 467 î. Chr. şi a adăugat-o canonului ebraic de atunci, care era în creştere. Totuşi, este mult mai probabil că Mardoheu a scris relatarea deoarece el era în măsură să cunoască toate particularităţile vieţii sale private şi ale vieţii Esterei, ale familiei lui Haman şi, în special, amănuntele familiale ale palatului din Suşa, amintite în relatare. Printre altele, el ar fi avut acces la registrele oficiale menţionate în cuprinsul cărţii, în timpul în care a fost în serviciul împăratului.

În ce timpuri se verifică evenimentele descrise? În vremea când imperiul persan se extindea „din India până în Etiopia” (Estera 1:1). Aceasta l-ar indica pe Darius ÎI ca fiind primul posibil suveran cu atâta putere, iar limbajul cărţii, evenimentele şi obiceiurile expuse, precum şi includerea sa în canon, prin intermediul lui Ezra, nu ar permite atribuirea evenimentelor unei perioade ulterioare domniei lui Artaxerxe III. Între aceşti doi monarhi persani, a domnit Xerxes.

Ahaşveroş din cartea „Estera”, trebuie să fi fost unul dintre aceştia trei. În al doisprezecelea an al domniei sale, acest Ahaşveroş nu părea a fi prea bine informat asupra iudeilor şi asupra credinţei lor şi nu era dispus să îi favorizeze, deoarece fusese influenţat rapid de Haman, decretând distrugerea lor. Darius II, ar fi făcut cu greu aşa ceva. El îi cunoştea bine pe iudei şi îi favorizase la începutul domniei sale, înaintea celui de al doisprezecelea an al domniei. N-ar fi putut să fie nici Artaxerxe III, deoarece el i-a favorizat în mod special pe iudei în al şaptelea an al său şi din nou în al douăzecilea an de domnie. Ahaşveroş din relatarea cărţii „Estera” trebuie, deci, să fi fost Xerxes. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord în această privinţă, iar traducerea American Translation şi traducerea Moffat, substitue numele lui Ahaşveroş cu Xerxes. Când, aşadar, a domnit Xerxes? A început să domnească după lungă domnie a lui Darius II, către anul 486 î. Chr.; în general, istoricii vorbesc despre anul 485. În privinţa momentului final al domniei lui, există un dezacord. Majoritatea enciclopediilor spun că domnia sa a durat douăzeci şi unu de ani, până în anul 465 şi că apoi a urcat pe tron Artaxerxe III. Dar, cel mai documentat istoric al acelor timpuri, Tucidide, a trăit în timpul domniei lui Artaxerxe III, iar scrierile sale, luate în considerare împreună cu un tabel cronologic ulterior al lui Diodor, stabilesc că sfârşitul domniei lui Xerxes şi începutul celei a lui Artaxerxe, au avut loc în anul 474 î. Chr. După acest calcul, al douăzecilea an al lui Artaxerxe, ar fi anul 455 î. Chr., care este corect şi stabileşte exact timpul pentru începutul celor şaptezeci de săptămâni prezise în Daniel 9:24,25. „Cronologia lui Usher”, folosită de obicei în notele marginale ale Bibliei, concordă în reţinerea celei mai scurte perioade a domniei lui Xerxes şi notează anul 456 î. Chr. drept anul al douăzecilea al domniei lui Artaxerxe. Dar, în acest caz, scriitorii notelor marginale ale Bibliei, nu s‑au servit de „Cronologia lui Usher” şi i-au atribuit lui Xerxes o domnie mai lungă, greşind deci calculul importantului al douăzecilea al lui Artaxerxe III. În realitate, Xerxes a domnit doisprezece ani întregi şi l-a început pe al treisprezecelea, din anul 486 până în anul 474 î. Chr. Evenimentele cărţii „Estera”, se extind din al treilea până în al doisprezecelea an, deci aproximativ zece ani.

Cartea „Estera”, este plină de evenimente dramatice. Mai întâi, este descrisă ridicarea la tron a fecioarei Hadasa sau Estera, din cauza revoltei împărătesei Vaşti, care, chemată de împăratul Ahaşveroş, a refuzat să se arate. Ca urmare a părerii consilierilor împăratului, Estera a fost aleasă drept noua împărăteasă a imperiului persan (Estera 1:1-22; Estera 2:1-20). Apoi, Mardoheu, care fusese sfătuitor al Esterei în ascensiunea ei către tron, a descoperit un complot pentru uciderea lui Ahaşveroş. El a avertizat-o pe Estera, care a transmis informaţia împăratului, în numele lui Mardoheu. Conspiratorii au fost spânzuraţi. (Estera 2:21-23).

Haman, amalecitul sau agaghitul, este pus de împărat pe o poziţie superioară oricărui alt principe. Orgoliul său este stimulat de supunerea slujitorilor împăratului, dar este rănit de refuzul lui Mardoheu, care nu i se închina la poartă. Plin de ură, Haman complotează nu doar pentru nimicirea lui Mardoheu, ci şi a tuturor iudeilor din provincie. Legile lui Iehova pe care aceştia le respectau şi care interziceau închinarea în faţa creaturilor, l-au iritat pe Haman şi l-au făcut să dorească izgonirea lor din imperiu. După ce aceştia au aruncat Pur-ul sau sorţul, Haman s-a dus la Ahaşveroş, a pus într-o lumină falsă poporul lui Iehova şi l-a acuzat de revoltă, obţinând autorizaţia de a scrie un decret de nimicire a iudeilor. În imperiu au fost trimişi curieri cu acest mesaj, a treisprezecea zi a lunii a douăsprezecea, Adar, fiind stabilită pentru răscoala şi masacrul antisemit (Estera 3:1-15).

Acum, Ahaşveroş nu ştia că împărăteasa Estera era iudeică, dar a aflat după o vreme şi și-a folosit puterea pentru a o salva pe ea şi pe poporul ei. Iată cum s-au petrecut evenimentele: după un avertisment urgent al unchiului ei, Mardoheu, Estera şi-a pus în pericol viaţa, prezentându-se la împărat fără a fi chemată; ea i-a invitat pe el şi pe Haman la un banchet, apoi i-a invitat la un al doilea banchet, a doua zi. Haman, a cărui glorie suferea doar la vederea lui Mardoheu, s-a lăudat în faţa soţiei şi prietenilor lui. La sfatul acestora, el a ridicat o spânzurătoare înaltă pentru Mardoheu. Lucrurile s-au întors împotriva conspiratorului atunci când, crezând că el este omul pe care împăratul vrea să-l cinstească a doua zi, a descris o bogată şi ceremonioasă defilare pe străzile cetăţii. Apoi, a aflat că persoană ce trebuia cinstită era tocmai Mardoheu, iar el, Haman, trebuia să conducă procesiunea. A început apoi al doilea banchet al Esterei; ea l-a rugat pe împărat să o cruţe, pe ea şi pe poporul ei şi, la cererea regelui furios, îl descoperă pe răul Haman, ca autor al planului masacrului. La porunca regelui, Haman a fost spânzurat de spânzurătoarea pregătită de el lui Mardoheu. Postul lui Haman a fost dat lui Mardoheu; împăratul l-a autorizat să trimită un decret care să permită iudeilor să se apere în ziua masacrului; în acea zi iudeii victorioşi au ucis şaptezeci şi cinci de mii opt sute zece duşmani. A fost inaugurată sărbătoarea Purim şi s-a poruncit să fie ţinută din generaţie în generaţie. Cartea se termină cu o scurtă menţiune a prosperităţii lui Mardoheu în imperiu (Estera 4:1-10:3).

IOV

Fiind caracterizată de o graţie a scrierii, cartea „Iov” constituie unul dintre cele mai puternice răspunsuri date de Iehova Dumnezeu adversarului Său, Satan. Provocându-l, Iehova înfruntă sfidarea lui Satan cu privire la Iov, lăsându-l pe acesta să-i pună la încercare integritatea. Cu o duşmănie diabolică, probele grele sunt aduse asupra integrului Iov, care le va înfrunta cu credincioşie. Apoi, IEHOVA îl mustră pe Iov, deoarece în timpul încercărilor el a fost preocupat mai mult de justificarea propriei persoane decât pe Dumnezeu. Căinţă lui însă aduce binecuvântarea lui IEHOVA, iar cartea se încheie într-o notă de armonie, pace şi prosperitate, Iov primind de la Creatorul şi Apărătorul său ceea ce pierduse, înzecit.

Mai mult…

„Înalţii critici” religioşi ar vrea să-L lipsească pe Dumnezeu de unul dintre cele mai puternice răspunsuri ale Sale către adversarul Satan. După ei, Iov este un personaj inventat, creat de mintea unui povestitor abil. Unii admit că omul Iov ar fi putut trăi şi suferi unele încercări, în limite moderate, dar nu acceptă ceea ce spune relatarea divină. Cartea „Iov”, însă, este istorie adevărată, Iov nefiind doar un personaj alegoric. Iehova îl numeşte alături de martorii Săi, Noe şi Daniel, a căror existenţă reală nu este pusă la îndoială (Ezec. 14:14-20). În Iacov 5:11, suferinţa răbdătoare din partea lui Iov, este punctată ca un exemplu pentru creştinii persecutaţi. Doar un personaj real ar putea să-i convingă pe creştini că prin harul lui Dumnezeu se poate reuşi! Cartea este plină de evenimente dramatice, apărute din cauza provocării lui Satan, după care, în încercări, oamenii nu şi-ar putea menţine integritatea faţă de Iehova, iar în împrejurări dureroase s-ar întoarce de la Dumnezeu şi L-ar blestema. Integritatea de neclintit a lui Iov, a dezminţit acuza falsă a adversarului şi a dovedit adevărată cauză lui Iehova. Dar, criticii religioşi ar vrea să-i ia lui Dumnezeu acest răspuns viu, pretinzând că Iov ar fi un personaj ireal şi nu un om care şi-a menţinut integritatea în încercare. Nu este oare aceasta tocmai ceea ce doreşte Diavolul?

Literal, numele „Iov” înseamnă „duşmănit”, „persecutat”. Iov trăia în ţara Uţ, care, din indiciile conţinute în cartea lui Iov, rezultă că se afla în partea nordică a ceea ce era numit Deşertul Arabiei, care se întinde la est şi la sud de Palestina. Ţara şi-a luat numele după primul ei locuitor, Uţ, fiul fratelui lui Avram, Năhor. Deci, Iov era un strănepot al lui Avram. Cuvintele lui Iehova referitoare la Iov, „nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău”, par a determina timpul în care a trăit Iov (Iov 1:8). A fost un timp în care nimeni pe pământ, nimeni dintre izraeliţi, cu excepţia lui Iov, nu era cu faţa spre Dumnezeu, temându-se de El. Această perioadă rezultă a fi fost una de şaizeci şi patru de ani, de la moartea lui Iosif şi naşterea lui Moise (1657-1593 î. Chr.). În acea vreme, izraeliţii erau în Egipt şi se pătaseră în mare măsură cu religia sau demonismul. Nici unul dintre ei nu era egal cu Iov, în ceea ce priveşte devotamentul faţă de Iehova; pentru cauza lui Dumnezeu, nu exista „nimeni pe pământ ca el”.

Opinia potrivit căreia Moise ar fi scris cartea lui Iov, este susţinută de dovezi puternice indirecte şi concordă în mod perfect cu ceea ce s-a spus despre viaţa şi existenţa lui Iov. O paralelă a poemului „Iov”, cu compunerile poetice ale lui Moise (Ex. 15:1-27; Deut. 32:1-52), arată că fraze întregi sunt identice şi că părţile din „Iov”, scrise în proză, seamănă la limbaj şi la stil cu Pentateucul, mai mult decât cu oricare alte scrieri ale Bibliei. În frumuseţea concisă şi în expresia ritmică a ebraicii din „Iov”, se vede clar că această carte a fost scrisă la origine în acea limbă şi nu a fost o traducere din arabă. Cine era mai în măsură decât Moise să strângă şi să scrie informaţiile? Fără îndoială, Moise ştia de încercările suferite de Iov atunci când, fugit din Egipt, a locuit timp de patruzeci de ani în Madian, ţară situată la sud de Uţ. Se pare că în acea vreme Iov şi-a trăit viaţa prelungită în mod miraculos şi că a murit după ce Moise s-a întors în Egipt şi a început călătoria de patruzeci de ani a izraeliţilor prin deşert. În drumul său către Ţara Făgăduită, trecând prin apropiere, Moise ar fi putut verifica şi nota vârsta lui Iov, încheind astfel ultimele versete ale cărţii „Iov”.

Conţinutul cărţii ne solicită atenţia. După o scurtă declaraţie privind integritatea lui Iov, familia sa, averile şi jertfele sale, ni se prezintă, înaintea ochilor credinţei, înaltele curţi cereşti ale lui Iehova. Într-o zi în care fiii lui Dumnezeu se înfăţişau înaintea Sa, s-a prezentat şi rebelul provocator, Satan. Răspunzându-i lui Dumnezeu, care îi spune să-şi îndrepte atenţia asupra integrului Iov, Diavolul calomniază: „oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui?” El susţinea că aceste creaturi credincioase slujeau doar pentru ceea ce primeau, că Dumnezeu le acoperea cu daruri şi le proteja, în aşa fel încât Satan nu era liber să-i supună la încercări grele. Iehova l-a înfruntat pe Satan: „iată, îţi dau pe mână tot ce are”. Calamităţi satanice se succed rapid: boii, măgarii, oile, cămilele şi numeroşii slujitori ai lui Iov sunt cu toţii distruşi; un uragan se abate asupra casei în care fiii săi erau adunaţi pentru masă şi îi ucide pe toţi. Dar, integritatea lui Iov rămâne neclintită (Iov 1:1-22). Pentru a doua oară, scena se mută în curţile cereşti; de această dată, Satan doreşte să se atingă de carnea lui Iov. Din nou Iehova înfruntă sfidarea, iar Satan îşi foloseşte puterea proprie pentru a-l lovi pe Iov cu o boală ulceroasă, despre care mulţi spun că era elefantiazis, cea mai groaznică specie de lepră. Ce lucru diabolic să alegi o boală considerată ca o pedeapsă de la Dumnezeu! Atunci, cei trei „prieteni” ai lui Iov, Elifaz, Bildad şi Ţofar, au venit cu o înfăţişare posomorâtă pentru a-şi bate joc de starea lui (Iov 2:1-13). Acest prolog de două capitole, stil proză, pune bazele pentru poemul dramatic şi argumentativ care urmează, din capitolul 3, versetul 1, până la capitolul 31, versetul 40 şi din capitolul 32, versetul 6, până la capitolul 42, versetul 6, inclusiv.

Iov se plânge de viaţa sa şi apoi ascultă trei cuvântări ale lui Elifaz, trei ale lui Bildad şi două ale lui Ţofar; după fiecare dintre cele opt pledoarii religioase, Iov rosteşte un contraargument eficace, iar la sfârşit reduce la tăcere limbile lor rău grăitoare. Scopul argumentărilor lor, era de a-l convinge pe Iov că păcătuise pe ascuns şi că făptuise acţiuni ascunse publicului în mod ipocrit şi că aceasta ar fi provocat pedepsirea sa. El ar fi trebuit să-i imite pe ei şi astfel nu ar mai fi suferit, spuneau ei. Dar, viziunea a ceea ce se întâmplase la curţile cereşti, a revelat cititorilor originea satanică a încercărilor. În respingerea argumentelor acestui trio de „consolatori mizerabili”, Iov a pronunţat o puternică mărturie privitoare la Iehova, Justificatorul şi Răscumpărătorul său şi şi-a declarat credinţa în Lumea Nouă (Iov 32:12; Iov 14:13-15; Iov 19:25-27). Iov, nu numai că i-a redus la tăcere pe chinuitorii săi religioşi, ci l-a învins şi pe Diavol, căci a spus: „până la cea din urmă suflare, îmi voi apăra integritatea!” (Iov 27:5).

După înfrângerea falşilor prieteni, Elihu, un tânăr care a stat lângă ei şi a ascultat toate argumentele pro şi contra, a luat cuvântul. Mânia să se îndreaptă către chinuitorii lui Iov, „pentru că nu găseau nimic de răspuns şi totuşi osândeau pe Iov”, trecând de partea Diavolului şi împotriva martorului Domnului (Iov 32:3). El vorbi, corectându-l pe Iov, care era prea preocupat de a justifica creatura, în loc să-l justifice pe Creator. Elihu a văzut necesitatea justificării lui Iehova. Imediat după cuvintele de corectare ale lui Elihu, puternicul Iehova Dumnezeu însuşi vorbi maiestuos din mijlocul furtunii şi clarifică de ce a fost drept, permiţând ca Iov să fie atât de greu încercat şi maltratat de Satan Diavolul. El puse în evidenţă micimea omului, îndreptând atenţia asupra operelor creaţiei, care sunt peste puterea omului de a le înţelege, peste controlul şi atenţia omului; îl ilumină pe Iov, care imediat se smeri; referindu-se la cele două organizaţii, cea a lui Dumnezeu şi cea a Diavolului; îl făcu pe Iov să înţeleagă imposibilitatea omului de a combate organizaţia Diavolului, care este asemănătoare leviatanului, fără un ajutor mai mult decât pământesc, fără ajutorul lui Dumnezeu. Iov înţelese acum, dreptul suprem al lui Dumnezeu de a acţiona faţă de creaturi, aşa după cum El doreşte, recunoscu greşeala propriilor sale raţionamente, se căi şi arătă că înţelegerea lui se mărise mult. Sublimul poem de o neîntrecută frumuseţe, îl lasă pe smeritul Iov „în ţărână şi cenuşă”.

Dar, ce bruscă şi completă schimbare în ultimele unsprezece versete, care se întorc la forma în proză a primelor două capitole, formând epilogul cărţii! Celor trei „prieteni” ai lui Iov, le este arătată o cale de scăpare. Ei trebuie să obţină, cu ajutorul lui Iov, iertarea lui Dumnezeu, aducând şi jertfe pentru aceasta. Căinţa lui Iov este acceptată în faţa lui Iehova şi El îl binecuvântează pe Iov cu de două ori mai mult decât ce avusese înainte de încercările care îi risipiseră averile, fiii, sănătatea şi aproape şi viaţa. Fraţii şi foştii prieteni ai lui Iov s-au întors la el, îngrijindu-l şi făcându-i daruri. I s-au născut zece copii frumoşi, iar în cei o sută patruzeci de ani ai vieţii sale prelungite în mod miraculos, şi-a văzut urmaşii până la a patra generaţie. Desigur, păstrarea integrităţii, aduce la sfârşit răsplata!

PSALMII

Poeme sfinte de gen liric, compuse la origine pentru a fi cântate cu instrumente muzicale, versuri pline de profeţii şi de mare însemnătate sunt compilate în minunata carte a „Psalmilor”. Tema cărții, prezentată peste tot, este aceea a laudelor aduse lui Iehova. Din timpurile antice cartea Psalmilor a fost împărțită în 5 cărți, fiecare dintre acestea formând o culegere separată de Psalmi. Subîmpărțirea este următoarea: Psalmii 1-41, Psalmii 42-72, Psalmii 73-89, Psalmii 90-106 și Psalmii 107-150. Deşi reprezintă opera mai multor scriitori, se pare că Ezra este cel care a făcut culegerea definitivă, unindu-i pe toți într-un singur volum și introducându-l în canonul ebraic. Mulţi dintre Psalmi sunt adevărate rugăciuni şi, de asemenea, mulţi dintre ei prezintă un ton implorator. Însă chiar dacă cartea Psalmilor cuprinde cele mai frumoase și elevate cântări, poezii și ode lirice care au fost scrise vreodată, chiar dacă psalmii sunt recunoscuți ca fiind perfecțiunea poeziei scrise pentru a fi cântate și a exprima sentimentele psalmistului, colecția de psalmi nu trebuie privită doar ca o carte sau o culegere de frumoase cântări, ci o carte plină de însemnătate profetică, în primul rând, unica persoană prefigurată de psalmi fiind Isus Cristos.

Mai mult…

Cartea „Psalmii”, este o culegere de poeme sfinte de gen liric, compuse la origine pentru a fi cântate cu acompaniament de instrumente muzicale cu coarde sau de alt fel. Traducerea greacă Septuaginta, numeşte această carte Psalmoi, nume care înseamnă „cântece cu acompaniament muzical”. Versiunile Bibliei engleze au împrumutat titlul cărţii numite „Psalmii” din Septuaginta. Cartea este uneori numită „Psaltire”, făcându-se astfel referire la instrumentul cu coarde folosit la origine pentru acompaniamentul psalmilor. În bibliile ebraice, cartea „Psalmii” este intitulată Sefer Tehillim sau simplu Tehillim, ceea ce înseamnă „carte de laude” sau „laude”. Ambele titluri, „Psalmii” şi „Laude”, sunt potrivite. Direcţia generală a cărţii, temă care este prezentă peste tot, este aceea a laudei lui Iehova; dar, mulţi psalmi sunt adevărate rugăciuni şi mulţi alţii au un ton de implorare.

Din timpurile vechi, cartea „Psalmii” a fost împărţită în cinci părţi, fiecare dintre acestea formând o culegere separată de psalmi. Împărţirea, respectiv de la Cartea I la V, este următoarea: psalmii 1-41, psalmii 42-72, psalmii 73-89, psalmii 90-106 şi psalmii 107-150. Un alt punct devine interesant: Scripturile ebraice au trei mari subdiviziuni, adică Legea, Profeţii şi Scrierile. „Psalmii”, constituie prima carte din ultimul grup, iar uneori numele primei cărţi este folosit pentru a indica întregul grup. De aceea, atunci când Isus a spus că toate Scripturile care se refereau la El „din legea lui Moise, din Profeţi şi din Psalmi”, trebuie să se împlinească, El înţelegea prin asta, toate lucrurile scrise în Scripturile Ebraice (Luca 24:27,44).

„Psalmii” reprezintă opera mai multor scriitori. Subtitlurile diferiţilor psalmi, conduc la identificarea autorilor lor, deşi aceste subtitluri nu par a fi întotdeauna de o mare acurateţe. De exemplu, ele îi atribuie doisprezece psalmi lui Asaf, dar deoarece se pare că cel puţin unii dintre aceşti doisprezece psalmi se referă la o perioadă ulterioară, s-ar putea ca în ele să fie cuprinşi şi fiii lui Asaf. Lui Eman şi lui Etan, le este atribuit câte un psalm; subtitlurile altor doi psalmi, îl numesc pe Solomon; şaptezeci şi doi de psalmi sunt atribuiţi lui David, iar un al şaptezeci şi treilea subtitlu, îi menţionează numele; unul, psalmul 90, este atribuit lui Moise şi este foarte probabil că şi psalmul 91, să fie compus tot de către el. Unsprezece psalmi, sunt atribuiţi fiilor lui Core. Există alte subtitluri care nu menţionează nici un nume personal, iar treizeci şi patru de psalmi, sunt fără nici un subtitlu. Este, într-un fel, o eroare obişnuită aceea de a reţine că David ar fi compus toţi psalmii. Ceea ce am spus, demonstrează totuşi că, deşi el i-a scris pe cei mai mulţi, nu i-a scris pe toţi. Scriitorii multor psalmi nu pot fi determinaţi cu exactitate.

Nu se poate declara precis cine a cules cei o sută cincizeci de psalmi într-un singur volum. Mulţi sugerează că Ezra, i-a adunat pentru folosirea în al doilea Templu, completând astfel „Psaltirea” folosită în primul Templu. David a fost fondatorul „Psaltirii” şi nu există nici un dubiu că el a început culegerea lor. Şi Ezechia a luat parte la culegerea lor (2Cron. 29:30). Ceea ce trebuie să ne amintim, este că psalmii au fost compuşi de-a lungul unei perioade de peste o mie de ani (de la Moise până după întoarcerea din captivitate), de scriitori diferiţi şi că din vremea lui David încoace, au fost făcute diferite alte culegeri. Acesta este, desigur, motivul pentru care cartea „Psalmii” are cinci părţi. Fiecare dintre acestea, este o parte din aceste culegeri. Faptul că au existat diferiţi alcătuitori ai acestor cinci părţi, explică motivul pentru care unii psalmi sunt repetaţi în actuala carte unică a „Psalmilor” (comparaţi Psalmii 14:1-7 şi Psalmii 53:1-6; Psalmii 40:13-17 şi Psalmii 70:1-5; Psalmii 108:1-13 şi Psalmii 57:5-11; Psalmii 60:5-12). Probabil că Ezra a făcut culegerea definitivă, reunindu-i pe toţi într-un singur volum, introducând acest volum în canonul ebraic.

Pe lângă indicarea, în multe cazuri, a numelui scriitorilor, subtitlurile indicau stilul şi caracterul psalmului sau recomandările sale muzicale, precum tipul de cor care trebuia să-l cânte sau ce instrument trebuia să-l acompanieze, folosirea lui în închinarea publică, dedicarea lui, scopul lui sau ocazia cu care a fost compus. Pentru ilustrare, notaţi subtitlurile Psalmilor 3, 18, 34, 51, 60, 88 şi 120.

Ultimul citat, este primul dintre cei cincisprezece psalmi clasificaţi drept „Cântarea treptelor”. Opiniile despre ceea ce înseamnă aceste clasificări, variază. Cuvântul ebraic tradus astfel, derivă dintr-o rădăcină care înseamnă „a urca” sau „a sări în sus”. El se poate referi la trepte de urcat sau la înălţare în general. Pentru unii, el indică faptul că aceşti psalmi trebuie să fie cântaţi cu maximă ridicare a vocii, pentru alţii că se referă la excelenţa subiectului psalmilor, iar după alţii înseamnă că acel cor care cânta aceste cântări, era situat pe un loc ridicat. Dacă se referă la trepte, ar putea însemna că erau cântate de poporul care urcă pe treptele Templului, aflat pe colina Sionului. Părerea generală spune că aceste „Cântări ale treptelor”, erau cântate de popor, în timp ce călătorea către Ierusalim, fie atunci când se întorcea din Babilon, fie atunci când mergea la Templu pentru sărbătorile anuale. În drumul către cetate, se făcea în general referire ca la o urcare, deoarece ea era situată într-un loc ridicat (vezi Psalmii 122:4; Ezra 7:9).

Unii psalmi au în ebraică o structură alfabetică în care rândurile, versurile sau strofele, încep cu literele succesive ale alfabetului ebraic. Cu alte cuvinte, primul rând începe cu prima literă a alfabetului ebraic, al doilea rând cu a doua literă şi tot aşa pentru tot alfabetul ebraic de douăzeci şi două de caractere. Această structură este denumită „acrostih” şi era folosită pentru a ajuta memoria cântăreţilor. „Acrostihuri” sunt psalmii 9 şi 10 (luaţi împreună; la origine ei erau un singur psalm), 25, 34, 37, 111, 112, 119 şi 145. Psalmul 119, se distinge în mod special, fiind împărţit în douăzeci şi două de strofe a câte opt versuri fiecare; fiecare vers din strofă începe cu aceeaşi literă ebraică, care apare şi la începutul strofei. Cele douăzeci şi două de strofe sunt grupate succesiv sub cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic. Astfel, prima strofă începe cu prima literă a alfabetului ebraic, aleph (א) şi fiecare vers din această strofă începe cu litera aleph; a doua strofă începe cu a doua literă, beth (ב) şi cu această literă beth, începe fiecare dintre cele opt versuri din această strofă; la fel se merge cu fiecare dintre cele douăzeci şi două de strofe.

O expresie pe care cititorul psalmilor o va găsi frecvent, este „sela”. Ea apare de şaptezeci şi unu de ori. Este o expresie muzicală, care înseamnă „pauză”, „suspendare” sau „separare”, fie din partea cântăreţului, pentru un interludiu muzical, fie din partea cântăreţului şi a muzicii instrumentale, pentru o meditaţie tăcută. În fiecare din aceste cazuri, pauza este folosită pentru a da o mai mare tărie faptului sau sentimentului exprimat, permiţând semnificaţiei ultimei declaraţii să se imprime în minte. Citatele care urmează, dau informaţii asupra timpului, ocaziei şi locului în care erau cântaţi psalmii precum şi asupra acompaniamentului muzical al cântăreţilor: 1Cron. 15:19-21,28; 1Cron. 16:5,6,42; 2Cron. 5:12,13; 2Cron. 7:6; 2Cron. 20:21,22; 2Cron. 29:25,28,30; Ezra 3:10,11; Neem. 12:27,40-43; Ps. 95:1,2; Ps. 98:4-6; Ps. 105:2; Ps. 150:3-5; Mat. 26:30 şi Iacob 5:13.

Cartea „Psalmii”, cuprinde cele mai frumoase şi înălţătoare cântări, poezii şi ode lirice care au fost scrise vreodată. Psalmii sunt recunoscuţi drept perfecţiunea poeziei scrise pentru a fi cântate şi a exprima sentimentele psalmistului, diferite fiind de evenimentele din poezia narativă şi dramatică. Unii psalmi, totuşi, sunt de acest ultim tip; redau evenimente care au un caracter dramatic. Ei au fost scrişi în versuri ebraice ritmice, dar fără rimă. Caracteristicile psalmilor sunt paralelismele lor numeroase, adică expresia unor gândiri paralele sau în contrast, sau sentimente în structuri gramaticale asemănătoare. Aceasta a contribuit la a face mult mai puternic ritmul.

Dar, nimeni nu trebuie să înţeleagă că „Psalmii”, ar fi doar o culegere de cântări frumoase, cu mare valoare literară şi expresie emoţională. Ei nu sunt scrişi doar pentru a exprima sentimente ale unor persoane sau pentru a descrie situaţii în care s-ar fi găsit unii indivizi de-a lungul secolelor. Unica persoană prefigurată de aceşti psalmi, este Isus Christos. În legătură cu El sunt pronunţate multe profeţii şi se prezic chiar situaţii în care se vor găsi urmaşii Săi ca şi clasă. Spaţiul nu ne permite să enumerăm prefigurările lui Isus Christos, dar notaţi cel puţin Psalmii 2:6; Psalmii 16:10; Psalmii 22:1,7,8,16,18; Psalmii 34:20; Psalmii 35:11; Psalmii 41:9; Psalmii 69:4,8,9,21; Psalmii 78:2; Psalmii 110:1,2; şi Psalmii 118:22,23. Nu vă înşelaţi: psalmii sunt plini de profeţii. Ei sunt citaţi de Isus şi de apostolii Săi mai frecvent decât orice altă carte a Scripturilor Ebraice. Şi în zilele noastre sunt citaţi de propovăduitorii Evangheliei, datorită, în primul rând, naturii lor profetice.

PROVERBELE

O culegere de „perle” preţioase şi reguli de conduită pentru închinătorii la IEHOVA sunt adunate în cartea „Proverbelor”. Cartea poartă acest titlu (care înseamnă „pentru cuvinte”), deoarece conţine compoziţii care exprimă în puţine cuvinte ceea ce altfel era exprimat în fraze lungi. Ele înlocuiesc un discurs şi sunt pline de semnificaţii. Ca și cartea Psalmilor, este împărțită în 5 părți, fiecare dintre acestea fiind inițial o culegere separată. Se pare că Solomon este cel care a compus mare parte a cărții, lui fiindu-i atribuite primele 29 de capitole. Un rezumat al conţinutului Proverbelor este aproape imposibil de făcut. Prin însăşi natura lor ele sunt sâmburele a numeroase expresii. Se pot face doar observaţii generale despre conţinut.

Mai mult…

Titlul acestei cărţi, este luat din cuvântul ei iniţial care apare în originalul ebraic, Misheley, care înseamnă „proverbe”. Dar, cuvântul ebraic tradus „proverbe”, are un înţeles mai larg: el înseamnă „similitudine”, adică „parabolă”, „comparaţie” sau „ghicitoare”. Cuvântul „proverbe”, vine din termenul latin proverbia, în care pro înseamnă „pentru”, iar verbia înseamnă „cuvinte”. Deci, în înţeles literal, „proverbe” înseamnă „pentru cuvinte”, iar semnificaţia de bază se raportează la semnificaţia originală pe care cuvântul trebuia să o exprime. Acest termen se aplica acelor compoziţii care exprimau, în puţine cuvinte, ceea ce, în mod obişnuit, ar fi trebuit exprimat în multe cuvinte. Proverbul economisea cuvinte: puţinele sale cuvinte erau folosite pentru a înlocui multe cuvinte, deci „pentru cuvinte”. Scurta exprimare proverbială înlocuia un întreg discurs, atât era de plină de semnificaţii. După o exprimare modernă, un proverb spune numai o părticică. Semnificaţia literală a cuvântului „proverbe”, ne face deci să înţelegem cât de potrivit este titlul acestei cărţi a Bibliei, caracterizată prin concizie şi claritate a exprimării.

Cartea „Proverbele”, ca şi „Psalmii”, este o întregire a culegerilor precedente. Aceasta rezultă din faptul că ea este împărţită în cinci părţi, fiecare dintre acestea fiind, iniţial, o culegere separată. Diviziunile sunt următoarele, fiecare identificând pe propriul său scriitor: (1) Capitolele 1-9, al căror verset iniţial este un subtitlu, care arată autorul: „Proverbele lui Solomon, fiul lui David, împăratul Israelului”. (2) Capitolele 10-24, tot cu subtitlul „Proverbele lui Solomon”. (3) Capitolele 25-29, cu subtitlul care spune: „Iată alte proverbe ale lui Solomon, culese de oamenii lui Ezechia, împăratul lui Iuda”. (4) Capitolul 30 – „Cuvintele lui Agur, fiul lui Iache”. (5) Capitolul 31, intitulat cu subtitlul „Cuvintele împăratului Lemuel. Învăţătura pe care i-o dădea mama sa”.

Din ce s-a spus aici, se înţelege în mod limpede că Solomon a compus marea parte a cărţii, lui fiindu-i atribuite primele douăzeci şi nouă de capitole. Aceasta nu înseamnă că el ar fi scris efectiv aceste capitole. 1Împăraţi 4:32, spune referitor la Solomon: „şi el a rostit trei mii de pilde şi a alcătuit o mie cinci cântări”. Dar, dacă nu Solomon le-a scris, cu siguranţă le-au scris alţii. Altfel, cum ar fi putut fi numărate? Faptul că „trei mii” nu era o cifră aproximativă sau rotunjită, este demonstrat prin numărătoarea atentă a imnurilor care ajunge chiar până la o mie cinci. Proverbele lui Solomon „culese” sub îndrumarea lui Ezechia după două sute cincizeci de ani, proveneau din cele mai vechi surse scrise. Desigur, proverbele lui Solomon au fost puse la un loc din timp în timp, în vremea domniei sale şi din aceste copii diferite au fost făcute culegerile. Cine a făcut aceste culegeri şi cine le-a pus împreună, formând cartea „Proverbele”? Este afirmat cu claritate că a treia parte a fost adunată sub îndrumarea lui Ezechia. Mulţi cred că Solomon însuşi ar fi pus în ordine a doua parte; el ar fi putut, deci, să o aranjeze pe prima. Că el a strâns într-adevăr şi că „a pus în ordine un mare număr de pilde”, este dovedit în Eclesiastul 12:9. Agur şi Lemuel, alcătuitorii părţilor a patra şi a cincia a proverbelor, au rămas în obscuritate. Nu există nici o informaţie precisă privitor la ei, ci doar ipoteze. Nu se poate afirma cu siguranţă cine a făcut sau a completat cartea „Proverbele”, aşa cum se găseşte ea în canonul ebraic.

Solomon a domnit între anii 1037 şi 997 î.Chr. Deoarece la începutul domniei sale era tânăr, este probabil că majoritatea proverbelor sale au fost pronunţate către mijlocul şi cea de-a doua perioadă a domniei sale, dar înainte de căderea sa în idolatrie. El era probabil la apogeul său în timpul vizitei împărătesei din Seba, la puţină vreme după programul său de construcţie de douăzeci de ani. Din moment ce nu se ştie nimic clar despre Agur şi Lemuel, nu se poate spune nimic clar despre timpul compunerii proverbelor lor. Nici nu se poate data exact culegerea şi aranjarea cărţii „Proverbele”. Ea nu poate fi însă anterioară domniei lui Ezechia (745-716 î.Chr.), deoarece el a fost unul dintre alcătuitori.

Un rezumat al conţinutului cărţii „Proverbele”, este aproape imposibil de făcut. Cum ar putea ele fi exprimate mai pe scurt? Prin însăşi natura lor, ele sunt piatra de temelie a economiei de cuvinte. Şterge câteva cuvinte şi înţelesul se va pierde odată cu ele. Se pot face doar observaţii generale despre conţinut. Prima parte (1-9) este un poem instructiv în care înţelepciunea este elogiată şi în unele locuri personificată (Proverbele 1:20-33; Proverbele 3:13-20; Proverbele 7:4; Proverbele 8:1-36; Proverbele 9:1-12). Este spus clar, că frica de Iehova este începutul înţelepciunii, că înţelepciunea este găsită de cei care o caută cu răbdare şi că cei care o păstrează, dobândesc viaţa. Sunt făcute afirmaţii privitoare la credinţă, la ascultare şi la studiu şi este dat, de asemenea, un avertisment puternic referitor la prostituata vicleană. Această parte deschide pentru o clipă caseta timpului şi arată cum Cuvântul sau Logosul a fost cu Iehova, înaintea operei Sale creatoare (Proverbele 8:22-36).

A doua parte, este o culegere de proverbe singulare şi maxime separate. Aici, nu e dezvoltată o temă anume, ca în prima parte. Ar putea fi descrisă în general ca un contrast între neprihănire şi păcat, între virtuţile de la Dumnezeu şi viciile contrare. A treia parte urmează aceeaşi linie, dar cu mai multe maxime şi observaţii ale lui Solomon. A patra (Proverbele 30:1-33, a lui Agur) este o mărturisire despre micimea omului, despre puritatea Cuvântului lui Dumnezeu şi despre răutatea unei anumite generaţii. Printr-o construcţie de limbaj paralelă, Agur citează patru lucruri care nu sunt satisfăcute niciodată, patru lucruri prea miraculoase pentru a putea fi înţelese, patru lucruri insuportabile, patru lucruri mici, dar extraordinar de înţelepte şi patru lucruri frumoase şi magnifice. Capitolul treizeci şi unu, partea a cincia, conţine lecţia lui Lemuel asupra castităţii şi a moderaţiei, precum şi descrierea femeii virtuoase.

Să notăm stilul cărţii „Proverbele”. Cea mai mare parte a cărţii este scrisă sub formă de poezie. Capitolele 1-9, sunt compuse în poezie lirică; restul cărţii este alcătuită mai mult din paralelisme poetice, fie că ideea şi construcţia gramaticală sunt paralele, fie că paralelismul este doar în construcţia gramaticală, iar ideile sunt în contrast sau în antiteză. Câteva exemple din primele paralelisme, se pot observa în Proverbele 2:1-5, iar pentru ultimele, se poate citi Proverbele 10:1-7. Poezia ebraică este plină de putere, deşi nu are rimă. Vigoarea, ritmul ei, vin din ritmul gândirii exprimate prin paralelisme. Unele din perlele înţelepciunii „Proverbelor” sunt conectate sau legate în succesiuni coerente, ca un şirag de perle; altele, ca o grămăjoară de perle, sunt adunate şi nu înşiruite. În poemul femeii virtuoase de la sfârşitul cărţii, fiecare dintre cele douăzeci şi două de versete (10-31), începe cu o literă a alfabetului ebraic, într-o ordine bine stabilită. Asemenea poeme sunt numite poeme alfabetice sau acrostihuri. A se vedea lecţia despre cartea „Psalmilor”, pentru o explicaţie mai detaliată a acestei structuri.

Cartea „Proverbele”, stabileşte reguli de conduită care să-i menţină pe închinătorii lui Iehova pe căi drepte. Latura lor practică este evidentă; valoarea lor de a ţine mintea pe calea dreptăţii, este de netăgăduit; ajutorul lor în vegherea asupra spiritului propriu sau a dispoziţiei mentale, este enorm. Şi acest lucru este adevărat, pentru că ele sunt de la Dumnezeu. Amintiţi-vă că Solomon, la începutul domniei sale, l-a rugat pe Iehova să-i dea înţelepciunea divină. El a obţinut-o, a rostit-o, iar „Proverbele” o duc mai departe. Dar, „Proverbele” influenţează nu doar viaţa şi conduita zilnică a oamenilor; ci ele sunt şi profetice, anunţând evenimente memorabile. Această semnificaţie profetică, le ridică la o valoare egală cu a celorlalte cărţi ale Scripturilor Ebraice.

ECLESIASTUL

Scriitorul cărții „Eclesiastul” este Solomon, iar în momentul în care a compus minunatele cuvinte ale cărții Eclesiatrului era sub inspiraţia lui Iehova. Esenţa cărţii este: teme-te de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi respectă poruncile Sale; în afara aprobării sale, totul este deşertăciune.

Mai mult…

„Eclesiastul” este titlul cărţii împrumutat din Septuaginta greacă şi înseamnă „predicator”. În Biblia ebraică este numită Qoheleth (se pronunţă ko-hel’et), după al doilea cuvânt al versetului iniţial. Qoheleth este cuvântul ebraic pe care înţeleptul împărat Solomon şi l-a aplicat sieşi ca nume şi care înseamnă „eclesiast”, „propovăduitor”, „predicator” (Eclesiastul 1:1,2; Eclesiastul 12:10). Deşi cartea nu desemnează numele lui Solomon ca scriitor al ei, câteva pasaje par destul de convingătoare pentru a putea stabili că el a fost scriitorul. „Predicatorul” este identificat în Eclesiastul 1:1,12 ca fiu al lui David şi rege peste Israel în Ierusalim. În istoria biblică, Solomon este singurul care îndeplineşte aceste condiţii. Versetele 13-16, din acelaşi capitol, arată zelul „Predicatorului” în căutarea înţelepciunii şi succesul obţinut de el în cererea înţelepciunii. Aceasta se potriveşte lui Solomon. Eclesiastul 12:9, ne informează că „Predicatorul” a compus proverbe. Înţeleptul împărat Solomon, nu a pronunţat oare trei mii de proverbe? (1Împ. 4:32).

Este limpede faptul că „Predicatorul” din cartea „Eclesiastul” şi Solomon, sunt una şi aceeaşi persoană, contrar opiniei potrivnice a unor „critici înalţi” ai Bibliei, care par a avea plăcere în a tulbura apele limpezi ale adevărului, cu înaltul lor criticism. Puţinii termeni aramaici care se găsesc în carte, ar fi putut fi învăţaţi de Solomon de la unele dintre soţiile sau concubinele sale străine. Şiria, în care se vorbea limba aramaică, făcea parte din imperiul lui Solomon. Se poate spune, de asemenea, că aceste eseuri ale lui Solomon, ca şi proverbele sale, au fost ordonate în forma lor actuală de către un culegător ulterior; dar, această posibilitate nu influenţează deloc faptul că Solomon este scriitorul lor. El a compus probabil această serie de eseuri scurte, către sfârşitul celor patruzeci de ani ai domniei sale (1037-997 î. Chr.), dar înainte de căderea sa în idolatrie şi de pierderea favorii lui Dumnezeu şi inspiraţiei Spiritului Sfânt. Unii iudei şi alţi tradiţionalişti, încearcă să-l justifice pe Solomon, susţinând că el s-a căit de căderea sa şi că după aceea a scris „Eclesiastul”, însă nu pot aduce nici cea mai mică dovadă pentru această tradiţie a lor. Mărturia Bibliei arată în mod clar că Solomon a murit în dezaprobarea divină (1Împ. 11:1-43).

Dar, atunci când Solomon a compus cartea „Eclesiastul”, era în favoarea şi sub inspiraţia lui Iehova. Esenţa cărţii este: teme-te de Dumnezeu, judecătorul tuturor şi ţine poruncile Sale; în afara aprobării Sale, totul este deşertăciune. Această temă este enunţată în mod explicit în introducere şi este reluată în concluzie: „o, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul; o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune”. „Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 1:2; Eclesiastul 12:8,13,14).

În cele ce urmează, vom face o scurtă prezentare generală a conţinutului cărţii „Eclesiastul”. Starea temporară a omului este în contradicţie cu veşnicia pământului şi a continuităţii ciclurilor sale naturale; împăratul gustă şi experienţează fructele preocupărilor şi lucrărilor omeneşti, doar pentru a le respinge ca fiind zadarnice, prin acest comentariu: „şi aceasta este deşertăciune”. El vede stabilit un timp pentru fiecare lucru şi pentru fiecare acţiune; înţelege că omul şi animalul mor în acelaşi fel şi că atât unul cât şi celălalt, se întorc în ţărâna din care au fost făcuţi; el consideră asupririle ca fiind născute de invidie, lene, lăcomie, singurătate şi nebunie. Avertizează despre nebunia conducătorilor, de obligaţia de a plăti pentru păcat, Dumnezeu nu are nimic de a face cu nedreptatea şi că roadele pământului sunt pentru toată lumea şi nu doar pentru cei puţini, care adună în deşert avuţii mari. O analiză despre remediile deşertăciunii, este urmată de observaţii cu privire la înţelepciune; tuturor li se întâmplă aceleaşi lucruri, iar în mormânt nu există conştienţă; înţelepciunea şi nebunia sunt puse în contrast adânc una cu alta; sunt formulate reguli pentru binefacere. Capitolul final, al doisprezecelea, întăreşte îndemnul de aţi aminti de Creator în zilele tinereţii şi puterii tale, avertizând apoi despre greutăţile vârstei înaintate, când bătrâneţea slăbeşte tăria de aţi aminti de Creator printr-o activitate zeloasă în serviciul Său.

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Această carte este o cântare de o supremă frumuseţe. Ea nu este o colecţie de cântece, ci o singură cântare, deşi de obicei este împărţită în opt capitole. A fost scrisă de regele Solomon, după ce a construit minunatul templu pentru Iehova Dumnezeu la Ierusalim şi după ce s-a căsătorit, aproximativ în anul 1010 î.e.n.. Ea are o singură temă pe tot parcursul, aceea a dragostei unei fete de la ţară, din satul Sunem sau Sulem, pentru un păstor. Regele Solomon s-a îndrăgostit de aceeaşi fată, dar dragostea pentru cel drag ei, păstorul, a rezistat fidelă şi regele a pierdut.

Fiind o carte acceptată de Isus și comunitatea creștină timpurie ca parte a scripturilor inspirate, ea este deosebit de valoroasă, dacă este înțeles caracterul ei simbolic, profetic. Fata iubită din cântare reprezintă Biserica spirituală formată 144.000 de membri logodiţi cu cel prefigurat de iubitul ei păstor, Domnul Isus Cristos. În desfășurarea evenimentelor cu caracter profetic, măreţul regele Solomon a pierdut în încercarea de a o cuceri pe frumoasa sunamită sau sulamită, iar dragostea și devotamentul exclusiv al acesteia a învins. Prin aceasta este simbolizată iubirea față de Cristos de care vor da dovadă membrii corpului săi spiritual, rămași pe pământ în timpul sfârșitului, iubire statornică ce va învinge atracția materialismului și a senzualităților acestei lumi decăzute. Deși despărțiți fizic de Mirele lor, regele Cristos întronat – întocmai cum a fost privată frumoasă sulamită sau sunamită de dragul ei păstor – ei vor da dovadă de devotament exclusiv și loialitate, devenind o „femeie” matură în totalitate, demnă de dragostea lui Cristos.

Mai mult…

Titlul în limba română, este o prescurtare a primului verset al cărţii: „Cântarea cântărilor, făcută de Solomon”. Expresia „cântarea cântărilor” este una la superlativ, aşa cum sunt, spre exemplu, expresiile „Dumnezeul dumnezeilor”, „Domnul domnilor”, „Împăratul împăraţilor”, „cerul cerurilor” (cel mai înalt cer) sau „sfânta sfintelor” (cel mai sfânt). Este vorba despre o cântare de supremă frumuseţe şi nu o cântare făcută din mai multe cântări, cum Biblia este o carte formată din şaizeci şi şase de cărţi mici. Denumirea populară veche „Cântecele”, au dat înţelesul impropriu de mai târziu, deoarece „Cântecele” înseamnă „cântări scurte” sau altfel spus, o serie de cântări. Solomon a fost scriitorul cărţii, aşa după cum este stabilit în versetul iniţial. El a fost un prolific scriitor de cântări, fiindu-i atribuite o mie cinci compoziţii (1Împăraţi 4:32). Dar, dintre toate, această cântare a lui Solomon a fost cea mai bună; aceasta a fost „Cântarea cântărilor”. Fără îndoială, aceasta se datorează faptului că a fost scrisă prin inspiraţie, având astfel o semnificaţie profetică.

În timpul când Isus a fost pe pământ, Cântarea cântărilor a fost acceptată de către comunitatea evreiască ca parte din scrierile inspirate şi a fost inclusă în catalogul lor de manuscrise sacre ebraice. Deasemenea, ea a fost acceptată de către comunitatea creştină timpurie ca parte autentică a Sfintelor Scripturi. Corect înţeleasă, ea este o carte benefică pentru noi în a o studia. (2Timotei 3:16,17)

Ea are o singură temă pe tot parcursul, aceea a dragostei unei fete de la ţară, din satul Sunem, sau Sulem, pentru un păstor. Regele Solomon s-a îndrăgostit de aceeaşi fată, dar dragostea pentru cel drag ei, păstorul, a rezistat fidelă şi regele a pierdut.

Personajul principal în Cântare este fata fără nume, de la ţară, din Sunem sau Sulem, pe care regele Solomon o numeşte Sulamita. (Cântarea Cântărilor 6:13). Fata are un număr de fraţi care iau parte la Cântarea dramatică. Un alt personaj proeminent este păstorul iubit. Altele persoanje ce au roluri cu dialog în Cântare sunt doamnele de la curtea lui Solomon, numite „fiicele Ierusalimului” şi, de asemenea, femeile ce locuiesc în oraş, care sunt numite „fiicele Sionului”.

Mult mai important de observat față de compoziția sa poetică este caracterul ei profetic, ea simbolizând lucruri adânci din scopul lui Dumnezeu. Fata iubită din cântare reprezintă Biserica spirituală formată din 144.000 de membri logodiţi cu cel prefigurat de iubitul ei păstor, Domnul Isus Hristos, acum glorificat în ceruri datorită dragostei lui arzânde pentru Tatăl Său ceresc. Iehova Dumnezeu L-a întronat pe Fiul Său Isus Hristos în ceruri în 1914, dar El nu a luat rămăşiţa cu El. Deci, cei din clasa Bisericii care sunt încă în trupuri de carne pe pământ sunt logodiţi cu Cristos, însă sunt despărțiți fizic de subiectul afecțiunii lor. Ei trebuie să se păstreze ca şi fecioarele caste, nepătaţi de către această lume. Întocmai cum iubirea pentru păstor a fost supusă unui test major atunci când regele Solomon însuşi a venit în vecinătatea Sunemului sau Sulemului, a tăbărât cu corturile lui nu departe de casa ei şi de podgoriile ei, unde este remarcată de rege, care și-a exprimat admiraţia pentru ea şi i-a propus să vină cu el înapoi la Ierusalim şi să devină una din soţiile sale – tot astfel, corespunzătoare cu slava exterioară a regelui Solomon ca şi rege, această lume are multă atractivitate exterioară. Prin aceasta lumea încearcă să câştige afecţiunile rămăşiţei. Dar membrii ei ascultă porunca de a nu iubi lucrurile din această lume, „pofta cărnii şi pofta ochilor şi lăudăroşenia vieții.” (1Ioan 2:15,16). Dragostea lor din toată inima pentru Mirele ceresc îi face să dispreţuiască avansurile seducătoare pe care această lume le face lor cu materialismul ei.

Testul sulamitei din tabăra regelui Solomon în apropiere de satul ei Sunem a eşuat, atât de intensă era dragostea ei pentru un simplu păstor. Însă, când tabăra lui s-a mutat înapoi la Ierusalim, regele Solomon a poruncit ca sulamita să fie adusă cu el. (Cântarea cântărilor 3:6-11) Ce test final avea în față sulamita! Un asemenea test de dragoste pentru Păstor şi munca Lui de seceriș a venit asupra fraților săi spirituali în această zi materialistă, la fel cum a venit şi peste Sulamita reţinută în Ierusalim de către Regele Solomon. La acea vreme Solomon era deja căsătorit cu regine şi concubine. Dragostea lui pentru Sulamită nu ar fi fost nici prima lui dragoste, nici o dragoste neîmpărţită. El o dorea ca pe încă una din soţiile sale secundare, nu ca pe unica femeie a afecţiunii sale maritale. El nu-i putea oferi ceea ce iubitul ei păstor îi oferise. Frumoasa sulamită sau sunamită obligase solemn femeile de la curtea regelui să nu încerce să trezească în ea drăgostea pentru regele Solomon, să nu o facă să se dovedească infidelă primei ei iubiri. Sulamita, dusă de Solomon în tabăra să, e indiferentă la admiraţia lui pentru ea, dar îi vorbeşte iubitului ei păstor ca şi cum acesta ar fi fost prezent. (Cântarea cântărilor 1:1-7,12-14) Acesta pătrunde în tabără pentru a o încuraja şi pentru a-şi exprima devotamentul reciproc. (Cântarea cântărilor 1:5-17; Cântarea cântărilor 2:1,2).

În desfășurarea evenimentelor cu caracter protefic, măreţul rege Solomon a pierdut în încercarea de a o cuceri pe frumoasa sunamită sau sulamită. Fiind fără speranţă să mai încerce să o câştige, el a lăsat-o să meargă acasă. Experienţa ei cu Regele Solomon a fost un test al încercării, pentru a dovedi dacă este statornică în dragoste şi loială. După ce a triumfat asupra ademenirilor unui rege glorios, stând ca un zid împotriva tuturor atracţiilor lucrurilor materiale ale acestei lumi, ea şi-a dovedit statutul, că este o femeie matură în totalitate şi fermă în principiile virtuoase pe care mama să o învăţase. În împlinirea profetică, până când bătălia Armaghedonului va distruge materialismul acestei lumi vechi, cei rămaşi logodiţi cu Păstorul Cristos trebuie să treacă testul dragostei fidele pentru El, având ca imbold al acțiunii lor o dragoste pentru Cristos, aşa cum sulamita a avut pentru dragul ei păstor.

ISAIA

Serviciul profetic al lui Isaia, primul dintre „profeţii majori”, a fost îndeplinit în timpul domniilor împăraţilor lui Iuda, şi-anume: Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia. El a început să profeţească cu puţin timp înainte de moartea lui Ozia (774 î. Chr.), până în al patrusprezecelea an al domniei lui Ezechia, adică anul 732 î. Chr.. Numele Isaia înseamnă „Salvarea lui Iah”.

Cartea Isaia poate fi împărţită în trei părţi: capitolele 1-35, conţin profeţii privitoare la diferite naţiuni, care au fost pronunţate înainte ca Asiria să invadeze Ierusalimul; capitolele 36-39, sunt în primul rând istorice şi descriu invazia lui Sanherib, relatând deasemenea boala, vindecarea şi indiscreţia lui Ezechia de a-i arăta comorile sale fiului regelui Babilonului; capitolele 40-66, cuprin profeţii care privesc în principal restaurarea rămăşiţei credincioase din captivitatea babiloniană.

Notabile în profeţiile lui Isaia, sunt amplele mărturii referitoare la Cristos şi Împărăţia Sa. Autenticitatea cărţii este dovedită de profeţiile ei care s-au împlinit în mic cu naţiunea iudaică, iar multe altele s-au împlinit cu privire la Cristos Isus când a fost pe pământ. Cu excepţia lui Moise, nici unul dintre profeţii iudei nu este citat atât de des, în Scripturile Greceşti Creştine, ca Isaia.

Mai mult…

Isaia este primul dintre cei trei profeţi, numiţi în mod obişnuit „profeţii majori”; adică primul în timp şi ca aşezare în canonul Bibliei. Serviciul său profetic, a fost îndeplinit în timpul domniilor împăraţilor lui Iuda, Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia. Se pare că el a început să profeţească cu puţin timp înainte de moartea lui Ozia (774 î. Chr.) şi a continuat timp de mulţi ani, până în al patrusprezecelea an al domniei lui Ezechia, adică anul 732 î. Chr. (Isaia 1:1; Isaia 6:1; Isaia 36:1). Aceasta ar prelungi perioada de serviciu la peste patruzeci şi doi de ani, cel puţin; şi un serviciu de câţiva ani mai mult, pare foarte probabil. Tradiţia spune că Isaia ar fi trăit până în timpul domniei răului şi sângerosului rege Manase, care l-a ucis pe bătrânul profet, iar această faptă rea l-ar fi făcut pe apostolul Pavel să scrie expresia care se găseşte în Evrei 11:37. Dar, amintiţi-vă că aceasta este doar tradiţie. Contemporani cu Isaia au fost profeţii Osea, Mica şi Oded (Os. 1:1; Mica 1:1; 2Cron. 28:6-9). Despre personalitatea lui Isaia, se cunosc puţine informaţii. El a fost fiul lui Amoţ (nu profetul Amos), s-a căsătorit cu o profetesă, de la care a avut cel puţin doi fii şi a scris câteva lucrări istorice pe lângă cartea biblică „Isaia” (Isaia 1:1; Isaia 7:3; Isaia 8:3,18; Isaia 30:8; 2Cron. 26:22). Numele lui înseamnă „Salvarea lui Iah”.

Cartea „Isaia” se poate împărţi în trei părţi: capitolele 1-35, conţin profeţii cu scopuri adânci, privitoare la diferite naţiuni, profeţii care se pare că au fost pronunţate înainte ca Asiria să invadeze Iuda şi să asedieze Ierusalimul; capitolele 36-39, sunt în primul rând istorice şi descriu invazia lui Sanherib, relatând de asemenea boala, vindecarea şi indiscreţia lui Ezechia de a-i arăta comorile sale fiului regelui Babilonului; capitolele 40-66, cuprind profeţii care privesc în principal restaurarea rămăşiţei credincioase din captivitatea babiloniană, în mic, iar într-o reprezentare mai mare, restaurarea care urma să vină după mulţi ani, sub Mai Marele Cir. Se pare că această ultimă parte de douăzeci şi şapte de capitole, a fost scrisă după înfrângerea lui Sanherib şi după ce a fost îndepărtată ameninţarea dominaţiei asiriene, când atenţia profetică era îndreptată doar către viitoarea ameninţare babiloniană. Ea a fost scrisă probabil în timpul celor cincisprezece ani de pace, adăugaţi vieţii împăratului Ezechia. Notabile în profeţiile lui Isaia, sunt amplele mărturii referitoare la Christos şi Împărăţia Sa, la rămăşiţa unsă restatornicită de astăzi şi la însoţitorii ei, „alte oi” sau „străinii”. Conţinutul fiecărei părţi va fi expus pe scurt.

Prima parte (capitolele 1-35): cu o maiestuoasă îndrăzneală, profetul lui Iehova invită toată creaţia să aplece urechea spre el, căci va face de cunoscut controversa lui Dumnezeu cu poporul mărturisit al Său. Marele Teocrat este sătul de urâcioasele ritualuri fastuoase, de sărbători şi sacrificii; dar, întorcându-se de la religie, păcatele lor asemănătoare purpurei, vor deveni albe ca zăpada şi în zilele din urmă, oameni din toate naţiunile vor alerga la Sion şi la Ierusalim pentru a învăţa legea lui Iehova şi pacea care o urmează. Dintr-o dată, profetul se ridică împotriva lui Iuda şi denunţă idolatriile sale, prezice pedepse şi arată lipsa de cunoştinţă, ca fiind cauza pentru căderea lor în captivitate; Isaia are o viziune despre slava lui Iehova în Templu, buzele sale sunt curăţate şi este trimis să profeţească. Şiria şi Israelul se aliază împotriva lui Iuda, dar este anunţată căderea conspiratorilor prin Asiria; Iuda este avertizat împotriva acestei ligi a naţiunilor şi este îndemnat să se teamă de Iehova; după ce a anunţat naşterea umană dintr-o fecioară, profetul descoperă domnia eternă a guvernării lui Mesia, creşterea şi pacea Să; Asiria va fi folosită ca o nuia de pedeapsă de către Iehova, dar va cădea la rândul său printr-un decret divin, iar o rămăşiţă de izraeliţi credincioşi, se va întoarce la închinarea lui Dumnezeu; Israel este mângâiat prin cunoştinţa despre Împărăţia pacificatoare a lui Christos şi prin promisiunea întoarcerii unei rămăşiţe credincioase, faţă de care mânia lui Dumnezeu va fi retrasă.

Atenţia se îndreaptă apoi către Babilon; este prezisă distrugerea sa prin mezi; este prefigurată căderea ambiţiosului Lucifer, prin persoana regelui Babilonului; se succed apoi mesaje de dureri arzătoare împotriva Moabului, Damascului, Etiopiei şi Egiptului, apoi din nou asupra Babilonului, apoi asupra Seirului, Arabiei, Iudeei şi Tirului. Judecăţile lui Dumnezeu de pustiire a ţării, sunt anunţate din cauza violării legământului veşnic, dar o rămăşiţă se va întoarce şi va participa la un ospăţ divin de bucate miezoase, va fi eliberată de moarte şi va cânta o cântare de laudă şi încredere în Iehova; El va distruge monstruoasele puteri mondiale care domină „marea” umanităţii şi o pedeapsă îi va risipi pe batjocoritorii lui Efraim şi pe capii Ierusalimului, care se încred într-un presupus legământ cu moartea şi cu iadul, în loc să accepte piatra încercată de temelie pusă în Sion – Christos Mesia. Este declarată o nenorocire împotriva acelora care, beţi fiind, se închină după învăţături omeneşti şi împotriva acelora care se încred în braţul carnal al Egiptului, pentru a fi eliberaţi; este reafirmată sentinţa divină că Asiria va simţi focul distrugerii; este prezisă domnia unui Împărat drept, împreună cu prinţii Săi; sunt declarate indignarea şi răzbunarea lui Iehova împotriva tuturor naţiunilor, pentru a răzbuna răul tratament aplicat Sionului; iar ultimul capitol din această parte, descrie în mod minunat starea prosperă a organizaţiei vizibile restaurate a lui Iehova şi bucuriile binecuvântate ale rămăşiţei credincioase restatornicite, care se întoarce la El.

A doua parte (capitolele 36-39): aici este descrisă invazia lui Sanherib împotriva lui Iuda, în al patrusprezecelea an al împăratului Ezechia; sunt raportate discursurile hulitoare ale lui Rabşache; Ezechia trimite slujitori să-l întrebe pe Isaia; o profeţie liniştitoare împotriva Asiriei vine de la Iehova, prin Isaia; apoi, Dumnezeu îi nimiceşte pe invadatori şi după aceea, Sanherib este asasinat de cei doi fii ai săi, în timp ce se închina în templul dumnezeilor săi demoni. Boala mortală a lui Ezechia este vindecată şi cincisprezece ani sunt adăugaţi vieţii sale; el arată, în mod indiscret, comorile sale ochilor prinţului babilonian Merodac-Baladan, iar Isaia prezice timpul captivităţii babiloniene în care comoara va fi dusă în Babilon împreună cu poporul lui Iuda.

Partea a treia (capitolele 40-66): cum s-a spus deja, această parte vorbeşte din nou despre captivitatea babiloniană şi în special despre căderea Babilonului şi restatornicirea unei rămăşiţe credincioase în Sion sau Ierusalim. Dar nu trebuie să ne limităm, în această a treia parte, doar la evenimentele întâmplate în mic, cu mulţi ani în urmă; vederea acestor glorioase profeţii, ar trebui să ne ridice mult deasupra acestor limite literale, ajungând la înălţimile sublime ale profeţiei privitoare la Mesia, Împărăţia Sa, binecuvântările şi triumful domniei Sale. La început (Isaia 40:1-31), sunt prezise mângâierea organizaţiei Sale şi vestitorul venirii lui Mesia şi este descrisă în mod viguros incomparabila înţelepciune şi putere a lui Iehova; El îl va favoriza pe Servul Său persecutat şi va arăta că toţi împotrivitorii sunt nimic; Servul Său ales, va veni cu eliberare, libertate şi lumină; un popor care va servi că martorii lui Iehova, va fi eliberat din captivitate; cu aproximativ două sute de ani înainte, este prezis decretul de eliberare a împăratului Cir, de încetare a robiei babiloniene, pentru ca atunci când va veni eliberarea Israelului, să se ştie că Iehova se îngrijise de aceasta. Cir fiind cuceritorul Babilonului, logic că sunt prezise umiliri şi moarte pentru Babilonul idolatru, dar Servul lui Iehova va conduce rămăşiţa lui Iehova din robie şi cei strânşi din toate naţiunile vor fi o mulţime surprinzătoare; potirul mâniei Sale este îndepărtat deci, pentru totdeauna de la buzele organizaţiei restatornicite a lui Iehova şi el va fi dat persecutorilor încăpăţânaţi, care îl vor bea cu siguranţă, până la ultima picătură! Trezit şi întărit, Sionul se va ridica din pulbere, iar fiii săi vor pleca din Babilon, ca nişte vase curate, pentru a proclama veştile bune.

Capitolul 53, prezice suferinţele lui Christos pe pământ; cele trei capitole care urmează, arată că „femeia” lui Dumnezeu, care a fost pentru multă vreme stearpă, devine o mamă fericită a multora; moştenitorul legământului pentru Împărăţie cu David, este promis drept Cap şi Stăpânitor al popoarelor; cu El se vor uni nu doar o rămăşiţă a legământului, ci şi străini dintre toate naţiunile.

Tema prosperităţii şi abundenţei se opreşte în capitolele 57-59, pentru a se demasca idolatria falşilor închinători şi pentru a se avertiza despre venirea Mântuitorului Sionului pentru judecată. Tema se reia cu putere crescută şi atinge noi culmi în capitolul 60, arătând că neamurile se unesc cu Sionul strălucitor şi cu rămăşiţa sa unsă într-o măsură fără precedent, ca o mare, ca nişte nori de porumbei care zboară; porţile Sionului sunt mereu deschise pentru a-i primi pe cei care vin, căci unul devine o mie, cel mic devine o naţiune puternică. Christos Mesia, este unicul însărcinat să îndeplinească toate acestea, prin ungerea Spiritului lui Iehova, iar ca rezultat al operei Sale de reconstrucţie, Sionul este numit cu un nume nou; el este şi cel care va călca teascul mâniei lui Iehova, vărsând asupra lumii lui Satan răzbunarea divină; scopul neschimbat al lui Iehova, de a distruge vechile ceruri şi vechiul pământ şi de a crea ceruri noi şi un pământ nou, este declarat aici, iar în această Lume Nouă fără sfârşit, toată creaţia, incluzând fiinţele pământeşti, va veni cu regularitate să se închine înaintea Suveranului lor Creator.

Desigur, „criticii înalţi” ai Bibliei, care îşi găsesc plăcerea în strecurarea ţânţarilor, care de fapt nici nu există, exprimă îndoieli referitor la această carte, asupra cărora ne-am apleca în zadar, iar principala acuză ar fi că Isaia nu a scris efectiv a treia parte a cărţii – capitolele 40 până la 66. Aşa-zisa lor dovadă, este atât de caraghioasă, încât nu merită să dedicăm spaţiu pentru a prezenta dovezile depline şi supraabundente că Isaia a fost scriitorul ei (vezi Fapte 8:30-35 şi Isaia 53:7,8). Alţii cad în extaz în faţa stilului literar al cărţii, care este într-adevăr de o incomparabilă frumuseţe şi nu apreciază ce are ea de cea mai mare valoare şi anume, conţinutul său inspirat. Autenticitatea cărţii nu poate fi contestată cu succes. Multe dintre profeţiile ei s-au împlinit în mic cu naţiunea iudaică, multe altele s-au împlinit cu privire la Christos Isus, când a fost pe pământ, iar multe altele au avut sau îşi au împlinirea lor majoră şi completă acum. Cu excepţia lui Moise, nici unul dintre profeţii iudei nu este citat atât de des, în Scripturile Greceşti Creştine, ca Isaia.

IEREMIA

“Ah Doamne Iehova! Iată că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil.” Acestea au fost cuvintele tânărului Ieremia, atunci când Iehova i-a spus că, dinainte de a se naşte, l-a rânduit profet al neamurilor. După ce Iehova i-a promis ajutor divin, el a plecat cu o deplină încredere şi timp de 40 de ani înaintea căderii Ierusalimului, denunţurile arzătoare şi strigătele de avertizare ale lui Ieremia, au răsunat pe străzile Iudeii şi Ierusalimului. Profeţiile lui Ieremia s-au adeverit, demonstrând astfel că erau inspirate de Dumnezeu. Cartea acoperă o perioadă de timp de aproximativ 66 de ani. Numele Ieremia înseamnă „Iah este înalt.”

Întreaga societate umană din Ierusalim, care se dedase la practicarea închinării false, a luptat împotriva credinciosului profet, dar nu l-au putut învinge, deoarece Iehova era cu slujitorul Său pentru a-l salva.

Criteriul după care este dispusă cartea, este cel al argumentelor.

Autenticitatea cărţii „Ieremia”, este indiscutabilă. Ieremia a mărturisit împlinirea în mic a multora dintre profeţiile sale; căderea Ierusalimului în faţa Babilonului, restabilirea închinării lui Iehova la Ierusalim după o perioadă de pustiire de şaptezeci de ani. Unele dintre profeţiile cărţii s-au împlinit atunci când Isus a fost pe pământ; împlinirile majore referitoare la aceste „zile din urmă”, au avut loc sau sunt iminente. Cartea este citată adesea în Scripturile Greceşti Creştine.

Mai mult…

„Ah, Doamne Iehova! Iată că eu nu ştiu să vorbesc, căci sunt un copil”. Acestea au fost cuvintele pronunţate de buzele tânărului Ieremia din Anatot atunci când, în anul 647 î. Chr., Iehova i-a spus că, dinainte de a se naşte, l-a rânduit proroc al neamurilor. Dar, cuvintele sale nu erau o scuză, pentru a acoperi trândăvia, prin lipsa zelului pentru Iehova Dumnezeu. După ce Iehova i-a promis ajutor divin, mişcându-i buzele şi punându-i cuvintele Sale în gură, el a plecat cu o deplină încredere. Timp de patruzeci de ani înaintea căderii Ierusalimului, denunţurile arzătoare şi strigătele de avertizare ale lui Ieremia au răsunat pe străzile Iudeii şi Ierusalimului. Pline de claritate, ele avertizau cu privire la cei şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului, luminând drumul întoarcerii spre favoarea lui Dumnezeu. Însă, cuvintele de avertisment n-au fost ascultate, iar izraeliţii rebeli, au văzut distrugerea Ierusalimului şi au fost duşi în captivitate în Babilon, în anul 607 î. Chr. Profeţiile lui Ieremia s-au adeverit, demonstrând astfel că erau inspirate, că erau de la Dumnezeu. În cartea sa, el a adăugat date istorice ce merg până în al douăzeci şi şaselea an al pustiirii Ierusalimului (anul 37 al captivităţii fostului împărat Ioiachin), extinzând astfel la aproximativ şaizeci şi şase de ani perioada de timp luată în calcul, în cartea scrisă de el şi care-i poartă numele (Ieremia 1:1-10; Ieremia 52:31-34). Numele lui înseamnă „Iah este înalt”.

Ieremia a stat împotriva intoleranţei religioase, a bigotismului şi a persecuţiei. Lipsa sa de popularitate a fost din ce în ce mai mare, în fiecare categorie sau clasă a societăţii umane din Ierusalimul religios, de la împăraţi, conducători politici şi preoţi religioşi, până la poporul de rând. Ei au luptat împotriva credinciosului profet, dar nu l-au putut învinge, deoarece Iehova era cu slujitorul Său pentru a-l izbăvi (Ieremia 1:17-19).

Conţinutul cărţii „Ieremia”, nu este dispus în mod cronologic, ci mai degrabă după un alt criteriu, cel al argumentelor. Două lucruri rele sunt scoase în evidenţă: poporul a abandonat pe Iehova, fântâna cu apă vie şi şi-a săpat propriile sale puţuri, puţuri crăpate, care nu pot ţine apa. Naţiunea, altădată sădită ca o viţă nobilă, a degenerat. Sânge nevinovat îi murdăreşte haina de aparentă evlavie. Iuda a văzut căderea Israelului şi captivitatea sub Asiria, dar urmează aceeaşi conduită încăpăţânată a surorii ei şi cade în aceeaşi captivitate, dar sub Babilon. Ipocrită Iuda, pretinde că urmează legea lui Dumnezeu, dar preoţii şi profeţii sunt nişte mincinoşi, înşelători care pervertesc judecata dreaptă, iar poporului îi place lucrul acesta. Din cauza serviciului adus lui Dumnezeu doar cu buzele, ei declară: „suntem izbăviţi! – Ca iarăşi să facă toate aceste urâciuni…” Continuă fără ruşine săvârşirea păcatele lor şi se încurajează cu preziceri de pace. Sărmani visători! Şi iată că nu pacea este cea care vine, ci pustiirea! Iehova nu va cruţa Templul pângărit al Ierusalimului, aşa după cum nu a cruţat tabernacolul din Şilo, în zilele preotului Eli. Doar căinţa ar putea îndepărta nenorocirea, dar nu se poate aştepta aşa ceva din partea religioniştilor! (Ieremia 2:1-9:26).

Ei sunt avertizaţi să nu urmeze calea păgânilor, în construirea idolilor de lemn şi de metal şi li se vorbeşte despre neputinţa unor asemenea „dumnezei” fără viaţă; dar, căile păcătoase ale lui Iuda sunt de neschimbat, ca şi petele leopardului! Falşii profeţi care resping prezicerile de foamete şi masacru ce vor urma, vor fi şi ei loviţi; poporul va fi cu siguranţă risipit. Pentru a pune în evidenţă siguranţa venirii pustiiri, Ieremia este instruit să nu se căsătorească; el însă prezice şi o restatornicire după captivitate; „pescarii” şi „vânătorii” îndrumaţi de Dumnezeu, vor aduna rămăşiţa poporului, iar oamenii de bună credinţă dintre multe naţiuni, se vor uni cu această rămăşiţă restatornicită. Urmează apoi, lucruri privitoare la sabat (Ieremia 10:1-17:27).

Cu simbolul vasului şi lutului, Dumnezeu îşi arată puterea absolută asupra naţiunilor; după ce a rostit judecăţile lui Dumnezeu asupra idolatrilor din valea Hinom, Ieremia sparge vasul de lut pentru a ilustra cum va fi distrus Iuda de Iehova (Ieremia 18:1-23; Ieremia 19:1-15). Paşhur, guvernator al Templului, îl persecută pe Ieremia şi îl pune în temniţă. Neînfricat, abia pus în libertate, Ieremia îşi repetă cu curaj profeţia asupra condamnării Ierusalimului şi îi spune în faţă lui Paşhur că el, familia şi prietenii săi vor muri în Babilon. Zelul arzător dinlăuntrul lui Ieremia, îl face să predice în continuare. În timpul împăratului Zedechia, cetatea cade, după un asediu greu; dar mai întâi împăratul Şalum (Ioahaz) moare prizonier; Ioiachim va fi înmormântat ca un măgar, iar Ioiachin, împreună cu mama sa, va fi deportat în Babilon, unde va muri (Ieremia 20:1-18; Ieremia 21:1-14; Ieremia 22:1-30).

O altă promisiune de restatornicire, urmează imediat după energicele denunţări ale lui Ieremia împotriva profeţilor falşi, visători; cu viziunea smochinelor bune şi rele, îi este arătată lui Ieremia contrastul dintre două clase duse prizoniere în Babilon: una care devine o rămăşiţă credincioasă şi care se va întoarce în patrie, iar cealaltă care nu se va corecta (Ieremia 23:1-40; Ieremia 24:1-10).

Capitolul douăzeci şi cinci, stabileşte timpul de pustiire a Ierusalimului, timp de şaptezeci de ani şi de asemenea limita în timp a dominaţiei mondiale exercitate de către Babilon, după care Babilonul va cădea. Cupa mâniei Domnului va fi dată multor neamuri prin Nebucadneţar, ca executor al Său, iar acestea vor fi silite să o bea; cei ucişi vor acoperi pământul de la un cap la altul. În primul an al domniei lui Ioiachim, profeţiile lui Ieremia i-au iritat atât de mult pe capii religioşi, încât ei au aţâţat gloatele, încercând să-l ucidă pe profet. S-a ţinut o judecată; preoţii şi profeţii l-au acuzat de răzvrătire şi au cerut pedeapsa cu moartea. Ieremia şi-a pronunţat singur apărarea, ca profet al lui Dumnezeu şi i-a avertizat să nu agraveze păcatul poporului cu vărsarea sângelui său nevinovat; în decizia lor, bătrânii şi-au amintit că Mica prezisese pustiirea Sionului în timpului domniei lui Ezechia, dar nu a fost persecutat pentru aceasta şi că Urie profeţise la fel împotriva cetăţii şi de frică fugise în Egipt, dar a fost adus la Ioiachim şi ucis. Privitor la Ieremia, ei au decis: „acest om nu merită moartea” (Ieremia 26:1-24).

Sub simbolul legăturilor şi jugurilor, Ieremia a profetizat subjugarea lui Iuda şi regatelor apropiate, lui Nebucadneţar; falsul profet Hanania, distruge jugul de lemn care este înlocuit cu un jug de fier, iar Hanania moare în anul acela, aşa cum profeţise Ieremia (Ieremia 27:1-22; Ieremia 28:1-17). Ieremia trimite o scrisoare celor din prima captivitate, care sunt deja în Babilon, spunându-le să aştepte cu răbdare să treacă şaptezeci de ani, după căderea Ierusalimului şi să nu aştepte eliberarea din Babilon înainte de acest timp; dar în Babilon, profeţii falşi au respins prezicerile sale şi au prezis o eliberare apropiată, făcându-l pe Ieremia să scrie o a doua scrisoare, de data aceasta pronunţând judecăţi împotriva falşilor profeţi (Ieremia 29:1-32; versetele 16-20, sunt fie inserări de mai târziu, fie adăugiri editoriale şi sunt marcate astfel în traducerile Moffatt şi Smith). Următoarele două capitole, vorbesc despre necazul şi restatornicirea lui Iacov şi prevesteşte timpul când legământul legii vă fi înlocuit cu un nou legământ.

În al zecelea an al domniei lui Zedechia, Ieremia este întemniţat pentru lucrarea sa de mărturie; în acest timp cumpără un ogor, ca dovadă sigură a restatornicirii lui Israel de mai târziu; Dumnezeu însuşi reafirmă viitoarea captivitate şi restatornicirea, promiţând un legământ veşnic pentru binele poporului. Ieremia vorbeşte lui Zedechia despre căderea cetăţii; când ameninţarea babiloniană creşte, Zedechia, conducătorii şi poporul încheie un legământ care proclamă libertatea oricărui slujitor evreu; dar, abia fac trupele asediatoare o retragere temporară, că iudeii încalcă legământul şi îi înrobesc din nou; ei sunt mustraţi şi anunţaţi că Nebucadneţar se va întoarce şi va învinge cetatea. În timpul asediului Ierusalimului, ascultarea recabiţilor faţă de porunca părintelui lor pământesc, Ionadab, este pusă în contrast adânc cu neascultarea iudeilor faţă de Dumnezeul lor, Iehova. Relatarea se întoarce acum la un moment în care Ieremia, prin scribul său Baruc, scrie un sul sau carte profetică, pe care împăratul Ioiachim o arde, dar este scris un alt sul care conţine aceleaşi profeţii, precum şi altele noi (Ieremia 32:1-36:32).

În timpul scurtei retrageri a babilonienilor din Ierusalim, Ieremia este capturat în timp ce părăseşte oraşul şi este acuzat de dezertare în tabăra caldeenilor. Persecutorii săi religioşi îl prigonesc, întemniţându-l; apoi este aruncat într-un puţ, sub acuzaţia că a slăbit moralul de luptă al oraşului; de aici este salvat de eunucul (famenul) etiopian Ebed-Melec; Zedechia se consultă cu Ieremia în curtea temniţei şi din nou aude că supunerea faţă de caldeeni este singura sa şansă. Dar, el refuză să urmeze sfatul, iar în al unsprezecelea an al domniei sale cetatea cade, iar el îşi vede fiii ucişi sub propriii săi ochi, înainte de a fi orbit; toţi, cu excepţia celor mai săraci din ţară, sunt mutaţi prizonieri în Babilon; Ieremia este pus în libertate, iar Ghedalia este făcut guvernator la Miţpa, însă după două luni este asasinat. În ciuda avertismentului lui Ieremia, poporul lăsat liber în ţară, fuge în Egipt, la Tahpanes, luându-l cu sine pe Ieremia; aici, profetul continuă să denunţe idolatria iudeilor şi avertizează că armata caldeeană va veni, aducând distrugerea, împotriva faraonului Ofra al Egiptului (Ieremia 37:1-44:30).

După o scurtă profeţie care îl asigură pe secretarul lui Ieremia, Baruc, că va fi cruţat, urmează o serie de profeţii împotriva Egiptului, Filistiei, Moabului, Amonului, Edomului, Damascului, Chedarului, Hazorului şi Elamului; ca un punct culminant, însăşi puternicul Babilon, folosit întâi pentru a înfrânge toate regatele precedente, este avertizat despre completa sa pustiire. Profeţia de condamnare împotriva Babilonului este intercalată cu unele preziceri asupra întoarcerii lui Israel din captivitate (Ieremia 45:1-51:64). Ultimul capitol al cărţii „Ieremia”, repetă, amplificând, istoria căderii Ierusalimului, descrisă şi în capitolul 39 şi relatează distrugerea Templului. Cartea se termină menţionând cum Nebucadneţar ia prizonieri mai mulţi fugari iudei şi cum, atunci când Evil-Merodac urcă pe tronul Babilonului, la douăzeci şi şase de ani după căderea Ierusalimului, îl tratează în mod favorabil pe Ioiachin. Acest capitol final este foarte asemănător ultimului capitol din „2Împăraţi”, carte este alcătuit, evident, de către profetul Ieremia.

Autenticitatea cărţii „Ieremia”, este indiscutabilă. Ieremia a mărturisit împlinirea în mic a multora dintre profeţiile sale, inclusiv căderea Ierusalimului în faţa Babilonului. El a prezis restabilirea închinării Lui Iehova la Ierusalim, după o perioadă de pustiire de şaptezeci de ani. După şaptezeci de ani, în aceeaşi lună a pustiirii complete a ţării, Ierusalimul scapă de captivitate, inaugurând această restatornicire prin celebrarea sărbătorii corturilor, în Sion! Unele dintre profeţiile cărţii s-au împlinit atunci când Isus a fost pe pământ; împlinirile majore referitoare la aceste „zile din urmă”, au avut loc sau sunt iminente. Cartea este citată adesea în Scripturile Greceşti Creştine.

PLÂNGERILE

Introducerea din „Septuaginta”, mărturia Talmudului iudaic, cât şi similitudinea de limbaj şi de stil cu cartea profetică ce poartă numele lui Ieremia, sunt dovezi potrivit cărora această carte a fost scrisă de Ieremia.

Pedepsele şi suferinţele asediului şi a căderii Ierusalimului, l-au inspirat pe profet să scrie această „Plângere”, la puţină vreme după căderea cetăţii.

Fundamentul istoric, este dovedit de ultimul capitol al cărţii, care arată evenimentele istorice din a căror ruine se înalţă cele cinci cântece funebre ale cărţii „Plângeri.”

Mai mult…

Această carte nu numeşte scriitorul său. Prima dovadă asupra scriitorului ei, se găseşte în introducerea adăugată de cea mai veche traducere existentă, „Septuaginta”, unde citim: „şi după ce Israel a fost dus în robie şi Ierusalimul a rămas pustiu, profetul Ieremia a plâns Ierusalimul în aceste plângeri şi a spus…”. Talmudul iudaic, care cuprinde cele mai vechi tradiţii, spune: „Ieremia şi-a scris cartea, Cartea Împăraţilor şi Plângerile”. Că Ieremia a fost scriitorul „Plângerilor”, pare a fi adevărat, deoarece 2Cronici 35:25, face menţiunea plângerilor sale asupra morţii lui Iosia, care totuşi nu trebuie confundată cu cartea canonică a „Plângerilor”, despre care vorbim acum. Cine era oare mai calificat decât Ieremia pentru a scrie această carte, care deplânge asedierea şi căderea Ierusalimului şi exilul care i-a urmat? Ea a fost compusă desigur de un martor ocular al acestor stări de lucruri. Cuvintele şi frazele prezente în „Plângeri”, aduc dovada că Ieremia este scriitorul lor, deoarece sunt multe similitudini de limbaj şi de stil cu cartea profetică ce poartă numele lui Ieremia. Având în faţă aceste argumente, versiunile moderne ale Bibliei, dau cărţii, în mod corect, titlul „Plângerile lui Ieremia”.

Unii au susţinut că motivul pentru care Ieremia ar fi scris această carte, ar fi moartea împăratului Iosia. Dar, conţinutul său descrie atât de perfect şi viu ororile, pedepsele şi suferinţele asediului şi căderii Ierusalimului, încât demonstrează cu claritate, că în legătură cu aceste tragedii şi nenorociri naţionale şi nu cu altele, s-au înălţat dureroasele sale plângeri. Din puternicele sale emoţii manifestate şi din scenele vii descrise, pare evident că profetul şi-a scris plângerile la puţină vreme după căderea cetăţii, când îngrozitoarele evenimente erau încă vii şi clare în minte.

Cartea este împărţită în cinci capitole, care sunt cinci poeme, cinci cântece funebre, complete în ele însele. Capitolele 1, 2 şi 4, conţin 22 de versete, fiecare dintre acestea începând cu o literă diferită a alfabetului ebraic. Astfel, cele 22 de versete, folosesc cele 22 de litere ale alfabetului ebraic, în ordine alfabetică. Deci, aşa cum am învăţat în lecţia „Psalmilor”, aceste poeme sunt poeme alfabetice sau acrostihuri. Capitolul 3, urmează şi el această structură, dar aici, trei versete consecutive încep cu aceeaşi literă ebraică şi astfel sunt aranjate alfabetic 66 de versete (ca şi psalmul 119, numai că acest psalm are opt versete consecutive care încep cu aceeaşi literă, în loc de trei). Deşi capitolul 5 are 22 de versete, în structura sa nu este urmată ordinea alfabetică. Curentul emoţiilor curge cu putere şi profunzime în aceste poeme minunate. După întoarcerea izraeliţilor din captivitate, această carte era citită anual, în a nouă zi a celei de a cincia luni (Ab), iar mult după aceea pelerinii iudei pronunţau unele din versurile sale lângă Zidul Plângerii, al actualului Ierusalim.

Ultimul capitol al cărţii lui Ieremia arată evenimentele istorice din a căror ruine se înalţă cele cinci cântece funebre ale cărţii „Plângeri”. Aceasta dovedeşte fundamentul istoric al cărţii „Plângeri”. Exclamaţia iniţială conţinută în această carte deplânge pustiirea: „vai, cum stă părăsită acum cetatea aceasta, atât de plină de popor altă dată!” (Plângeri 1:1). Plângerile pun în comparaţie contrastul trist, descriind istoria calamităţilor care au lovit Sionul, altă dată atât de voios, poemele aprofundează evenimentele asediului şi căderii Ierusalimului în anul 607 î. Chr. Iuda a mers în captivitate, a locuit printre păgâni, a fost persecutat neîncetat, în timp ce Sionul gemea pustiu. Cauzele calamităţilor sunt arătate a fi numeroasele sale păcate; dreptatea lui Iehova în a permite căderea cetăţii rebele, este recunoscută dureros. Dar, plângerile se ridică împotriva prietenilor dinainte, transformaţi în duşmani în vremea nenorocirii şi care s-au bucurat de căderea ei. Dacă s-ar putea ca răutatea lor să ajungă înaintea lui Iehova, iar asupra capului lor să cadă aceeaşi răsplată! (Plângeri 1:2-22).

Mai remarcabilă este, în al doilea poem sau capitolul doi, distrugerea prin care Sionul a fost pustiit. Ea venea de la însuşi Iehova; furia Lui era ca un foc revărsat, pentru a-l pedepsi pe rebelul Israel. El a distrus Sanctuarul Său, unde adevărata închinare fusese înlocuită cu ceremonii păgâne şi ritualuri religioase; au fost dărâmate zidurile şi porţile lui, care altă dată îi opreau pe duşmanii înarmaţi, au fost sparte; profeţii nu mai aveau nici o viziune de la Iehova, ci doar vedenii confuze şi pline de vanitate; ei nu deplângeau acţiunile păcătoase ale cetăţii, împiedicând astfel captivitatea; rezultatul a fost că duşmanii săi au înfrânt-o şi au bătut-o, ridicând capul şi bucurându-se de distrugerea ei. În timpul asediului, foametea bântuia străzile cetăţii; copiii înfometaţi căutau hrană la mamele lor înfometate şi nu erau săturaţi, ci erau ei înşişi mâncaţi de cele care le dăduseră viaţă. Sabia cuceritoare îşi ia tributul de sânge, prin numărul incalculabil de morţi risipiţi pe uliţă. Corpurile lipsite de viaţă răsfirate peste tot, arată că doar foametea, boala şi sabia au avut cu ce se sătura.

Capitolul 3, scris la persoana întâi, îl prezintă pe Ieremia, care îşi declară durerea şi se roagă pentru fiii Ierusalimului. El deplânge nenorocirea, dar doreşte, în acelaşi timp, să scoată în evidenţă milă şi compasiunea lui Dumnezeu. Aceste atribute divine, fac suportabilă durerea, care va dispărea repede din viaţa celor care speră şi aşteaptă în mod răbdător mântuirea lui Iehova. În tot acest dezastru, dreptatea nu a fost încălcată, iar profetul întreabă cu insistenţă: „de ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui”. Remediul este acesta: „să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la DOMNUL”. Este pronunţată o rugăciune de eliberare, care pare să amintească de vremea în care persecuţiile împotriva lui Ieremia erau mari, vremea în care a fost aruncat în puţ. Din adâncimea puţului, rugăciunea lui urcă la Iehova în ceruri, iar eliberarea vine. Ieremia imploră ca persecutorilor să le fie dată o pedeapsă pe măsura faptelor lor, acest lucru însemnând, desigur, într-un sens mai larg, că persecutorii Sionului vor fi distruşi.

Capitolul 4, reproduce unele din imaginile şi gândurile din capitolele 1 şi 2, dar contrastul între slava precedentă a Sionului şi condiţia sa actuală, demnă de milă, este expusă cu multă putere. Splendidul Sanctuar al marelui Templu, odată acoperit cu aur, este distrus, iar marile clădiri şi ziduri sunt rase de pe faţa pământului. Actuala foamete este pusă în contrast cu abundenţa prosperitate a trecutului. Acţiunile păcătoase ale cetăţii sunt menţionate din nou; se face referire la inutilul său apel, făcut Egiptului pentru ajutor, iar cele două versete finale vorbesc împotriva Edomului pentru bucuria sa, manifestată la căderea Sionului, amintindu-se Edomului că aceeaşi cupă amară a mâniei va ajunge şi la buzele sale.

Capitolul cinci şi ultimul, deplânge soarta nefericită a Sionului în captivitate şi pustietate, constituindu-se într-o rugăciune sau invocare a lui Iehova pentru eliberare. Sunt amintite torturile şi abuzurile suferite din mâna duşmanilor persecutori, precum şi bucuria sufocată de durere. Se înalţă rugă ca Iehova să nu-i uite şi să nu-i abandoneze pentru totdeauna, să se întoarcă la ei şi să le dea din nou zile ca cele de odinioară. Dar se pare că aceste cuvinte finale ale poemului au fost spuse cu un ton de resemnare: „să ne fi lepădat Tu de tot oare şi să Te fi mâniat Tu pe noi peste măsură de mult?” Restatornicirea este foarte îndepărtată şi depinde de mila lui Dumnezeu.

EZECHIEL

Din primele trei versete, aflăm că serviciul lui Ezechiel ca profet inspirat al lui Dumnezeu, a început în Babilon, în al cincilea an al primei captivităţi, adică în anul 613 î. Christos. Serviciul său ca profet se extinde pe o perioadă de douăzeci şi doi de ani, din anul 613 până în 591 î. Christos. Numele „Ezechiel” înseamnă „Dumnezeu vă întării” sau „Puterea lui Dumnezeu.”

Relațiile și viziunile lui Ezechiel, sunt dispuse cronologic și în general, urmează o aranjare după subiectul principal. Această ordine, de două ori logică, curge în mod natural, datorită oportunității diferitelor lui viziuni.

Cele trei puncte principale tratate în această profeție, sunt; completă pustiire și cădere a Ierusalimului, câteva referiri la o restatornicire și condamnarea națiunilor păgâne. Toate aceste profeții pun în relief o singură temă: justificarea lui Iehova. De mai mult de șaizeci de ori, apare maiestuoasa afirmație:” și vor ști că Eu sunt Iehova.”

Mai mult…

„În al treizecilea an, în a cincia zi a lunii a patra, pe când eram între prinşii de război de la râul Chebar, s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti. În a cincia zi a lunii, era în al cincilea an al robiei împăratului Ioiachin, Cuvântul DOMNULUI a vorbit lui Ezechiel, fiul lui Buzi, preotul, în ţara Haldeilor, lângă râul Chebar şi acolo a venit mâna DOMNULUI peste el” (Ezechiel 1:1-3). Din aceste versete iniţiale, aflăm că serviciul lui Ezechiel, ca profet inspirat al lui Dumnezeu, a început în Babilon, în al cincilea an al primei captivităţi, adică în anul 613 î. Chr. Făcând parte din clasa preoţească şi având o anumită autoritate în comunitatea iudaică, el a fost printre cei deportaţi ca prizonieri de către Nebucadneţar, în anul 618 î. Chr. (2Împ. 24:11-16). Din versetele citate mai sus, rezultă în mod clar că Ezechiel avea treizeci de ani, atunci când a fost chemat în serviciul profetic. El a continuat ca profet, cel puţin până în al douăzeci şi şaptelea an al primei captivităţi, ceea ce extinde perioada serviciului său la douăzeci şi doi de ani, din anul 613 până în anul 591 î. Chr. (Ezechiel 29:17). Mişcat de acelaşi spirit al lui Dumnezeu, prin care a vorbit, el şi-a scris profeţiile în cartea care-i poartă numele. Numele „Ezechiel”, înseamnă „Dumnezeu va întări” sau „puterea lui Dumnezeu”.

Profeţiile şi viziunile lui Ezechiel sunt, în cea mai mare parte, dispuse cronologic şi în acelaşi timp urmează, în general, o aranjare după subiectul principal. Această ordine, de două ori logică, curge în mod natural, datorită oportunităţii diferitelor lui viziuni. La sfârşitul lunii a zecea a celui de al nouălea an al primei captivităţi, punctul central în profeţiile lui Ezechiel, era completă pustiire şi cădere a Ierusalimului, cu doar câteva referiri la o restatornicire. Acesta este conţinutul primelor douăzeci şi patru de capitole. Atunci a asediat Nebucadneţar Ierusalimul (Ezec. 24:1,2; 2Împăraţi 25:1). În timpul asediului şi în timp ce previziunile lui Ezechiel despre distrugere se împlineau, profetul şi-a întors atenţia în principal spre nenorocirile care urmau să vină peste naţiunile străine (Ezechiel 25:1-32:32). Dar, odată cu sosirea veştilor că Ierusalimul a căzut, glorioasa temă a restatornicirii predomină în tot restul cărţii. Toate profeţiile, fie despre căderea şi restatornicirea Israelului, fie despre condamnarea naţiunilor păgâne, pun în relief o singură temă: justificarea lui Iehova. De mai mult de şaizeci de ori, apare maiestuoasa afirmaţie: „şi vor (veţi) şti că Eu sunt Iehova”.

Iudeii captivi în Babilon încă dinaintea căderii Ierusalimului, continuau să se încreadă în Egipt, pentru eliberarea din captivitatea babiloniană. Printre ei erau profeţi falşi, care proclamau o pace şi o eliberare apropiată, iar prizonierii nu credeau prezicerile lui Ezechiel privitoare la căderea Ierusalimului, la fel cum nu fuseseră ascultate avertismentele asemănătoare ale lui Ieremia, în acelaşi Ierusalim. Oricum, Ezechiel primise porunca să profetizeze, indiferent dacă prizonierii rebeli îl ascultă sau nu. Dar, dacă nu ascultă, la ce mai poate folosi mesajul? Când lucrurile profeţite se vor împlini, atunci „vor cunoaşte că în mijlocul lor a fost un profet”.

Primele trei capitole, descriu viziunea glorioasă a organizaţiei lui Iehova asemenea unui car, însoţită de patru heruvimi, iar de la tronul de domnie vine o voce care porunceşte şi îl instruieşte pe Ezechiel ca profet şi străjer peste casa lui Israel. El va trebui să asculte cuvântul profeţiei din gura lui Iehova şi apoi să avertizeze Israelul despre ceea ce declară Atotputernicul Dumnezeu, fie că ei ascultă sau nu.

Stând mai întâi 390 de zile pe partea stângă şi 40 de zile pe partea dreaptă, în faţa unei cărămizi pe care este ilustrat Ierusalimul şi prin hrana slabă din timpul acelei perioade de 390 de zile, el a prezis în mod figurativ asedierea cetăţii, odată sfântă şi foametea care o va lovi. Punctul culminant şi sfârşitul asediului este preumbrit de părul şi barba profetului, tăiate şi împărţite în trei părţi, din care una este arsă, alta este străpunsă cu sabia, iar a treia este risipită în vânt; astfel se prefigurează că locuitorii Ierusalimului vor cădea în foamete, ciumă şi sabie, risipiţi printre neamurile păgâne. Aceste judecăţi vin din cauza idolatriei totale a Israelului şi nici aurul, nici argintul, nu îi poate elibera pe religionişti. În viziune, Ezechiel este dus la Ierusalim, unde vede diferite practici flagrante de închinare demonică, petrecându-se tocmai în Templu. Apoi, un om îmbrăcat într-o cămaşă de în şi cu o călimară la brâu, a făcut un semn pe fruntea celor care suspinau şi gemeau pentru toate aceste urâciuni, iar după el au venit şase oameni, fiecare cu armele lor de nimicire, care i-au ucis pe toţi cei care nu erau însemnaţi. Apoi, omul îmbrăcat în în primeşte din mâna unui heruvim aflat în serviciul lui Iehova, cărbuni aprinşi şi îi aruncă peste cetatea păcătoasă. Călătoria în vedenie a lui Ezechiel la Ierusalim pentru a fi informat asupra dezaprobării prinţilor asupritori, se sfârşeşte cu o promisiune de restatornicire şi curăţire pentru Israel (Ezechiel 4:1-11:25).

Ezechiel joacă o altă dramă profetică, semnificând captivitatea Israelului. În timpul zilei, el scoate afară din casă toate lucrurile, iar în amurg iese afară printr-o spărtură a zidului. Explicaţia dramei provoacă doar batjocura iudeilor prizonieri; ei spun că viziunea se va împlini într-o vreme foarte, foarte îndepărtată; Iehova promite că va veni foarte curând; mincinoşii profeţi care vorbesc de pace şi falsele profetese sunt mustraţi; ipocriţii idolatri sunt denunţaţi şi primesc un răspuns conform inimilor lor nesincere; chiar dacă oameni drepţi precum Noe, Daniel şi Iov ar fi fost la Ierusalim, ei nu ar fi putut elibera cetatea, ci doar ei înşişi ar fi cruţaţi. Lemnul de viţă, din care nu se poate face nimic bun, este folosit pentru a prefigura lepădarea Sionului; iubirea şi îngrijirea lui Dumnezeu faţă de Ierusalim este arătată prin imaginea unei copile părăsite fără ajutor şi crescută până când devine o frumoasă doamnă, iar apostazia cetăţii este arătată prin curviile acestei doamne cu străinii. Ierusalimul va cădea datorită naţiunilor-amanţi cu care păcătuieşte ea; ea este chiar mai rea decât surorile sale Sodoma şi Samaria; conduita sa de a se răzvrăti împotriva lui Nebucadneţar şi de a se îndrepta spre Egipt, este simbolizată de un cedru asemănat cu o viţă de vie, care se întoarce spre unul din cei doi vulturi; după aceea, Iehova dă un simbol al restaurării guvernului Său teocratic (Ezechiel 12:1-17:24).

Apoi, Iehova, ca dovadă a dreptăţii Sale nepărtinitoare, ilustrează responsabilitatea fiecărui individ în vremea judecăţii; fiecare suflet va trăi sau va muri în urma propriilor acţiuni. Prinţii Israelului, ca nişte pui de leu, nu vor salva naţiunea din mâinile Babilonului cerând ajutor Egiptului. Un rezumat al istoriei naţionale a Israelului, demonstrează că ea a fost o succesiune de răzvrătiri împotriva lui Iehova, însă în multe ocazii El a lucrat la salvarea lor pentru Numele Său mare; la sfârşit, El va purifica naţiunea şi va restatornici rămăşiţa credincioasă pe Muntele Său cel sfânt. Sabia nimicirii va fi îndreptată de Nebucadneţar împotriva Ierusalimului şi cetăţii Rabă a amoniţilor; această nimicire va continua până la venirea Aceluia care are dreptul de a guverna. Astfel, Iehova va demasca îngrozitoarele păcate ale prinţilor, ale preoţilor şi ale poporului. Cu imaginile celor două surori, Ohola şi Oholiba, sunt arătate suferinţele abătute asupra regatului celor zece seminţii ale lui Israel şi asupra regatului lui Iuda şi este prefigurată căderea lor prin mâna amanţilor lor de la un moment dat, asirienii şi babilonienii (Ezechiel 18:1-23:49). Capitolul douăzeci şi patru, anunţă începutul asedierii Ierusalimului şi arată căderea sa sigură. Soţia lui Ezechiel moare, iar profetului îi este interzis să plângă; în acest fel, comportamentul său a fost semnul că prizonierii nu trebuiau să plângă căderea Templului Domnului.

Profeţiile cuprinse în capitolele 25 până la 32, pronunţate în timp ce Ezechiel aştepta veştile că Ierusalimul a fost lovit cu distrugere, se referă la unele popoare păgâne, iar judecăţile potrivnice urmau să fie executate de Babilon. Sunt menţionate următoarele popoare: Amon, Moab, Edom, Filistia, Tir, Sidon, Egiptul şi aliaţii săi. Deosebite sunt mesajele împotriva Tirului şi Egiptului. Cele patru versete din Ezechiel 29:17-20, sunt în afara ordinii cronologice, fiind pronunţate cu şaisprezece ani şi trei luni mai târziu decât contextul lor. Dar, ele aparţin, în mod logic, acestui anunţ al pustiirii împotriva Egiptului. După ce a fost asediată timp de treisprezece ani de către Nebucadneţar, cetatea Tirului a fost evacuată cu succes, pe mare, de către locuitorii săi, iar monarhul babilonian nu a luat nimic de valoare. Egiptul urma să fie câştigul său.

Capitolul 33, rezumă datoriile lui Ezechiel ca străjer. Versetul 21 vorbeşte despre un fugar din Ierusalim venit la Ezechiel, în Babilon, pentru a-i anunţa căderea cetăţii, ştirea ajungând în luna a zecea a celui de al unsprezecelea an, ceea ce înseamnă aproximativ cinci luni după căderea cetăţii. Profetului îi fusese spus să aştepte acest mesager (Ezechiel 24:26). Auzind de căderea cetăţii, Ezechiel declară imediat că întreaga ţară va fi pustiită complet (ceea ce se întâmplase deja, în luna a şaptea, dar ştirile nu ajunseseră în Babilon de multe zile). Capitolul 34, proclamă un blestem asupra păstorilor falşi şi îl prezintă în chip minunat pe Iehova Dumnezeu, ca fiind Marele Păstor care îşi adună turmă şi care va face un legământ de pace, revărsând asupra ei binecuvântări abundente. El va face aceasta prin intermediul Păstorului Său – „Servul Meu David”.

După pronunţarea unui mesaj de judecată împotriva Muntelui Seir, profetul mângâie Israelul cu promisiuni divine de binecuvântare şi de restatornicire în Palestina, afirmând că motivul principal al acestora este justificarea Numelui lui Dumnezeu, care fusese atât de profanat printre păgâni. Viziunea învierii din valea plină de oase uscate, întăreşte promisiunile restatornicirii unei rămăşiţe credincioase; cele două toiege de lemn, care devin unul singur, prefigurează viitoarea unitate a Israelului restaurat al lui Dumnezeu, sub Mai Marele David (Ezechiel 35:1-15; Ezechiel 36:1-38; Ezechiel 37:1-28). Cele două capitole următoare, vorbesc despre păcătosul asalt al lui Gog împotriva paşnicului Israel restaurat şi despre înfrângerea completă şi definitivă a acelui nelegiuit Satan, precum şi despre activităţile rămăşiţei Israelului, după acea bătălie.

Ultimele nouă capitole ale cărţii, se referă la viziunea lui Ezechiel cu privire la Templul lui Iehova din Ierusalim. Profetul a avut această viziune cu mai mult de doisprezece ani după ultima sa profeţie (Ezechiel 32:1,17; Ezechiel 40:1) şi exceptând pe cea din Ezechiel 29:17-20, este ultima. Ea vorbeşte despre măsurătorile Templului; sunt descrise camerele preoţilor şi altarul, întrebuinţările şi regulile lor anterioare şi ulterioare; glorioasa venire a lui Iehova la Templu pentru judecată, este descrisă în capitolul patruzeci şi trei; sunt date reguli pentru călăuzirea preoţilor şi conducătorilor; este descrisă împărţirea terenului pentru Sanctuar, pentru preoţi şi leviţi, pentru cetate şi pentru prinţi; este relatată viziunea şuvoiului de ape, care izvorăşte din Templu şi se adânceşte, în timp ce curge către est, apoi către sud, până la Marea Moartă şi despre proprietăţile de vindecare şi de hrănire ale apelor; cartea se încheie cu lucruri referitoare la moştenire, la marginile teritoriului celor douăsprezece seminţii, făcându-se referire la cetatea „Iehova-Shamah” – „Iehova este aici” (Ezechiel 48:35; n.m.).

DANIEL

Această carte poartă numele scriitorului ei. Învățatul Daniel a scris cartea în două limbi, o parte în ebraică și o parte în arameică. Limba arameică este folosită din capitolul 2, versetul 4, până la sfârșitul capitolului 7.

Deși savanții admit că există dificultăți în stabilirea datei începutului istoriei cărții, invocând o aparentă neconcordanță între Ieremia 25:1 și Daniel 1:1,2, această dificultate este înlăturată atunci când înțelegem că” al treilea an al domniei lui Ioiachim”, din Daniel 1:1, se referă la domnia lui Ioiachim, ca împărat tributar Babilonului. Acel al treilea an în care a fost împărat vasal al Babilonului, a reprezentat al unsprezecelea și ultimul an al domniei sale (anul 618 î. Chr.), an în care are loc prima deportare a evreilor în Babilon.

Deci, punctul de început al istoriei din cartea lui Daniel, începe cu anul 618 î. Chr. și se încheie în al treilea an al domniei lui Cir, anul 531 î. Chr., cuprinzând astfel optzeci și trei de ani.

Autenticitatea cărții lui Daniel, este atestată de martorul cel mai important, și-anume Isus Christos, atunci când la menționat pe” pe prorocul Daniel”, în Matei 24:15.

Mai mult…

Ce perioadă de timp este cuprinsă în cartea lui Daniel? Toţi savanţii admit că există dificultăţi în a încerca stabilirea datei începutului istoriei cărţii. Ei se găsesc în dificultate în a pune în armonie o aparentă neconcordanţă între Ieremia 25:1 şi Daniel 1:1,2. Într-adevăr, atunci când este înţeleasă chestiunea timpului din Daniel 1:1,2, în lumina faptelor istorice, este evident că Ieremia 25:1 se referă la un timp anterior şi toate dificultăţile dispar. Clara relatare istorică din „2Împăraţi”, capitolele 24 şi 25, arată că doar în două ocazii, Babilonul cuceritor a deportat prizonieri din Ierusalim şi Iuda, adică la sfârşitul scurtei domnii a lui Ioiachin (618 î. Chr.) şi la unsprezece ani după momentul căderii lui Zedechia, momentul completei înfrângeri a Ierusalimului (607 î. Chr.). În vremea primei captivităţi, în anul 618 î. Chr., doar nobilii şi iudeii mai instruiţi au fost luaţi prizonieri. În acest grup ales, au fost şi conducătorul iudeu Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi, renumiţi prin proba cuptorului arzător (Daniel 1:1-7; 2Împăraţi 24:10-16).

Dar, Daniel 1:1,2 fixează începutul acestei prime captivităţi în „al treilea an” al lui Ioiachim, care a început să domnească în Iuda, în anul 628 î. Chr. Nu ar însemna aceasta că robia lui Daniel şi a celorlalţi ar fi început în anul 626 î. Chr., al treilea an al domniei lui Ioiachim în Iuda? Nu! Nu ar putea fi aşa, deoarece Nebucadneţar nu a fost întronat înainte de anul următor, anul 625 î. Chr. Primul verset al lui Daniel vrea să spună că „în al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, ca împărat tributar Babilonului, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului şi l-a împresurat”. Cum se înţelege acest lucru? Ioiachim a urcat pe tron printr-un decret egiptean şi a fost tributar Egiptului pentru mai mulţi ani, dar atunci când Babilonul a cucerit Egiptul, Ioiachim a trecut sub dominaţie babiloniană şi a rămas sub această dominaţie timp de trei ani, iar după aceşti trei ani, împăratul iudeu s-a răzvrătit (2Împăraţi 24:1). Acel al treilea an, în care a fost împărat tributar lui Nebucadneţar, a reprezentat al unsprezecelea şi ultimul an al domniei sale, deoarece monarhul babilonian a venit împotriva rebelului împărat iudeu şi în scurtă vreme a desăvârşit cucerirea, în timpul domniei de trei luni a lui Ioiachin, succesorul lui Ioiachim. Deci anul 618 î. Chr., marchează timpul primei captivităţi şi punctul de început al istoriei din cartea lui Daniel. Cartea se încheie în al treilea an al lui Cir, anul 535 î. Chr., cuprinzând astfel optzeci şi trei de ani. Cele spuse anterior justifică textul din Ieremia 25:1 şi faptul că argumentul este corect şi împărţirea făcută de domnia lui Ioiachim este justă; acestea se vor vedea în capitolul doi din cartea „Daniel”.

După primul capitol, care descrie cum tânărul Daniel şi cei trei tovarăşi ai săi se păstrează nepângăriţi de mâncare şi băutură, rezultatul fiind constatarea lui Nebucadneţar că ei erau de zece ori mai înţelepţi decât toţi magii şi astrologii regatului său; capitolul al doilea spune: „în al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, el a avut un vis”. Dar, acest vis special, care îi tulburase somnul, se pierduse atunci când s-a trezit. Nici unul dintre înţelepţii caldeeni n-a putut spune care a fost visul şi cu atât mai puţin să-l interpreteze. Daniel însă, după ce s-a rugat împreună cu cei trei tovarăşi iudei, prin intermediul puterii lui Dumnezeu, i-a făcut de cunoscut împăratului visul şi interpretarea. Visul descria un chip mare şi înspăimântător, făcut din diferite metale, ale cărui picioare erau un amestec de fier şi lut. O piatră s-a desprins dintr-un munte, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit chipul în picioare, iar metalele şi lutul au fost risipite, vântul de vară nelăsând nici o urmă din el. Apoi, piatra a crescut până devine un munte care umple tot pământul. După ce Daniel a interpretat acest vis, el a fost înălţat la rangul de vicerege al Babilonului, iar cei trei tovarăşi ai săi, au primit şi ei o poziţie înaltă în guvern.

Timpul în care a avut loc acest vis şi interpretarea sa, este stabilit în al doilea an al domniei lui Nebucadneţar. Nebucadneţar domnise asupra Babilonului mai mult de doi ani. În vremea acestui vis, tânărul prizonier Daniel, îşi terminase cei trei ani de instruire specială la curte, fusese prezentat lui Nebucadneţar şi dobândise o mare faimă datorită înţelepciunii sale, mai ales în ceea ce privea visele şi vedeniile. În al nouăsprezecelea an al domniei sale, Nebucadneţar a fost folosit ca executorul lui Dumnezeu pentru a distruge necredinciosul Ierusalim şi pentru a pune capăt istoriei Israelului ca naţiune teocratică independentă. Apoi, Nebucadneţar a început să domnească într-un mod unic, ca primul suveran mondial din timpurile neamurilor. În al doilea an al domniei sale în această calitate specială, Nebucadneţar a avut visul care arăta sfârşitul organizaţiei şi stăpânirii lui Satan, precum şi ajungerea la putere a Împărăţiei lui Christos, aşa după cum este relatat în capitolul doi. Aici, ca şi în Daniel 1:1, este evidentă particularitatea care îl distinge pe scriitorul acestei cărţi în numărătoarea anilor domniei unui împărat, după un calcul diferit. El face calculul plecând de la evenimente memorabile, care au avut loc în timpul domniei şi care l-au pus pe împărat într-o nouă poziţie.

Capitolele 3 şi 4 se referă doar la domnia lui Nebucadneţar. În capitolul 3 este relatat evenimentul referitor la chipul pe care l-a aşezat în valea Dura, în faţa căreia trebuiau să se închine cu toţii, în sunetul muzicii naţionale. Dar, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu s-au prosternat, în închinare religioasă, la imaginea statului. Lor le este dată o ocazie specială să-şi schimbe atitudinea în faţa lui Nebucadneţar, dar refuzul lor ferm a venit fără ezitare. Nebucadneţar, plin de mânie, pune ca acel cuptor să fie de şapte ori mai încins ca de obicei, iar cei trei iudei credincioşi sunt aruncaţi în el. Din cauza marii călduri, cei care i-au aruncat înăuntru au ars, dar în cuptor, cei trei iudei se plimbau însoţiţi de a patra persoană, care semăna cu Fiul lui Dumnezeu. Adevărata închinare a fost justificată înaintea adorării demonice a imaginii statului!

Al patrulea capitol prezintă visul lui Nebucadneţar despre copacul cel mare, înverzit şi plin de fructe, care adăpostea şi hrănea toate vieţuitoarele pământului. Un mesager ceresc a doborât copacul, dar a lăsat trunchiul, în lanţuri de metal. Aşa trebuia să rămână timp de şapte vremi. Interpretarea visului, făcută de Daniel, s-a adeverit asupra lui Nebucadneţar, într-o împlinire mică şi a fost apoi pusă în legătură cu o împlinire completă, la o scară mai mare.

Capitolele 5, 7 şi 8, prezintă evenimente din timpul domniei lui Belşaţar. În primul an al domniei sale, Daniel a scris visul celor patru fiare şi interpretarea lui (Daniel 7:1-28). Acesta scotea în evidenţă Împărăţia lui Dumnezeu prin Christos, ca domnie veşnică. În al treilea an al domniei lui Belşaţar, Daniel are viziunea cu berbecele şi ţapul şi primeşte interpretarea de la îngerul Gabriel (Daniel 8:1-27). Capitolul cinci, descrie sărbătoarea lipsită de respect a lui Belşaţar, în care degetele mâinii unui om, au scris scrierea stranie pe un zid. Nici unul dintre astrologii şi ghicitorii caldeeni, nu pot interpreta scrierea, dar Daniel anunţă mesajul: deoarece Belşaţar se ridicase împotriva lui Iehova şi pângărise vasele Templului, Dumnezeu numărase domnia lui Belşaţar, iar zilele lui erau sfârşite; monarhul babilonian fusese cântărit şi găsit uşor; împărăţia sa divizată, va fi dată mezilor şi perşilor. Scrierea de pe zid s-a împlinit în aceeaşi noapte.

Capitolele 6, 9, 10, 11 şi 12, tratează evenimente ale domniilor lui Darius şi Cir (539-535 î. Chr.). Capitolul 6, prezintă istoria binecunoscută a lui Daniel când a fost învinovăţit de către religioniştii invidioşi şi aruncat în groapa cu lei, din care a fost însă eliberat şi în care au fost aruncaţi până la urmă acuzatorii săi, pentru a pieri de colţii fiarelor regale. În capitolul 9 (539 î. Chr.), îl vedem pe Daniel reflectând asupra profeţiei lui Ieremia, privitoare la cei şaptezeci de ani de pustiire a Ierusalimului. Acea perioadă de timp urma să se sfârşească în doi ani. În vreme ce, cu încredere, Daniel mărturisea păcatele sale şi ale Israelului şi se ruga, a primit glorioasa profeţie a celor şaptezeci de săptămâni, care fixau timpul de aşteptare până la venirea pământească a lui Mesia. Ea a fost atât de bine înţeleasă şi exactă în toate prezicerile ei temporale, încât la acel timp hotărât, în anul 29 d. Chr., iudeii se aflau într-o mare aşteptare a lui Mesia (Luca 3:15). În capitolul 10 (535 î. Chr.), cele trei săptămâni de jale şi de post ale lui Daniel sunt recompensate de apariţia unui înger, care prezice (în capitolele 11 şi 12) conflictele dintre împăratul de la miazăzi şi împăratul de la miazănoapte, pentru dominare mondială şi întronarea lui Mesia în putere; Daniel este informat asupra timpurilor de împlinire şi de înţelegere a acestor lucruri. În ultimele două capitole, este menţionată pustiirea îngrozitoare (Daniel 11:31; Daniel 12:11). Ultimul punct menţionat în relatarea personală a lui Daniel, se referă la viziunea acestor lucruri (Daniel 10:1). Ea este atribuită celui de-al treilea an al lui Cir Persanul, adică în anul 535 î. Chr. Astfel, cartea se întinde de la perioada celor unsprezece ani înainte de cei şaptezeci de ani de pustiire, până la doi ani după acea perioadă.

OSEA

Cu cartea „Osea” încep scrierile celor doisprezece profeți numiți de obicei minori, cu referire strict la lungimea scrierilor lor și nu la importanța conținutului. Cartea poartă numele profetului care a scris-o, Osea. Profeţiile sale se referă în principal la Israel, care avea drept capitală Samaria, şi la seminţie predominantă, Efraim, seminţia lui Iuda find menţionată foarte rar. Timpul serviciul lui ca profet este neobișnuit de lung, cuprinzând aproximativ 85 de ani, întrucât a început către sfârşitul domniei împăratului israelit Ieroboam al II-lea și a continuat pe toată durata domniilor împăraților iudei Iotam și Ahaz, ajungând până la domnia lui Ezechia, împăratul Iudeii. Profeţii contemporani lui au fost Isaia, Mica şi Amos.

Principalele evenimente dureroase ale vieții de familie a profetului Osea au fost ele însele o serie de simboluri profetice, fiind ilustrată sugestiv relaţia lui Iehova cu naţiunea Israel. La porunca lui Iehova Osea se căsătorește de tânăr cu o femeie numită Gomer, care s-a dovedit, conform prezicerilor divine, necredincioasă și adulteră. Eforturile sale de a o îndrepta au rămas fără rezultat și, după ce a dat naștere la 3 copii, Gomer l-a abandonat complet pe Osea pentru amanții ei. În fine, ea însăși abandonată de amanții ei, cade în mizerie, sărăcie și sclavie, de unde a fost răscumpărată în mod afectuos de soțul ei. (Osea 2:1–23; Osea 3:1-5). Prin acest simbol al unei soții adultere, respinsă în furia îndreptățită a soțului ei, dar iertată și restabilită până la urmă, profetul vorbește despre relația lui Iehova cu națiunea idolatră a Israelului care a curvit cu alți dumnezei, dar a fost restabilită când și-a îndreptat căile și s-a curățit.

Arătând în capitolul 4 faptul că lipsa cunoștinței este o cauză a necurăției Israelului, Osea declară deschis că atât împăratul, preoții, cât și poporul Israelului sunt cu toții adânciți în religia demonică și ignoră avertismente divine. În ciuda apelului înflăcărat al lui Osea din capitolul 6 ca Israelul să se întoarcă la Iehova, nimeni nu răspunde acestei chemări și astfel descrierea păcatelor Israelului se întinde și în capitolul 7. Profețind atât de elocvent că au semănat vânt și vor culege furtună, până la ultimul capitol continuă torentul de acuze și profeții dureroase despre viitoarea captivitate ce va fi cauzată de asirieni. la puțin timp, în anul 740 î.Cr. invazia Asiriei a condus la cucerirea Samariei. Dar Osea prezice și o restaurare pentru Israel. (Osea 1:10,11; Osea 2:14-23; Osea 3:5; Osea 14:1-9) Eliberarea din captivitatea babiloniană, două sute de ani mai târziu, a însemnat împlinirea în mic a profeției, iar împlinirea în mare a profeției a avut loc odată cu restabilirea Israelul spiritual, în special începând din anul 1918 d.Cr.

Alte profeții scrise de către Osea s-au împlinit fie la scară mică fie la scară mare. Numeroare referiri la profețiile lui Osea au fost făcute de către Cristos Isus și de către ucenicii săi, întărind astfel autenticitatea acestei cărți.

Mai mult…

Cu cartea „Osea”, încep scrierile celor doisprezece profeţi numiţi de obicei „minori”. Ei sunt „minori” doar prin lungimea scrierilor lor şi nu prin conţinut sau semnificaţie. Acestea sunt ultimele douăsprezece cărţi ale Scripturilor Ebraice. Fiecare carte poartă numele profetului care a scris-o şi ale cărui cuvinte le conţine, la fel ca şi în cazul cărţilor profeţilor „majori”, Isaia, Ieremia şi Ezechiel.

În afară de declaraţia potrivit căreia Osea era fiul lui Beeri, nimic nu este cunoscut despre descendenţa sa. Totuşi, se pare că el făcea parte din împărăţia celor zece seminţii şi că locuia acolo. El vorbeşte de împăratul Israelului ca de „împăratul nostru” (Osea 7:1,5). Profeţiile sale se referă în principal la Israel, a cărui capitală era Samaria şi Efraim, seminţia dominantă, Iuda fiind menţionată foarte rar. Timpul serviciului său ca profet este neobişnuit de lung, deoarece a început către sfârşitul domniei împăratului israelit Ieroboam al II-lea, probabil în timpul perioadei de unsprezece ani care a precedat domnia împăratului iudeu Ozia şi a continuat pe toată durata domniilor împăraţilor iudei Iotam şi Ahaz, ajungând până la domnia lui Ezechia, împăratul Iudeii. În total, serviciul său profetic cuprinde aproximativ optzeci şi cinci de ani; mai mult decât atât, aşa după cum cred mulţi, el a trăit până la căderea Samariei, în al şaselea an al lui Ezechia, anul 740 î. Chr., profetizată de el. El trebuie să fi avut peste o sută de ani când a murit, deoarece atunci când a început să profeţească i s-a poruncit să se căsătorească, fiind deci un tânăr. Faptul că a vorbit sub inspiraţie divină este afirmat cu claritate. Profeţii contemporani lui, au fost Isaia, Mica şi Amos. Numele „Osea”, înseamnă „salvare” sau „eliberare” (Osea 1:1,2; Is. 1:1; Mica 1:1; Amos 1:1).

Stilul scrierii lui Osea este concis şi abrupt şi are forţa unei exprimări succinte. Invitaţii la căinţă, pline de sensibilitate, sunt împletite cu avertismente şi proteste. Mustrările sunt puternice, avertismentele sunt ameninţătoare, discursurile sunt mişcătoare, fulgerele profetice sunt arzătoare şi vii. Trecerile de la o exprimare la alta sunt rapide şi neaşteptate. Şi totuşi, expresiile sale cuprind o mare varietate de ilustrări, care ridică unele pasaje până la sublimul frumuseţii de exprimare.

Viaţa de familie a profetului Osea este strâns legată de profeţiile din cartea sa; de fapt, principalele evenimente ale vieţii sale, au fost ele însele o serie de simboluri profetice. Alţi profeţi au făcut diferite acte simbolice pentru a-şi ilustra mesajul, dar dureroasa viaţă de familie pe care a trăit-o Osea, a fost ea însăşi o parabolă. La porunca lui Iehova, el se căsătoreşte de tânăr cu o femeie numită Gomer, pe care a iubit-o profund, dar care, după cum fusese prezis, s-a dovedit o soţie necredincioasă şi adulteră. El a făcut multe eforturi pentru a o îndrepta, fără rezultat însă. Din relatare, avem motive puternice să credem că doar unul din cei trei fii pe care i-a avut ea, a fost recunoscut de către Osea ca fiind urmaşul lui; ceilalţi doi erau rodul desfrânării ei. Despre primul ei copil este scris că „ea i-a făcut un fiu”; despre ceilalţi doi, relatarea spune, neprecizat, că ea „a născut o fiică” şi apoi „a născut un fiu”. Prin Osea, Iehova a dat fiilor nume simbolice: fiul legitim a fost numit Izreel, pentru a aminti că Iehova va răzbuna sângele lui Izreel prin casa lui Iehu; fiică a fost numită „Lo-Ruhama” („cea fără îndurare”), iar al doilea fiu, a fost cunoscut sub numele de „Lo-Ami” („nu-i poporul meu”) (Osea 1:2-9; 2Împ. 10:30).

După ce a născut aceşti trei copii, Gomer l-a abandonat complet pe Osea, pentru amanţii ei. În fine, ea însăşi abandonată de amanţii ei, cade în mizerie, sărăcie şi sclavie. Dar, atât de răbdător a fost soţul, încât, sub îndrumarea lui Dumnezeu, a răscumpărat-o din viaţa ei ruşinoasă pe preţul unei sclave, în scopul de a o proteja, de a o îngriji şi de a încerca în mod afectuos, să o readucă la puritate, la iubirea conjugală şi la credincioşie faţă de legământul căsătoriei (Osea 2:1-23; Osea 3:1-5).

Prin simbolul unei soţii adultere, respinsă de furia îndreptăţită a soţului ei, dar iertată şi restabilită până la urmă, profetul vorbeşte despre relaţia lui Iehova cu naţiunea Israel. Dureroasă şi amară experienţă a lui Osea şi marea şi nestrămutata sa dragoste, creează un cadru profetic pentru minunata şi îndelunga răbdare a lui Iehova faţă de Israel, care în mod repetat a curvit cu alţi dumnezei. Drama vorbeşte despre bunăvoinţa Sa de a restabili Israelul idolatru în favoare, dacă acesta îşi va îndrepta căile şi va fi curăţit. Dinamicele cuvinte pe care Osea le pronunţă cu o intensitate atât de arzătoare, au o forţă încă şi mai mare, prin ilustrarea propriei vieţi conjugale a profetului; avertismentele, îndemnurile şi apelurile pline de compasiune pe care le-a pronunţat, sunt puse în comparaţie cu puterea adevăratei tragedii a vieţii, realizându-se o alegorie. Faceţi mai vie aprecierea voastră asupra relaţiei dintre Iehova şi Israelul depravat din punct de vedere spiritual, amintindu-vă, în timp ce citiţi profeţia lui Osea, paralelă cu viaţa de familie, atât de uşor de înţeles pentru mintea umană.

Începând cu capitolul 4, centrul atenţiei trece de la alegorie la lucrurile mai mari, pe care acestea le reprezintă. Plângând, Osea atrage atenţia asupra cuvintelor sale, arătând cauza condiţiei grele a Israelului: „poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă” (Osea 4:1,6). Fără o cunoştinţă adevărată şi deci fără apărare în faţa religiei, Israelul este condus la o necurăţie şi curvie spirituală (Osea 4:12-19). Împăratul, preoţii şi poporul lui Israel, sunt cu toţii adânciţi în religia demonilor. Israel va cădea; nici Iuda nu va rezista (Osea 5:1,5). Dar, în ciuda avertismentelor divine, Israelul nu caută pe Iehova pentru protecţie; dimpotrivă, în vremuri critice, a recurs la alianţe cu conducători pământeşti. Israel s-a dus la asirieni pentru ajutor, iar în loc de vindecare a primit răni şi mai grave (Osea 5:13).

Osea începe al şaselea capitol al profeţiei, cu un înflăcărat apel pentru ca Israelul să se întoarcă la Iehova; doar aşa vor găsi ei balsamul alinător pentru rănile lor. Nimeni însă nu răspunde acestei chemări. Prin intermediul profetului, Iehova declară că bunătatea lor este ca o rouă de dimineaţă, care trece curând. „De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele”. Multe dintre cuvintele lui Osea au fost tăioase. Descrierea păcatelor Israelului, începută în capitolul 6, continuă în capitolul următor şi creşte până la acest punct culminant: „Efraim a ajuns ca o turturică proastă, fără pricepere; ei cheamă Egiptul şi aleargă în Asiria. Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea!” (Osea 5:1-15; Osea 6:1-11; Osea 7:11,13).

Ei nu găsesc nici un ajutor în Egipt, nici o scăpare în Asiria, ci doar trădare din partea unuia şi ruină din partea celuilalt. Cu o frază minunată, în Osea 8:7, Osea anunţă sfârşitul tuturor păcatelor lor: „fiindcă au semănat vânt, vor culege furtună!” La puţin timp după aceea, păcătosul Israel a cules furtuna distrugătoare, căci invazia Asiriei a condus la cucerirea cetăţii capitală, Samaria, în anul 740 î. Chr.

În capitolele rămase, cu excepţia ultimului, continuă torentul de acuze şi de profeţii dureroase asupra viitoarei captivităţi. Nu sunt luate în seamă declaraţiile potrivit cărora, este inutil să se meargă pentru ajutor la puterile rivale, Egiptul şi Asiria (Osea 12:1). Cel mai explicit avertisment al distrugerii iminente, este consemnat în Osea 13:16: „Samaria va fi pustiită, pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi şi pântecele femeilor însărcinate vor fi spintecate”. Viţeii de aur şi ceilalţi dumnezei demoni ai izraeliţilor desfrânaţi spiritual, vor fi neputincioşi în a opri invazia hoardelor asiriene.

Dar, Osea prezice şi o restaurare pentru Israel (Osea 1:10,11; Osea 2:14-23; Osea 3:5; Osea 14:1-9). Cu toate că întoarcerea din captivitate nu s-a împlinit deplin asupra Israelului, mulţi din împărăţia celor zece seminţii au fost eliberaţi. Ei au fugit în Iuda, pentru a scăpa de captivitatea asiriană, iar mulţi dintre urmaşii lor s-au întors, fără îndoială, din captivitatea babiloniană, două sute de ani mai târziu. Astfel, în acest sens reprezentativ, vine pentru Israel o împlinire în mic a restaurării. Împlinirea completă vine pentru Israelul spiritual, în special începând din anul 1918 d. Chr. Alte profeţii, scrise de către Osea, s-au împlinit fie la scară mică, fie la scară mai mare. Numeroase referiri la profeţiile lui Osea, s-au făcut de Christos Isus şi de ucenicii Săi, întărind astfel autenticitatea şi inspiraţia acestei cărţi. În legătură cu aceasta, se pot compara Osea 1:10; Osea 2:23 cu Romani 9:25,26 şi 1Petru 2:10; Osea 6:2,6 cu 1Corinteni 15:4 şi Matei 9:13; Matei 12:7; Osea 10:8 cu Luca 23:30 şi Apocalipsa 6:16; Osea 11:1 cu Matei 2:15; Osea 13:14 cu 1Corinteni 15:55 şi Osea 14:2 cu Evrei 13:15.

IOEL

Cartea „Ioel” poartă numele profetului său a mesagerului pe care l-a folosit Iehova în a-și transmite mesajul Său, iar mesajul transmis prin Ioel a fost rostit cel mai probabil în vremea împăratului israelit Ioram, a cărui domnie (921 – 909 î.Cr.) a fost paralelă cu cele ale lui Ioram, fiul lui Iosafat, şi Ahazia, împăratul Iudei.

Capitolul 1 din Ioel prezice valuri de lăcuste succesive, devastatoare, plagă venită la porunca lui Iehova, şi alte flagele de proporţii. Capitolul 2 păstrează acelaşi cadru, adăugând doar accentul militar, pus pe ceea ce este numită „oastea Lui”. Urmează o teribilă foamete. (Ioel 1:2-4,10-12,16-20; Ioel 2:3,11) Poporul lovit este invitat să se smerească, să-şi întoarcă inima către Iehova şi să-şi salveze vieţile. (Ioel 2:1-20; Prov. 30:27). Împlinirea la scară mică a avut loc cu lăcustele literale. Iehova însuşi indică în Cuvântul său semnificaţia simbolică a împlinirii la scară mai mare, în Apocalipsă 9:1-11, care prezice devastarea domeniilor clerului prin intermediul martorilor Săi.

Abundenţa urmează foametei şi pedepsei. Capitolul 3 este în aparenţă o profeţie cu împlinire îndepărtată, care vorbeşte nu doar despre captivitatea babiloniană, ci şi eliberarea din ea. Apoi naţiunile persecutoare păgâne care au risipit poporul lui Dumnezeu vor fi adunate pentru distrugere. Versetele finale arată purificata situaţie a lui Iuda şi a Ierusalimului şi veşnica lor rămânere în siguranţă.

Mai mult…

Indivizii nu sunt importanţi, nici măcar aceia folosiţi de Iehova Dumnezeu ca profeţi şi mesageri ai Săi. Acest adevăr este pus adeseori în evidenţă în studiul cărţilor profetice ale Bibliei. Adeseori, profeţii folosiţi de Iehova Dumnezeu să vorbească şi să scrie, sunt practic neidentificaţi. Istoria personală, dacă este făcută, este săracă şi chiar şi în acest caz, este prezentată, în general, datorită semnificaţiei sale profetice. Ceea ce este important, este mesajul prezentat şi nu persoanele individuale care îl declară. Acest lucru rezultă în mod clar în cazul profeţiilor lui Ioel. Versetul iniţial, în formă de subtitlu, ne spune tot ceea ce trebuie să ştim despre omul Ioel. El spune: „Cuvântul DOMNULUI, care a fost spus lui Ioel, fiul lui Petuel”. „Ioel” înseamnă, „Iah este Dumnezeu”.

Când a rostit şi a scris Ioel profeţia pe care Dumnezeu a transmis-o prin el? Asupra acestui punct există o controversă, iar multele şi marile divergenţe de opinie fac ca data să varieze cu cinci sute de ani. Adevărata dată nu poate fi fixată cu dovezi sigure. Totuşi, există câteva motive pentru a atribui profeţia timpului împăratului israelit Ioram, a cărui domnie (921-909 î. Chr.) a fost paralelă cu cele ale lui Ioram, fiul lui Iosafat şi Ahazia, împăratul Iudeii şi poate fi suprapusă puţin peste domnia uzurpatoare a sângeroasei împărătese a Iudeii, Atalia.

Raţiunea este aceasta: profeţia lui Ioel prezice o plagă de lăcuste şi alte plăgi de proporţii devastatoare. Plăgile lăcustelor nu sunt rare în Palestina, dar de data aceasta a fost foarte gravă, din moment ce a fost amintită generaţiilor viitoare. Această invazie a insectelor are loc la porunca lui Iehova şi este numită „oastea Lui”. Urmează o foamete teribilă (Ioel 1:2-4,10-12,16-20; Ioel 2:3,11). Aceasta a fost tocmai foametea care a devastat Palestina pentru şapte ani, în timpul domniei lui Ioram, împăratul Israelului. De asemenea, această foamete a fost numită ca fiind de la Iehova, exact ca aceea prezisă de Ioel (2Împăraţi 8:1). O asemenea plagă putea să vină că o sentinţă divină, în timpul domniei lui Ioram în Israel şi a lui Ioram şi Ahazia în Iuda, deoarece toţi trei au fost răi şi au târât şi mai mult cele două împărăţii în închinarea demonilor. A fost prezis de către Ioel că abundenţa va urma foametei şi că aceasta va veni doar după ce se va face dreptate. Iehu i-a urmat lui Ioram în Israel şi a fost bun, iar cei patru împăraţi iudei, care urmează după Atalia, sunt aprobaţi de Dumnezeu (Ioel 2:21-27).

Mai există un argument care vine în sprijinul cugetului că profeţia lui Ioel a fost din această perioadă: Egiptul şi Edomul (Idumeea), sunt naţiunile destinate pedepsei drepte pentru violenţa lor împotriva Iudeii, pe când Asiria şi Babilonul nu sunt menţionate (Ioel 3:19). Evident, în timpul în care a fost scrisă profeţia, Egiptul şi Edomul erau agresorii ale căror violenţe erau încă proaspete în minte; se pare că Asiria şi Babilonul nu le înlocuiseră încă în rolul de persecutori principali. Tot ceea ce s-a spus mai sus este o dovadă clară a circumstanţelor care situează profeţia lui Ioel în perioada indicată. Marea parte a cercetătorilor susţin că ea a fost dată în perioada lui Ozia. Principala lor raţiune este referirea la Egipt şi la Edom, excluzându-se Asiria şi Babilonul, dar raţiunea se referă cu o mai mare forţă la domniile lui Ioram şi Ahazia, deoarece cele două domnii care i-au precedat, au experienţat agresiunile Egiptului şi Edomului (2Cron. 14:9-15; 2Cron. 20:10,11). Unii cred că Ioel ar fi fost din epoca următoare exilului, dar acest lucru este puţin probabil, deoarece se pare că a profeţit restaurarea din exil. Foarte probabil, Ioel a fost profet în Iuda, în timp ce Elisei slujea ca profet în Israel.

Capitolul 1 din cartea „Ioel”, detaliază pustiirea lăsată de valurile succesive de lăcuste, viermi şi omizi. Omul şi animalele suferă de pe urma foametei. Capitolul 2 păstrează acelaşi cadru, adăugând o abordare războinică. Lăcustele invadatoare continuă să vină în nori care întunecă cerul. Milioanele de aripi şi picioare sunt ca o flacără care devorează totul, sunetul lor este ca huruitul unor roţi de care. Zburând deasupra zidurilor cetăţii în rânduri strânse, ele mărşăluiesc încoace şi încolo, pătrund peste tot în cetate, se pun pe case, intră prin ferestre. Mulţimea invadatoare nu are nici un rege vizibil şi totuşi, fiecare îşi urmează drumul ei, fără a le deranja pe cele de lângă ea. Iehova le dirijează ca pe o armată răzbunătoare a Sa. Poporul lovit este chemat să se smerească, să-şi întoarcă inima spre El şi să-şi îndrepte căile. Dacă vor face aceasta, Iehova îşi va mâna armatele din nord spre sud, ducându-le în regiunile sterile şi deşerte din sudul Iudeii (Ioel 2:1-20; Proverbele 30:27). Împlinirea în mic, a avut loc cu lăcustele literale; lăcustele nu simbolizează armatele Babilonului sau alte armate păgâne. Iehova însuşi arată în Cuvântul Său semnificaţia simbolică a împlinirii în mare, în Apocalipsă 9:1-11, care prezice devastarea păşunilor religioase, prin intermediul martorilor Săi.

Abundenţa urmează foametei şi căinţei. Este prezis că Duhul lui Dumnezeu va fi asupra oricărei cărni, iar această expresie profetică şi-a avut faimoasa sa împlinire în mic, în vremea Cincizecimii, în anul 33 d. Chr. (Ioel 2:28,29; Fapte 2:14-18). Oricine va chema Numele lui Iehova va fi eliberat. Capitolul 3 este, în aparenţă, o profeţie cu împlinire îndepărtată, care vorbeşte nu doar despre captivitatea babiloniană, ci şi despre eliberarea din această captivitate. Apoi, naţiunile persecutoare păgâne, care au risipit poporul lui Dumnezeu, vor fi adunate pentru nimicire. Ele sunt invitate să se pregătească de război împotriva lui Iehova, să vină în masă şi echipate de război pentru lupta finală în valea judecăţii sau secerişului. Versetele finale arată starea binecuvântată, curăţită a lui Iuda şi a Ierusalimului, precum şi faptul că vor locui veşnic în siguranţă.

AMOS

Cartea „Amos” poartă numele profetului care a fost chemat în serviciu de profet al lui Iehova de la condiţia sa de păstor şi strângător de fructe de sicomor din Tecoa Iudeii. Serviciul său a avut loc în zilele împăratului Ozia, al lui Iuda şi ale împăratului Ieroboam al II-lea, al Israelului, probabil în perioada de cinsprezece ani în care cele două domnii s-au suprapus. (826-811 î. Chr.). Serviciul său a fost contemporan profeților Osea şi Isaia.

Numele Amos înseamnă „purtat” sau „purtător de sarcini”. El a purtat mesaje de nimicire nu doar pentru Israel, ci şi pentru numeroasele popoare păgâne. Sirienii, filistenii, tirenii, edomiţii, amoniţii sunt cu toţii destinaţi să cadă sub viitoarea răzbunare a lui Dumnezeu, conform primului capitol din Amos. Al doilea capitol adaugă Moabul printre popoarele păgâne, prezice pe scurt captivitatea care trebuie să vină asupra lui Iuda şi atenţia profetică se îndreaptă cu o intensitate aproape constantă către Israel, regatul celor 10 seminţii.

Restul cărţii atrage atenţia în primul rând asupra Israelului. Eliberările trecute aduse de Iehova sunt uitate de Israel, care recade în cultul demonilor. În capitolul V este prezis Israelului că va merge în captivitate „dincolo de Damasc”. Capitolul VI continuă această prezicere a sclaviei, arătând vastitatea pustietăţii, şi acuză mai ales pe cei ce stau comozi, satisfăcuţi de ei înşişi. Capitolul VII narează o experienţă din serviciului profetului. Capitolul VIII prezice o foamete, „nu foame de pâine sau sete de apă, ci foame şi sete de auzirea cuvintelor Celui Veşnic.” (Amos 8:11). Al IX-lea şi ultimul capitol deplânge cu cele mai vii expresii imposibilitatea de a fugi de executarea judecăţilor lui Iehova. În contextul tuturor acestor mesaje dureroase, ultimele cinci versete prezic că o rămăşiţă se va întoarce din captivitate pentru a face o lucrare de reconstrucţie şi pentru a primi binecuvântări sub domnia liniei lui David.

Mai mult…

Amos nu a fost învăţat în colegiul sau şcoala teocratică a profeţilor, fondată de Samuel. El a fost chemat de Iehova la misiunea de profet, din condiţia sa de păstor şi strângător de fructe de sicomor, în Tecoa Iudeii. Serviciul său de profet, a avut loc în zilele împăratului Ozia al lui Iuda şi ale împăratului Ieroboam al II-lea, al Israelului, probabil în perioada de cincisprezece ani în care cele două domnii s-au suprapus (826-811 î. Chr.). Deci, serviciul său a fost contemporan celor lui Osea şi Isaia. El a profeţit cu doi ani înainte un cutremur dezastruos, în timpul domniei lui Ozia, dar nu este posibil să fixăm timpul acelui dezastru, chiar dacă se crede, în mod curent, că acesta a avut loc când Ozia a vrut să-şi asume sarcinile preoţeşti în Templu şi a fost lovit cu lepră (2Cron. 26:16-21; Zah. 14:5). Numele „Amos” înseamnă „purtat” sau „purtător de sarcini”, iar ca profet, el a purtat mesaje de nimicire, nu doar pentru Israel, ci şi pentru numeroasele popoare păgâne (Amos 1:1; Amos 7:14,15).

Sirienii, filistenii, tirenii, edomiţii, amoniţii, sunt cu toţii destinaţi să cadă sub răzbunarea viitoare a lui Dumnezeu, potrivit primului capitol din „Amos”. Al doilea capitol, adaugă Moabul pe lista popoarelor păgâne; prezice pe scurt captivitatea care trebuie să vină asupra lui Iuda şi atenţia profetului se îndreaptă cu o intensitate aproape constantă către Israel, împărăţia celor zece seminţii. Restul cărţii atrage atenţia, în primul rând, asupra lui. Eliberările din trecut, date de Iehova, sunt uitate de către Israel, care cade din nou în închinarea la demoni.

Amos 3:7 spune: „Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci”. Lui Amos, Iehova i-a descoperit viitoarea cădere a Israelului şi motivul acestei căderi. Amplul avertisment, a fost dat prin intermediul profetului; Iehova însuşi i-a avertizat, oprind ploaia, trimiţând ciuma prin care i-a lovit pe unii. Şi totuşi ei nu s-au întors la Iehova, de aceea: „pregăteşte-te să întâlneşti pe Dumnezeul tău, Israele!” (Amos 3:1-15; Amos 4:1-13). Capitolul cinci, începe cu o plângere asupra Israelului, se adresează un îndemn la căinţă şi se încheie cu o denunţare a inacceptabilelor sale daruri religioase şi prezicerea că va merge în captivitate „dincolo de Damasc”. Înainte, mulţi izraeliţi fuseseră duşi robi în Damasc, dar acum vor trebui să meargă mai departe, prizonieri în Asiria (2Împ. 10:32,33; 2Împ. 15:29; 2Împ. 17:6). Capitolul şase, continuă această prezicere a sclaviei, arătând vastitatea pustiirii şi acuză mai ales pe cei ce stau comozi, satisfăcuţi de ei înşişi.

După ce a prezis, prin cele trei viziuni, ruina Israelului, capitolul şapte relatează o experienţă a serviciului de teren al profetului. Amos venise în teritoriul duşman cu mesajul lui Dumnezeu, care stârnise ura falsului preot din centrul religios al Israelului, Betel, numit Amaţia. Acesta s-a dus la împăratul Ieroboam, acuzându-l pe Amos de revoltă şi spunându-i apoi lui Amos să plece acasă în Iuda şi să nu profetizeze în Israel sau la Betel, unde poporul are propriul său „templu” sau „biserică” (Amos 7:10-13). Ca urmare a acestor fapte, Amos i-a prezis lui Amaţia personal, multă suferinţă. După ce a prezis actele de justiţie ale lui Dumnezeu asupra Israelului, pentru asuprirea celor sărmani, capitolul opt prezice o foamete, „nu foame de pâine sau sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor DOMNULUI” (versetul 11). Al nouălea şi ultimul capitol, deplânge cu cele mai vii expresii imposibilitatea de a scăpa de executarea judecăţilor lui Iehova; până şi în captivitate, păcătosul Israel va suferi rău. Doar ultimele cinci versete nu conţin tristul mesaj de nenorocire; în ele este prezis faptul că o rămăşiţă se va întoarce din captivitate, pentru a face o lucrare de reconstrucţie şi pentru a primi binecuvântări din ce în ce mai multe, sub împărăţia restabilită a casei sau liniei lui David

OBADIA

Cartea „Obadia” este cea mai scurtă carte dintre cărţile Scripturilor Ebraice și ea se referă la „viziunea lui Obadia.” Numele Obadia înseamnă „slujitorul lui Iah”. Vremea în care a scris Obadia nu poate fi determinată, dar din conţinutul cărţii se înțelege că ar fi scrisă la puţin timp după căderea Ierusalimului sub agresiunea Babilonului. Cartea Obadia este o acuză continuă împotriva mândrului Edom şi un mesaj de judecată care îi declară distrugerea totală. Porfeția a fost împlinită literal, în mic, Edomul tipic și capitală să Petra fiind distruse pentru totdeauna. Ultimele cinci versete ale profeţiei arată spre gloria viitoare care va veni asupra casei lui Iacov și ele profețesc întoarcerea din captivitate şi reintrarea în posesia pământului.

Mai mult…

Cartea lui Obadia este cea mai scurtă dintre cărţile Scripturilor Ebraice. Ea este prea scurtă, pentru a justifica o împărţire în capitole, ci este împărţită simplu, în douăzeci şi unu de versete. Primele cuvinte, care constituie un fel de titlu pentru carte, îl numesc pe profetul folosit de Iehova pentru a pronunţa şi înregistra profeţiile Sale: „viziunea lui Obadia”. Cu această declaraţie clară, se încheie orice informaţie cu privire la Obadia. Numele lui înseamnă „slujitorul lui Iah”. Există un număr de personaje biblice numite în acest mod, dar nici unul nu este identic cu acesta, care a fost stabilit ca al patrulea dintre profeţii „minori”. Din cele mai vechi timpuri, există multe păreri asupra identităţii lui Obadia, dar tocmai divergenţele şi discordanţele dintre ele sunt cea mai puternică dovadă a faptului că nu sunt întemeiate. Oricum, ceea ce contează nu este identitatea sau identificarea individului, ci profeţia pe care Iehova o face să fie pronunţată şi scrisă.

Atunci când se încearcă a se determina vremea în care a trăit şi a scris Obadia, apar noi îndoieli. Scripturile nu indică exact timpul, dar din însuşi conţinutul cărţii, apare ca fiind foarte probabil că această carte a fost scrisă la puţin timp după căderea Ierusalimului prin Babilon. În profeţia să, dată împotriva Edomului, Obadia aminteşte edomiţilor vremea în care au asistat, bucurându-se, la căderea Ierusalimului şi la deportarea tuturor locuitorilor săi în captivitate. Ei au luat parte la devastarea averilor iudeilor şi au tăiat drumul celor care fugeau (Obadia 1:11-14; a se vedea şi Ps. 137:7; Plângerile 4:21,22; Ezec. 35:1-15). Obadia s-ar fi putut referi la evenimentele care s-au întâmplat în timpul captivităţii babiloniene din anul 607 î. Chr. şi apoi să fi prezis robia care va atinge Edomul, profeţie care mai târziu s-a împlinit asupra Edomului tipic, într-un mod atât de literal încât naţiunea a pierit pentru totdeauna. Există o importantă analogie între cuvintele lui Obadia 1:1-9 şi cele din Ieremia 49:7-22. Este posibil ca, aproximativ în aceeaşi perioadă de timp, Iehova să fi vorbit, de două ori, despre sfârşitul Edomului prin gura acestor doi martori ai Săi.

Cartea „Obadia” este o acuză continuă împotriva Edomului şi un mesaj de judecată care îi declară distrugerea totală. De la Iehova provine invitaţia la adunare: „sculaţi-vă, să mergem împotriva Edomului ca să ne războim cu el!” Deşi împotriva Edomului au fost chemaţi păgânii, este clar că Iehova este cel care vorbeşte, deoarece Edomul a fost coborât până în ţărâna pământului. Mândria sa l-a făcut să creadă că este într-un loc înalt şi sigur, de neatins. Iehova va descoperi însă păcatele lui, multă vreme ascunse şi îl va distruge până nu va mai rămâne nici o urmă din el. Foştii săi aliaţi se vor ridica împotriva lui, iar înţelepciunea învăţaţilor săi şi tăria oamenilor săi puternici, vor face loc deznădejdii; masacrul se extinde asupra Muntelui lui Esau până când nu va mai rămâne nici un locuitor, căci nenorocirea lui este mare! (Obadia 1:1-9).

Versetele 10-16, ne spun de ce: „din pricina silniciei făcute împotriva fratelui tău Iacov, vei fi acoperit de ruşine şi vei fi nimicit cu desăvârşire şi pentru totdeauna”. Profetul aminteşte cum edomiţii au mărit necazul Iudeii şi Ierusalimului în zilele captivităţii, aşa după cum a fost menţionat înainte în această lecţie. Justiţia lui Iehova îi va conduce către sfârşitul lor veşnic. Ultimele cinci versete, adaugă tristului sfârşit al Edomului, profeţia gloriei viitoare care va veni asupra casei lui Iacov. În contrast cu pustiirea Edomului, sunt profetizate pentru casa lui Iacov întoarcerea din captivitate şi reintrarea în posesia pământurilor. Salvatorii vor apărea pe Muntele Sion şi „Împărăţia va fi a lui Iehova”.

Profeţia lui Obadia, a fost împlinită literal, în mic. Dovada acestui lucru este capitala Edomului, Petra, cetate săpată în stâncă. Ea este astăzi un loc nelocuit. Edomul tipic a fost distrus pentru totdeauna. Exterminarea sa a început odată cu invazia armatei lui Nebucadneţar, aproximativ cu cinci ani după căderea Ierusalimului. Împlinirea majoră a acestei profeţii împotriva Edomului antitipic, este în curs în aceste „zile din urmă” şi se apropie cu hotărâre de punctul său culminant. Toate acestea, dovedesc canonicitatea cărţii „Obadia”.

IONA

Cartea lui Iona prezintă cea mai stranie aventură a unui profet, în pântecele unui peşte uriaş, şi este una dintre relatările cele mai cunoscute din Biblie. Nu există însă nimic în această relatare care să ne permită să o considerăm ca fiind o legendă alegorică. Consisenţa sa istorică este dovedită de referirea lui Christos Isus la evenimentele cărţii, arătând cum întreaga relatare descrie o dramă profetică importantă. (Matei 12:38-41). Din pasajul bibliei de la 2Regi 14:25 se înţelge că Iona a profețit în timpul sau înaintea domniei lui Ierobaoam al II-ea, care a urcat pe tronul celor zece seminţii în anul 852 î. Chr.

Iona a scris cartea care-i poartă numele și în care el apare personal, relatând evenimentele cu obiectivitate. În cartea este narată experiență lui Ioana cu locuitorii păgâni ai cetății Ninive din Orientul îndepărtat, cetate a cărei răutate s-a ridicat până la Iehova, dar care a beneficiat de îndurarea Sa, în urma căinței împăratului și a întregului popor, ca reacție la propovăduirea lui Iona. Căința cetății păgâne ninive nu a fost numai o lecție pentru Iona, ci a fost o mustrare pentru Israel, care în acea vreme călcase legământul cu Iehova și căzuse în demonism.

Mai mult…

Strania aventură a lui Iona în pântecele unui peşte uriaş, pentru trei zile şi trei nopţi, este una dintre relatările cele mai cunoscute din Biblie. Ea a suscitat cele mai diferite speculaţii asupra speciei de peşte care a servit la transportul submarin al lui Iona şi a fost obiectul multor dezbateri asupra credibilităţii acestei descrieri. Nu există nimic în această relatare, care să ne permită să o considerăm ca fiind o legendă alegorică. Consistenţa sa istorică este dovedită de referirea lui Christos Isus la evenimentele cărţii, arătând cum întreaga relatare descrie o importantă dramă profetică (Mat. 12:38-41). Unele teorii fantastice, inventate de teologi pentru a da descrierii un caracter miraculos, nu ar putea fi acceptate nici de cei mai creduli oameni. Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa în puterea nelimitată a Creatorului, concordă în stabilirea în minţile credincioase, a adevărului cu privire la această relatare, aşa după cum a pus Iehova să fie scrisă.

Iona a scris cartea care-i poartă numele şi în care el apare personal, într-un mod foarte proeminent. Numele lui înseamnă „porumbel”. El a fost un profet, fiul lui Amitai, galilean din seminţia lui Zabulon. Această informaţie este obţinută din Iona 1:1 şi din 2Împăraţi 14:25. Din acest ultim pasaj biblic, înţelegem că Iona a profetizat în timpul sau înaintea domniei lui Ieroboam al II-lea, care a urcat pe tronul celor zece seminţii în anul 852 î. Chr. Foarte probabil, el l-a cunoscut pe profetul Elisei şi a fost în legătură cu el.

Pentru a compara lipsa de credinţă a poporului de legământ al lui Iehova, cu a popoarelor păgâne, „Cuvântul lui Iehova a vorbit lui Iona, fiul lui Amitai, astfel: „scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare şi strigă împotriva ei. Căci răutatea ei s-a suit până la Mine!” Dar Iona, sustrăgându-se însărcinării de a merge ca misionar la păgânii din Orientul îndepărtat, s-a dus în portul Iafa, unde s-a îmbarcat pe un vas care să-l ducă la Tars, în vestul îndepărtat, pe coasta sudică a Spaniei (1:1-3).

O mare furtună a fost stârnită de Dumnezeu, care ameninţa nava cu naufragiul. Toţi marinarii strigau la dumnezeii lor, numai Iona dormea pe fundul vasului. Căpitanul l-a trezit şi l-a pus să-şi cheme Dumnezeul lui. Trăgând la sorţi, în Iona a fost găsită cauza periculoasei situaţii. Sforţările umane de a duce nava în port sau de a ajunge pe uscat, n-au avut succes. Atunci, marinarii îngroziţi, la insistenţa lui Iona cel plin de remuşcări, l-au aruncat în valuri, furtuna încetând imediat. Iehova însă, a lucrat pentru profetul Său. El a făcut ca un peşte mare să-l înghită pe Iona, pentru a-l salva din mormântul mării. După trei zile, (despre care se vorbeşte ca despre trei zile şi trei nopţi) şi după rugăciuni fierbinţi ale lui Iona, Iehova a poruncit peştelui să-l verse pe Iona pe ţărm. Pentru a doua oară i se spune lui Iona să meargă în capitala Ninive, iar el nu mai îndrăzneşte să fie neascultător încă o dată. Astfel, ajunge la Ninive şi proclamă în mod public: „încă patruzeci de zile şi Ninive va fi nimicită!” Un val de căinţă a străbătut marele oraş; împăratul şi poporul au postit şi s-au smerit îmbrăcaţi în haine de sac şi au stat în cenuşă. Iehova, plin de îndurare, a cruţat cetatea (1:4-3:10).

Dezamăgit şi nemulţumit că prezicerea să nu s-a adeverit şi pentru că a fost acordată iertarea unei naţiuni păgâne, Iona s-a retras din cetate sub un umbrar, aşteptând în zadar să vadă executarea judecăţii pe care o proclamase. Atunci, printr-o obiectivă lecţie de milă şi compasiune, Iehova l-a luminat pe profet. A făcut să crească un curcubete mare, care să-i ţină de umbră pe timpul căldurii; umbra acestuia i-a produs o mare bucurie. Dar, în ziua următoare, a făcut să vină un vierme care a ros rădăcina, iar curcubetele s-a uscat, lăsând soarele arzător să bată cu putere. Iona a leşinat, apoi a vrut să moară, deoarece curcubetele nu mai era. Ultimele două versete ale cărţii, arată cum Iehova nu este de acord cu lipsa de milă a lui Iona. Profetul voia milă pentru curcubete, pentru ca acesta să servească scopului său de a fi ferit de căldură; totuşi el nu arăta interes şi milă faţă de locuitorii Ninivei, care se căiseră (4:1-11).

Sub conducerea lui Iehova, Iona şi-a jucat bine partea sa în drama profetică. Apoi, a înregistrat drama cu credincioşie, necruţându-se pe sine. Se poate presupune că el s-a reîntors în Israel şi că a rămas credincios lui Iehova. Desigur, căinţa păgânei Ninive a fost o mustrare pentru Israel, care în acea vreme călcase legământul cu Iehova şi căzuse în demonism.

MICA

Încă din primele cuvinte ale cărții „Mica” aflăm că profeţia este inspirată de Iehova, că a fost pronunţată prin Mica (al cărui nume înseamnă “cine este asemenea lui Iah?”), care a profețit în timpul domniilor lui Iotam, Ahazia şi Ezechia (774 – 716 î.H.), şi că mesajul său se referea la împărăţiile lui Israel şi a lui Iuda.

Cu al doilea verset începe profeţia propriu-zisă, care continuă 7 capitole. Trei părţi încep cu invitaţia “Ascultaţi”; ele, astfel subîmpărţite, constituie cele trei părţi naturale ale profeţiei. Fiecare începe cu ameninţări şi se încheie cu o promisiune sau cu un mesaj de speranţă. Prima parte (1:2 – 2:13) descrie venirea lui Iehova împotriva poporului său, cu o mare supărare, din cauza încălcărilor poruncilor Lui. Împlinirea în mic a avut loc prin captivitatea asiriană din 740 î.Cr. asupra Samariei. Păcatele poporului lui Dumnezeu sunt discutate în a doua parte a acestei secţiuni, iar versetele finale promit adunarea unei rămăşiţe a Israelului.

Cu al treilea capitol a început a doua parte, care se termină cu ultimul verset din capitolul 5. Sunt invitaţi în mod special să ‘asculte’ conducătorii nedrepți ai poporului, preoţii care învaţă pentru un salariu şi profeţii care fac preziceri pentru bani, în timp ce pretind că Iehova este cu ei. Ulterior, teribilele preziceri lasă loc unei glorioase profeţii de restaurare.

A treia parte este dramatică în prima ei jumătate. Servindu-se de o superbă figură poetică, Iehova invită întreg pământul să asculte public judecata Sa cu poporul Său. Deși cerințele lui Iehova sunt simple, impostura izraelului necredincios, predispus la a face rău, se manifestă prin violenţă, minciuni, înșelăciuni și adorație demonică fățișă. În ultimul capitol al acestei cărți, Babilonul este avertizat să nu se bucure de pedeapsa divină deoarece milosul Iehova îi va ierta pe credincioşii săi, dar se va răzbuna mai ales asupra duşmanilor.

Mai mult…

Primul verset al profeţiei lui Mica, este de fapt, o scurtă introducere: „Cuvântul Domnului, spus lui Mica din Moreşet, pe vremea lui Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, proorocie asupra Samariei şi Ierusalimului”. Ştim astfel, cu ajutorul puţinelor cuvinte de la început, că profeţia este inspirată de către Iehova, că a fost pronunţată prin Mica (al cărui nume înseamnă „cine este asemenea lui Iah?”), care era din ţinutul Moreşet (1:14) şi care a profetizat în timpul domniilor lui Iotam, Ahazia şi Ezechia (774-716 î. Chr.) şi că mesajul său se referea la împărăţiile lui Israel şi Iuda. Referirea la profet, ca fiind din Moreşet, nu arată doar oraşul natal, ci slujeşte de asemenea în a-l deosebi de „Mica, fiul lui Imla”, care a trăit cu un secol şi jumătate înainte (1Împăraţi 22:8). „Mica” este o prescurtare a numelui întreg „Micaiah”. Mica din Moreşet, a fost contemporan profeţilor Osea şi Isaia.

Cu cel de al doilea verset, începe profeţia propriu-zisă, care continuă şapte capitole. Trei părţi încep cu invitaţia „ascultaţi”; ele, astfel subîmpărţite, constituie cele trei părţi ale profeţiei. Fiecare dintre acestea, începe cu mustrări şi ameninţări şi se încheie cu o promisiune sau cu un mesaj de speranţă. Prima parte (1:2-2:13), descrie venirea lui Iehova împotriva poporului Său cu o indignare arzătoare, din cauza păcatelor lor. Samaria va ajunge un morman de pietre în câmp; ea va fi doborâtă până la temelii, astfel că rana ei va fi nevindecabilă. Asupra Samariei literale, împlinirea acestor preziceri a venit odată cu captivitatea asiriană, în anul 740 î. Chr. Ameninţarea asiriană, a ajuns de asemenea până la porţile Ierusalimului, în vremea lui Ezechia. Împlinirile majore vin asupra „creştinătăţii” religioase din acest secol XX d. Chr. Păcatele poporului lui Dumnezeu sunt detaliate în a doua parte a acestei secţiuni, iar versetele finale promit adunarea şi restatornicirea unei rămăşiţe a Israelului.

Cu capitolul 3 începe a doua parte, care se termină cu ultimul verset din capitolul 5. Sunt chemaţi în mod special să asculte conducătorii poporului, care ar trebui să cunoască judecata dreaptă, dar care pervertesc dreptatea şi îi persecută pe adevăraţii închinători. Profeţi falşii care infestează ţara, sunt acuzaţi că rătăcesc poporul; de aceea, asupra lor va cădea un întuneric total şi nu vor avea parte de nici un răspuns pentru popor, din partea lui Dumnezeu. Denunţurile lui Mica, ating punctul culminant atunci când el vorbeşte despre conducătorii poporului care judecă pentru daruri, preoţii care învaţă pentru plată şi profeţii care prezic pentru bani, în timp ce pretind că Iehova este cu ei. De aceea, „Sionul va fi arăt ca un ogor, Ierusalimul va ajunge un morman de pietre”.

Dar acum, teribilele preziceri, lasă loc unei glorioase profeţii de restatornicire. Cu fraze splendide, de o rară frumuseţe, profetul descrie un cadru al Casei restabilite a lui Dumnezeu, unde se vor aduna popoarele şi naţiunile. O transformare totală pentru pace veşnică, nici chiar o urmă de război, ci libertate de frică, eliberare de religie prin închinarea dreaptă; acestea sunt câteva dintre binecuvântările care vor veni în timpul „primei stăpâniri, Împărăţia”. O rămăşiţă credincioasă se va întoarce din captivitatea babiloniană, iar cei care se bucură de căderea Sionului vor fi mai întâi mâhniţi, apoi bătuţi de „fiica Sionului”. Succesele cruzilor asirieni, vor fi doar temporare; ei vor fi puşi pe fugă, iar ţara lor va fi devastată. Rămăşiţa lui Iacov este condusă de Stăpânitorul cel drept, cei care se vor întoarce vor fi ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, pentru mulţi oameni. Atunci când Iehova va curăţi această rămăşiţă de religie, El îşi va revărsa apoi, în auzul tuturor, mânia şi răzbunarea asupra neamurilor, iar religia va pieri, împreună cu religioniştii. O atenţie specială este acordată aici celui de al doilea verset, al capitolului al cincilea, care prezice locul de naştere al copilului Isus, adică Betleemul din Iuda (Mat. 2:4-6).

A treia parte, în prima ei jumătate, are un caracter dramatic. Servindu-se de o figură poetică, Iehova invită întreg pământul să asculte public controversă Să cu poporul Său. Dialogul folosit în capitolul 6, face tabloul mai impresionant. Iehova cheamă poporul, spre a-şi aminti de dreptatea să. Nu se cere nimic extraordinar în aceasta, ci cerinţele sunt simple şi de înţeles: „să faci dreptate, să iubeşti milă şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău” (6:8). Dar dimpotrivă, violenţa, minciunile, înşelăciunile şi fraudele, merg mână în mână cu ritualurile ceremoniale, alături de închinarea, pe faţă, la demoni. Ultimul capitol al acestei părţi şi totodată al cărţii însăşi, deplânge faptul că sunt atât de rari cei drepţi şi că întregul Israel religios are mâinile grabnic pregătite pentru facerea răului. Nu se poate avea încredere în nimeni; de aceea, „vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui”. Dar cei care au o înclinaţie spre bine, se îndreaptă către Iehova. Organizaţia persecutoare duşmană, Babilonul, este avertizată să nu se bucure atunci când credincioasa rămăşiţă primeşte o corecţie divină, deoarece Iehova, plin de milă, va ierta pe credincioşii Săi, dar se va răzbuna mai ales asupra duşmanilor Săi. Astfel, Iehova va justifica pentru poporul Său ales, cuvântul Său îndurător al adevărului.

NAUM

Deşi numele „Naum” înseamnă „consolare” sau „mângâiere”, mesajul scris şi transmis de el a fost cu totul altceva decât o consolare sau o mângâiere pentru cei la care se referă. El prevesteșe „durerea peste Ninive.” Este o declaraţie de condamnare împotriva cruzilor asirieni, pentru tratamentul tiranic asupra Israelului, și este prezisă clar venirea lui Iehova pentru a împlini răzbunarea. Timpul în care Naum a profeţit trebuie să se încadreze între 664 şi 633 î.Cr.

În capitolul doi este prezentat un întreg tablou cu acești cuceritori avizi care sugrumau şi sfâşiau totul în calea lor; odată neînfricați, sub spada lui Iehova al oștirilor, ei devin numai niște inimi mâhnite, genunchi care tremură şi feţe care pălesc.

Al treilea şi ultimul capitol al lui Naum descrie ruşinea şi ruină care se abat după aceea asupra sângeroasei Ninive. La căderea ei nu va exista nimeni care să o compătimească sau să o ajute, ci numai bucurie, din cauza răutății și puterii de care a dat dovadă.

O împlinire literală, în mic, a profeţiei lui Naum a venit peste Ninive. În anul 633 î.H. ea a fost luată de babilonieni, sub comanda lui Nabucodonosor.

Mai mult…

Înţelesul numelui „Naum” este „consolare” sau „mângâiere”, dar mesajul pe care l-a pronunţat şi l-a scris el, a fost cu totul altceva decât o consolare sau o mângâiere pentru cei la care se referă în primul rând. Se vorbeşte despre o durere, „durerea peste Ninive”. Este o declaraţie de condamnare împotriva cruzilor asirieni, pentru tratamentul tiranic asupra Israelului. Furia lui Iehova izbucneşte şi profetul, printr-un frumos limbaj figurativ, prezintă venirea Sa pentru a împlini răzbunarea. De exemplu, Iehova al oştirilor „umblă în furtună şi în vârtej”, „norii sunt praful picioarelor Lui”, marea şi fluviile se usucă la porunca Lui, la venirea Sa vegetaţia veştejeşte, munţii tremură, dealurile se topesc şi pământul se cutremură. Cine pe pământ poate deci să-L înfrunte şi să reziste mâniei Sale teribile? Desigur că nici un duşman! Dar, El „cunoaşte pe cei ce se încred în El” (1:1-7). Şi doar pentru aceştia, mesajul venirii Sale pentru răzbunare, constituie o consolare şi o mângâiere.

O încurajare a inimii, legată de venirea viitoare a lui Iehova pentru distrugerea duşmanilor Săi odată pentru totdeauna, este aceasta: „El le zădărniceşte! Nenorocirea nu va veni de două ori”. Nu le va mai fi permis asirienilor însetaţi de putere să asuprească, din capitala lor Ninive, poporul lui Dumnezeu, deoarece Iehova va rupe jugul asirian de pe grumazul poporului Său şi va pregăti mormântul pentru asupritorul netrebnic. Cât de frumoşi vor fi atunci propovăduitorii Săi care ţin legământul, în serviciul lor divin restabilit! (1:8-15). Iehova a restaurat excelenţa poporului Său şi acum vine pentru a extermina în mod literal pe duşmanii care au atacat-o. Cu El înaintează organizaţia Lui, aleasă pentru bătălia „din ziua pregătirii sale” (2:1-3; Roth.).

În versetul al patrulea din capitolul doi, se prezintă ochilor cititorului scena care se petrece între zidurile Ninivei. Aici, carele de război huruie într-o sălbatică confuzie. Multele ciocniri blochează căile şi străzile. Vitejii sunt adunaţi pentru bătălie şi sunt puşi să apere zidurile cetăţii. În zadar însă. Cetatea Ninive este atacată şi devastată. Se întreabă cu jale, unde este acum culcuşul acela de lei cuceritori, care nu aveau teamă de nimic şi care sugrumau şi sfâşiau, unde sunt acum lacomul împărat asirian şi hoardele sale puternice? Acum sunt doar inimi mâhnite, genunchi care tremură şi feţe care pălesc şi toate acestea vor cădea rapid sub sabia răzbunătoare a lui Iehova al oştirilor (2:4-13).

Al treilea şi ultimul capitol al cărţii biblice „Naum”, descrie ruşinea şi ruină care se abat după aceea asupra sângeroasei Ninive. Aflată în această stare, nu va exista nimeni care să-i plângă de milă, nimeni care să o compătimească sau să o ajute. Profetul o compară, în versetul opt, cu cea „fără locuitori” sau, după nota marginală 3:8, cu „No-Amon” (Teba) din Egipt. Etiopia şi Egiptul au fost aliaţii acesteia şi totuşi ea a fost dusă în captivitate. O soartă similară va avea şi Asiria. Cine va încerca să o ajute, va fi la rândul său distrus. Din cauza răutăţii şi puterii cetăţii Ninive, bucuria care va însoţi căderea să va fi, de asemenea, mare.

O împlinire literală în mic a profeţiei lui Naum, a venit peste Ninive. În anul 625 î. Chr., ea cade prin babilonieni, sub comanda lui Nebucadneţar, despre care Iehova vorbeşte ca despre „servul Meu”. Referitor la textul din Naum 1:8; 2:6,8, unde putem citi: „dar cu nişte valuri ce se varsă peste mal, va nimici cetatea Ninive (…) Porţile de la râuri sunt deschise şi palatul se prăbuşeşte (…) Ninive era odinioară ca un iaz plin cu apă”, există o interesantă relatare istorică. Se spune că fluviul Tigru, a făcut o spărtură în zidul cetăţii, inundând-o şi că împăratul asirian a ridicat un mare rug funebru în palat, pe care el şi mulţi slujitori şi concubine au murit când a fost pus focul. Deci, babilonienii asediatori, au intrat prin spărtura zidului şi au luat Ninive în parte inundată, în parte incendiată. Apele revărsate pot fi, totuşi, un cadru figurativ pentru forţele năvălitoare ale lui Nebucadneţar (vezi „Prologue of Nebucadnezzar” de G.R. Tabouis, 1931).

Trebuie însă, să mai răspundem la o întrebare: în ce perioadă de timp a profeţit Naum? Este o întrebare la care nu se poate răspunde cu precizie. Este sigur că el şi-a pronunţat şi şi-a redactat profeţia înaintea căderii cetăţii Ninive, în anul 625 î. Chr., deoarece a prezis acea calamitate. De asemenea, este sigur că a scris după căderea lui No-Amon, aproximativ în anul 664 î. Chr., deoarece el s-a referit la acel dezastru pentru a da Ninivei siguranţa unei sorţi similare (3:8-10). Deci, cartea biblică „Naum” a fost scrisă între anii 664 şi 625 î. Chr.

HABACUC

Această carte scrisă de către proorocul Habacuc prezice căderea Ierusalimului sub babilonieni și spune clar că aceasta va avea loc „în zilele voastre”, adică în zilele celor care le vorbește. Profeţia lui Habacuc a fost rostită în prima parte a domniei lui Ioiachim (628-618 î. Chr.), ea potrivindu-se perfect şi cu ceea ce precedă şi cu ceea ce urma.

Habacuc deplânge nedreptatea și abuzul, jaful și violența, discordia, nelegiuirea și denaturarea dreptății, care este răspândită în țară (1:2-4). Apoi roşeşte profeția cu privire la teribila eficiență a mașinii de război babiloniene și marșul ei victorios prin țara Palestinei. (1:5-11). Ulterior profetul pune întrebări cu privire la totalitarul Babilon, care acționează perfid și plin de mândrie, nu este niciodată satisfăcut cu teritoriile cucerite, adoră armele și puterea statului. (1:12-17).

Conform răspunsului primit de la Iehova, chiar și acest instrument folosit de El pentru a pedepsi, Babilonul, va cădea, va fi doborât. (2:1-20).

În capitolul trei, Habacuc, într-o rugăciune psalm, preamărește inegalabila putere pe care o va dezlănțui Iehova când își va începe bătălia Sa. Totuși, va exista o ocrotire pentru cei care se bucură și se încred în Iehova.

Mai mult…

Habacuc 1:1, spune: „proorocia descoperită proorocului Habacuc”. Habacuc, al cărui nume înseamnă „îmbrăţişare (de dragoste)”, este identificat astfel ca profet şi vestitorul unei profeţii despre calamităţi viitoare. Teoriile fantastice şi tradiţiile abundă, în legătură cu viaţa personală a acestui profet, dar, dintre atâtea presupuneri, nu există nici una în care să ne putem încrede. Unica informaţie directă, este aceea scurtă declaraţie, indicată în versetul introductiv al profeţiei lui Habacuc.

Totuşi, indirect, putem să strângem unele informaţii ulterioare, mai ales dintre dovezile cărţii însăşi, pe care Habacuc a scris-o sub inspiraţie. Cea mai importantă informaţie care rezultă din această cercetare, este cea referitoare la data aproximativă a rostirii profeţiei. Habacuc 2:20 spune: „Iehova însă, este în Templul Său cel sfânt”. Însemnarea de la sfârşitul capitolului trei, este o indicaţie pentru cântarea odei conţinute aici, care precizează: „pentru dirijor. Pentru instrumente cu coarde”. Deci, Templul era încă în picioare şi în el se ţinea încă un serviciu muzical. Acest lucru indică faptul că Habacuc şi-a pronunţat profeţia şi a scris-o cu un oarecare timp înainte de distrugerea Templului, în anul 607 î. Chr. Dar cu cât timp înainte oare?

O limită este fixată de Habacuc 1:5,6: „aruncaţi-vă ochii printre neamuri şi priviţi, uimiţi-vă şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare pe care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva! Iată, voi ridica pe Haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe care nu sunt ale lui”. Vorbind aici la viitor, Habacuc prezice căderea Ierusalimului sub babilonieni şi spune clar că aceasta va avea loc „în zilele voastre”, adică în zilele celor cărora le vorbeşte. Atribuind profeţia lui Habacuc primei părţi a domniei lui Ioiachim (628-618 î. Chr.), ea s-ar potrivi perfect şi cu ceea ce precede şi cu ceea ce urmează: poporul nu a crezut prezicerile cuceririi babiloniene, chiar dacă le-au fost spuse de profetul inspirat al lui Iehova. Asemenea lipsă de credinţă din prima parte a domniei lui Ioiachim, trebuie să fi fost foarte puternică, deoarece Ioiachim fusese întronat de puterea egipteană, iar ţara era supusă Egiptului, în timp ce Babilonul nu constituia pe atunci o ameninţare pentru Iuda, ne înfrângând încă puterea militară a Egiptului în bătălia de la Carchemiş, în anul 625 î. Chr. De asemenea, pângărirea poporului lui Dumnezeu, amintită în profeţie, corespunde începutului domniei lui Ioiachim.

Habacuc deplânge nedreptatea şi abuzul, jaful şi violenţa, discordia, nelegiuirea şi denaturarea dreptăţii, care este răspândită în ţară (1:2-4). Apoi, rosteşte profeţia să privitoare la teribila eficienţă a maşinii de război babiloniene şi marşul ei victorios prin ţara Palestinei (1:5-11). Iehova „a rânduit acest popor pentru judecată”, „l-a stabilit pentru a pedepsi”, anunţă profetul. Iehova se slujeşte de caldeeni, aflaţi sub comanda lui Nebucadneţar, pentru a-şi executa judecata asupra necredinciosului Israel. Dar, hainele totalitarului Babilon, nu sunt curate. El acţionează cu perfidie, sfâşie pe mulţi care sunt mai drepţi decât el, ia oameni în năvod ca şi cum ar fi peşti din mare şi apoi se laudă şi adoră armele şi puterea statului. De aceea, Habacuc pune întrebări îndreptăţite asupra acestor lucruri (1:12-17).

Habacuc aşteaptă răspunsurile lui Iehova şi i se porunceşte să le scrie. Mândria asupritorului Babilon va cădea. Niciodată satisfăcut, extinzându-se mereu pentru a dobândi o mai mare putere şi dominaţie, distrugând naţiuni şi popoare, el îşi construieşte propria organizaţie pe cuceriri militare, pe vărsare de sânge. Iehova îşi va arăta puterea, iar atunci când va distruge asupritorul, cunoştinţa supremaţiei Sale va acoperi pământul, aşa după cum apele acoperă fundul mării. Demascat, ruşinat, violentul şi sângerosul Babilon va fi doborât, în timp ce buzele lui vor murmura zadarnice implorări de ajutor către idolii săi (2:1-20).

În capitolul trei, Habacuc, într-o rugăciune-psalm, preamăreşte uriaşa putere şi forţa nemăsurată dezlănţuită atunci când Atotputernicul Iehova va veni ca Dumnezeu al bătăliei. Desigur că nici o ploaie de bombe atomice fabricate de om, nu s-ar putea compara cu marea putere explozivă şi cu dezastrul prin care va zgudui pământul Creatorul atomului! Doar faptul că vorbeşte despre acest lucru, face să tremure buzele profetului şi să-i freamăte măruntaiele! Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor fapte, va exista o ocrotire pentru cei care se bucură şi se încred în Iehova. Stilul în care scrie Habacuc, a fost în general foarte admirat, iar acest al treilea capitol, suscită aprecieri laudative. Splendoarea, măreţia şi maiestuozitatea sa, ajung la înălţimile sublimelor şi inegalabilelor poeme din Scripturi.

ŢEFANIA

Discursurile înflăcărate al profetului Țefania, înregistrat în cartea care-i poartă numele, au fost rostite la începutul domniei împăratului Iosia și au găsit urechi atente, astfel încât l-au influențat pe împărat să-l caute pe Iehova și, mai târziu, să curețe pe Iuda de închinarea falsă. Cu toate acestea, executarea judecăților declarate de Țefania împotriva unui popor recăzut la demonism nu a fost oprită pentru totdeauna de aceste reforme cu efecte temporare ale bunului Iosia, ci pustiirea se va abate asupra acestui popor nerecunoscător. Pe de altă parte, Țefania îndemnă pe cei umili să caute smerenia și dreptatea pentru a fi cruțați de ziua mâniei Domnului.

Capitolul trei învinovățește în special Ierusalimul pentru că a refuzat instruirea divină. Limba închinării curate vorbită de o rămășiță credincioasă și de o mulțime atașată, cântând laude lui Iehova în tot locul, își găsește locul în profeția lui Țefania.

Mai mult…

Proclamarea de către Ţefania a judecăţilor lui Dumnezeu împotriva lui Iuda, din cauza recăderii sale în religia diavolului, găseşte urechi atente. Presupus a fi, de către mulţi, un descendent al împăratului Ezechia, acest profet, al cărui nume înseamnă „ascuns de Iah”, face să răsune mesajul lui Dumnezeu în timpul domniei bunului împărat Iosia, (659-628 î. Chr.) (1:1). Dar, în care perioadă a acestei lungi domnii, de treizeci şi unu de ani, a profeţit Ţefania? Cuvintele sale denunţă pe Iuda pentru a se fi închinat lui Baal şi altor zeităţi demonice şi pentru închinarea la stele şi alte corpuri cereşti. Păcatele lui trebuie să fie descoperite; indiferenţa sa faţă de Iehova şi presupunerea că El nu va acţiona nici pentru bine, nici pentru rău, trebuie spulberate. Ziua răsplătirii se apropie cu repeziciune, o zi în care nici argintul, nici aurul nu îl vor salva de mânia lui Iehova (1:2-18).

Asemenea declaraţii aprinse, nu ar fi fost potrivite după al doisprezecelea an al domniei lui Iosia, deoarece din acea vreme încolo, el a curăţat ţara de închinarea la demoni. În al optulea an al domniei sale, el a început să-L caute pe Iehova (2Cronici 34:3). Deci, Ţefania trebuie să fi profeţit la începutul domniei lui Iosia, în timp ce demonologia era încă în floare. Fără îndoială, discursurile sale înflăcărate au avut o mare influenţă asupra hotărârii lui Iosia de a se întoarce la Iehova şi mai târziu, să cureţe religia din ţară. Această definiţie a epocii în care a profeţit Ţefania, se potriveşte cu faptul că el a prezis căderea cetăţii Ninive şi o înfrângere a Etiopienilor, ambele datorate „săbiei” lui Iehova. Aceste două profeţii, au avut o împlinire la scară redusă în anul 625 î. Chr., când Nebucadneţar, „servul lui Iehova”, a luat cetatea Ninive şi a zdrobit puterea Egiptului în bătălia de la Carchemiş, aproape de fluviul Eufrat, bătălie urmată, mulţi ani mai târziu, de invadarea Egiptului până la Taphanes (2:12,13; Ier. 43:8-13).

Reforma sub împăratul Iosia a fost doar temporară; ea nu a oprit pentru totdeauna executarea judecăţilor declarate de Ţefania referitor la captivitatea iudeilor. Pustiirea se va abate cu siguranţă asupra unei naţiuni care nu-L doreşte pe Iehova Dumnezeu. Mână în mână cu mesajul său al nenorocirii, Ţefania îi invită pe cei ce erau umili faţă de Iehova Dumnezeu, să mediteze serios, să caute smerenia şi dreptatea, pentru a putea fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului. Furia nimicitoare a lui Iehova, va spăla pământul, curăţindu-l de religie! Popoarele păgâne vor cădea, iar dumnezeii lor vor pieri. Atunci, cu toţii se vor închina numai lui Iehova (2:1-15).

Capitolul trei, învinovăţeşte în special Ierusalimul pentru pângărirea prin religie, pentru că a refuzat să accepte instruirea divină. Toate popoarele trebuie să fie adunate, pentru ca asupra lor să se reverse mânia lui Iehova. Limba rămăşiţei strânse a poporului lui Iehova, va fi aceea a închinării curate, iar în mijlocul ei va fi o mulţime de persoane care se încred în Iehova şi care odată, au fost victimele chinului religios. Atunci, Iehova se va bucura de rămăşiţa Sa reorganizată şi aceasta nu se va îndrepta către El de frică, ci va fi un popor pentru Numele Său, cântându-I laude în tot locul.

HAGAI

Profeţiile lui Hagai constau din patru cuvântări scurte, pronunţate în trei zile diferite, în al doilea an al lui Darius al II-lea. În ce privește contextul istoric, evreii se întoarseră din captivitate babiloniană. Datorită faptului că opozanţii religioşi, „samaritenii”, au reuşit să întrerupă lucrarea de reconstrucţie a Templului, Iehova a ridicat pe profetul Hagai, în anul 520 î. Chr.

Mesajul profetic este adresat împotriva demoralizatorilor care, în mod egoist și temător, vedeau prematură reconstrucția casei Domnului. Hagai caută să însuflețească credința conaționalilor, zelul și puterea lor, denunțând nepăsarea. Cuvintele lui Hagai s-au impregnat profund în inima poporului și a conducătorilor săi, Zorobabel și Iosua. În mai puțin de patru luni, lucrarea la templu a fost reluată.

Al doilea discurs al lui Hagai (2:1-9) a fost pronunțat la mai puțin de o lună de la reluarea lucrului, demolând propaganda nostalgicilor care erau dezamăgiți de noul templu în comparație cu gloria templului lui Solomon.

Două luni și trei zile mai târziu, temelia Templului erau pusă, iar în al treilea discurs (2:10-19) îi invită pe preoți să se gândească la necurăția trecută a națiunii și promite binecuvântări datorate reluării activității de reconstrucție.

Al patrulea discurs (2:20-23) a fost adresat exclusiv lui Zorobabel, prezicând că Iehova va zgudui această lume rea a lui Satan, distrugând împărățiile și guvernele ei, și că îi va da puterea Împărăției Mai Marelui Zorobabel, Cristos Isus.

Mai mult…

„În anul al doilea al împăratului Darius, în ziua întâi a lunii a şasea, Cuvântul Domnului a vorbit prin proorocul Hagai către Zorobabel, fiul lui Şealtiel, dregătorul lui Iuda şi către Iosua, fiul lui Ioţadac, marele preot” (Hagai 1:1). Cu aceste cuvinte, versetul introductiv al cărţii „Hagai”, informează că profetul Hagai, care a scris cartea ce-i poartă numele, vorbea prin inspiraţie. Deci scrierea este autentică şi canonică. Aceste cuvinte ne informează asupra timpului în care Hagai a început să profetizeze şi ne spune cui se adresează el. Profeţiile lui Hagai, al cărui nume înseamnă „sărbătoresc”, constau din patru discursuri scurte, dar pronunţate în trei zile diferite. Ultimul poartă data celei de a douăzeci şi patra zi a lunii a noua, în al doilea an al lui Darius al II-lea, ceea ce indică faptul că de la primul la ultimul au trecut doar trei luni şi douăzeci şi patru de zile. Deci cartea este scurtă nu doar ca extindere, ci şi ca timp acoperit. Puţin, însă, se cunoaşte despre Hagai, omul. Probabil că el s-a întors din Babilon cu Zorobabel, în anul 537 î. Chr.

Iată condiţiile istorice ale profeţiilor lui Hagai. Cu şaptesprezece ani înainte, adică în anul 537 î. Chr., Zorobabel se întorsese din captivitate cu aproximativ cincizeci de mii de iudei, pentru a reconstrui Templul. Au întâmpinat opoziţie din partea vecinilor ostili, acei religioşi numiţi „samariteni”, care după un timp au reuşit să întrerupă lucrarea de reconstrucţie. Ei au complotat pentru impunerea unui decret oficial persan, împotriva lucrării teocratice de reconstrucţie; astfel, pentru şaisprezece ani, lucrările la Templu au fost suspendate. În acea perioadă şi în acele condiţii, Iehova a ridicat pe profetul Hagai, în al doilea an al lui Darius al II-lea, în anul 520 î. Chr. (Ezra 1:1-4; 2:1,2; 4:1- 5:1).

Înainte de toate, profetul le adresează Cuvântul lui Dumnezeu acelora pe care unii moderniştii îi vor numi „demoralizatori”. Erau câţiva, printre rămăşiţa întoarsă din captivitate, care priveau în mod egoist şi plin de teamă la condiţiile exterioare şi afirmau: „n-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei DOMNULUI”. Mai târziu, aceşti demoralizatori zeloşi, s-au plâns că noul Templu aflat în construcţie, nu era deloc asemănător cu cel ridicat de Solomon (1:2; 2:3). Dar, fără a se lăsa descurajat, Hagai a vorbit celor cărora le scăzuse credinţa şi zelul pentru Casa lui Dumnezeu, punând putere şi zel în inimile lor descurajate. Primul său discurs, denunţa nepăsarea iudeilor, care locuiau în case renovate, dar se mulţumeau să lase Casa Domnului să zacă în ruină. Din cauza aceasta, cerurile „nu v-au dat rouă”, iar pământul „nu şi-a dat roadele”. O serie de recolte pierdute şi de anotimpuri neproductive, îi sărăciseră şi dintr-o semănare abundentă, strânseseră foarte puţin (1:4-11). Cuvintele lui Hagai s-au impregnat profund în inima poporului şi a conducătorilor săi, Zorobabel şi Iosua. În mai puţin de patru săptămâni, încălcând decretul imperial, lucrarea Templului a fost reluată! (1:12-15).

Al doilea discurs al lui Hagai (2:1-9), a fost pronunţat la mai puţin de o lună după reluarea lucrului, motivul fiind de data aceasta, de a demola propaganda nostalgicilor, după care noul Templu era o dezamăgire, faţă de gloria Templului lui Solomon. Dar, acest discurs adresat lui Zorobabel, lui Iosua şi întregii rămăşiţe, i-a asigurat că „slava acestei Case din urmă, va fi mai mare decât a celei dintâi”, deoarece Iehova va „clătina toate neamurile” şi „comorile tuturor neamurilor vor veni” la Templu. Două luni şi trei zile mai târziu, temelia Templului era pusă, iar al treilea discurs (2:10-19), îi întreabă pe preoţi referitor la necurăţenia trecută a naţiunii; îi invită să ia în considerare plaga recoltelor pierdute, care lovise ţara în timpul în care lucrul la Templu era oprit; promite binecuvântări datorate reluării activităţii de reconstrucţie. Pe măsură ce lucrările înaintau, Iehova le-a binecuvântat zelul şi curajul, făcându-l pe Darius al II-lea să reînnoiască decretul lui Cir, autorizând lucrarea. Răutăcioşii duşmani samariteni au fost umiliţi. Al patrulea discurs (2:20-23), a fost pronunţat în aceeaşi zi şi a fost adresat exclusiv lui Zorobabel. A prezis că Iehova va zgudui această lume rea a lui Satan, îi va distruge regatele şi guvernele, şi El îi va da puterea Împărăţiei Mai Marelui Zorobabel, Christos Isus.

ZAHARIA

Condiţiile istorice a scrierii cărţii lui Zaharia au fost aceleaşi cu ale cărții „Hagai”, cei doi profeți fiind contemporani. El a început să profeţească la două luni după primul discurs al lui Hagai.

Cartea lui Zaharia este în general împărţită în două părţi: capitolele 1 – 8 şi capitolele 9 – 14. Prima parte constă în principal dintr-o serie de viziuni care se referă în general la templu şi la speranţele suscitate de reconstruirea lui şi se încheie cu un discurs de răspuns la întrebările privitoare la anumite sărbători.

Partea a doua, capitolele 9-14, are o tonalitate şi caracter profetic. În această parte este declarată răzbunarea împotriva popoarelor păgâne, se prezice intrarea lui Hristos, călare pe un măgar, ca împărat la Ierusalim, extinderea guvernului împărăţiei asupra întregului pământ, adunarea poporului Său, trădarea lui Hristos pentru 30 de arginţi, duhul lui Dumnezeu turnat asupra rămăşiţei după căinţa sa, ruşinea falşilor profeţi şi inutilitatea ascunderii propriei identităţi şi căderea a două treimi din popor şi salvarea unei treimi (o rămăşiţă) prin purificare.

Mai mult…

„Zaharia” înseamnă „Iah şi-a amintit”. Cartea Bibliei ce poartă acest nume, a fost scrisă de profetul numit astfel şi conţine cuvintele lui Iehova rostite prin el. Zaharia a fost contemporan cu Hagai şi a început să profeţească la două luni după primul discurs al lui Hagai. Deci, condiţiile istorice ale profeţiei lui Zaharia, sunt aceleaşi cu cele expuse pentru Hagai. Zaharia este numit uneori „fiul lui Ido”, dar versetul introductiv al profeţiei sale, este mai explicit şi spune: „Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido”, în relaţie cu Ido, fiind deci fiu de a doua generaţie. Că Zaharia a fost în acelaşi timp preot şi profet, este arătat în Neemia 12:12,16. Când a început serviciul său profetic, el era încă tânăr şi a continuat în acest serviciu încă cel puţin doi ani, până în anul 518 î. Chr. (Zah. 1:1; 2:4; 7:1; Ezra 5:1; 6:14).

Cartea „Zaharia” este în general împărţită în două părţi: capitolele 1-8 şi capitolele 9-14. Prima parte constă, în principal, dintr-o serie de viziuni care se referă la Templu şi la speranţele renăscute de reconstrucţia lui, încheindu-se cu un discurs de răspuns la întrebările privitoare la anumite sărbători. Profetul vede călăreţii Domnului care inspectează afacerile pământului şi aude promisiunea completării Templului şi a prosperităţii Ierusalimului; vede cele patru coarne care au risipit pe Israel şi pe cei patru fierari care trebuie să distrugă coarnele; are viziunea unui om cu o sfoară de măsurat în mână care vine la Ierusalim şi care prezice creşterea şi prosperitatea Ierusalimului şi unirea altor naţiuni cu Domnul; aude un reproş la adresa lui Satan şi vede hainele murdare ale marelui preot Iosua, înlocuite cu haine de sărbătoare; un sfeşnic de aur cu şapte braţe, flancat de doi măslini pentru a-l alimenta cu ulei, se prezintă apoi vederii sale şi el aude strigăte de mulţumire pentru că s-a aşezat piatra unghiulară a Templului; are viziunea unui sul zburând, sul care reprezintă blestemul asupra celor care-L jefuiesc pe Dumnezeu şi asupra celor care jură strâmb înaintea Lui; vede păcatul babilonian îndepărtat din mijlocul rămăşiţei restatornicite de Dumnezeu; în fine, patru care trase de cai, apar ca simbol al organizaţiei de război a lui Dumnezeu, iar ziditorul Templului lui Dumnezeu este identificat drept Odrasla, care va fi un Preot pe tronul Său.Ultimele două capitole ale acestei prime părţi, declară că ceremoniile de post şi căinţa religioasă, trebuie să facă loc timpurilor de bucurie şi veselie, că Sionul restaurat trebuie să prospere şi că oamenii din toate popoarele vor apuca câte „un iudeu de poala hainei” pentru a-l urma la Ierusalim, datorită binecuvântărilor lui Iehova asupra poporului Său.

A doua parte a profeţiei lui Zaharia, capitolele 9-14, are tonalitate şi caracter profetic, în contrast cu prima parte, plină de viziuni, asemănătoare profeţiilor lui Daniel şi Ezechiel. Mulţi critici ai Bibliei susţin că această ultimă parte, din cauza schimbării stilului şi a altor presupuse dovezi, ar fi fost scrisă de către un alt Zaharia ce a trăit cu mult timp înaintea acestuia. Pentru cei care apreciază, nu doar împlinirea la scară mică, ci şi chestiunea mai importantă a împlinirii la scară mare, argumentele lor eronate nu sunt prea impresionante. Schimbarea radicală a subiectului, este cauză probabilă a schimbării prezentării şi stilului. Forme similare de expresie şi mesaje profetice asemănătoare, leagă cele două părţi. Lucrul cel mai convingător, este că scriitorul celei de a două părţi, dovedeşte cunoaşterea scrierilor profeţilor care au urmat distrugerii Ierusalimului, dar, făcând aluzie la aceasta, el se referă la împlinirea viitoare, antitipică, a acestor profeţii. Deci, a doua parte nu a putut fi scrisă de cineva înaintea lui Zaharia ci, la fel ca prima, trebuie să fi fost scrisă după exilul iudeilor. Zaharia a fost, fără îndoială, cel pe care Iehova l-a folosit să scrie toate cele patrusprezece capitole ale cărţii care-i poartă numele.

Această ultimă parte, declară răzbunarea împotriva naţiunilor păgâne, prezice intrarea lui Christos ca Împărat în Ierusalim, călare pe un măgar, extinderea stăpânirii Împărăţiei asupra întregului pământ, strângerea poporului Său, trădarea lui Christos pentru treizeci de arginţi, Spiritul lui Dumnezeu turnat asupra rămăşiţei după căinţa sa, ruşinea profeţilor falşi şi inutilitatea ascunderii identităţii lor, precum şi căderea a două treimi din popor faţă de salvarea unei treimi (o rămăşiţă), prin purificare. Ultimul capitol prezice asaltul internaţional împotriva Ierusalimului în ziua lui Iehova, „Muntele Măslinilor” ales pentru a fi refugiu al poporului Său, suveranitatea absolută a lui Iehova asupra pământului, plaga cu care va lovi El pe împotrivitori, închinarea regulată, an de an, din partea poporului şi prin organizaţia Templului Său sfânt.

Multe profeţii ale lui Zaharia au fost împlinite, iar împlinirea deplină a acestora, nu este departe. Pentru referirile la profeţiile lui Zaharia în Scripturile Greceşti Creştine, care stabilesc ulterior autenticitatea cărţii, comparaţi Zaharia 8:16 cu Efeseni 4:25, Zaharia 9:9 cu Matei 21:4,5 şi Ioan 12:14-16, Zaharia 12:10 cu Ioan 19:37, Zaharia 13:7 cu Matei 26:31 şi Marcu 14; 27, care arată împlinirea acestor profeţii în mic.

MALEAHI

Cartea Maleahi încheie canonul Scripturilor Ebraice. Ea a fost scrisă la aproximativ unsprezece secole după ce Moise a început scrierea Scripturilor Ebraice. Profeția a fost rostită după ieșirea iudeilor din captivitatea, reconstruirea templului și spre sfârșitul perioadei guvernatorilor civili, cel mai probabil în ultima epocă a administraţiei lui Neemia. Esenţa profeţiei lui Maleahi este condiţia impură a preoţiei şi venirea iminentă a judecăţii.

Frecvenţele întrebări pun în evidenţă adevărata stare de lucruri referitoare la serviciul în templu: neglijența și dispoziția spre câștig a preoților, faptul că ei încălcau legământul lui Levi, neînvăţând poporul despre lege, acţionau cu părtinire şi perfidie și nu respectau ei înşişi căile lui Iehova, ci făceau din lege un prilej de cădere pentru mulţi.

Capitolul 3 începe cu profeţia trimisului lui Iehova care pregăteşte calea înaintea Domnului şi anunţă venirea acelui “Sol al legământului” în timpul pentru judecată. El va şedea pentru a topi, a curăţi, a lămuri preoţii, fiii leviţilor, pentru ca aceştia să aducă lui Iehova daruri neprihănite. Deasemenea, El va elimina pe toţi descântătorii, preacurvarii, pe toţi cei ce jură strâmb, pe cei ce asupresc şi pe cei ce “nedreptăţesc pe străin”. (3:1 – 6) Restul capitolului arată că aceia care înşeală pe Dumnezeu cu zeciuiala şi cu darurile de mâncare vor primi, după căinţa lor, belşug de binecuvântări. Ţara va fi înfloritoare. Atunci, deşi unii cred că l-au servit în zadar pe Iehova, mulţi vor veni la Domnul şi Iehova îşi va aminti de ei. (3:7 – 18).

În ultimele 6 versete, care alcătuiesc un ultim capitol în aranjarea versiunilor de biblii din limă romană, este prevestită o zi viitoare în care cei trufaşi şi cei răi vor arde în foc ca miriştea, iar peste cei care care se tem de Dumnezeu se va ridica soarele neprihănirii şi în picioare pe cei răi. Versetul 4 le cere israeliţilor să-şi amintească legea lui Moise. Versetul 5 prezice că Iehova îl va trimite pe Ilie, profetul, înaintea marii zile a Domnului. Versetul 6 prezice lucrarea acestui profet.

Fiind ultimul dintre profeții epocii precreștine, Maleahi recomandă respectarea legii, pentru a le permite să rămână pe calea cea dreaptă, deoarece vine Mesia, nu alţi profeţi. Ce potrivit este că cel care încheie canonul ebraic să facă acest îndemn la respectarea legii!

Mai mult…

La porunca lui Iehova, Moise a început compunerea Scripturilor Ebraice cu cartea „Geneza”. Cu aproximativ unsprezece secole mai târziu, prin inspiraţie, Maleahi a încheiat canonul ebraic cu cartea profetică ce-i poartă numele. „Maleahi” (prescurtare de la Malachijah), înseamnă „trimis al lui Iah”. Unii cred că Maleahi nu este numele personal al scriitorului, ci un nume care i-a fost dat datorită însărcinării sale profetice. Există, de asemenea, unii care susţin că termenul „Maleahi”, nu se referă la un om, ci a fost doar titlul cărţii. Dar, din versetul iniţial rezultă clar faptul că Maleahi a fost un om şi că, în armonie cu procedura obişnuită referitoare la cărţile profetice, cartea pe care el a fost inspirat să o scrie, a adoptat numele scriitorului: „proorocia, Cuvântul DOMNULUI către Israel, prin Maleahi” (Mal. 1:1).

Nu există nici un document referitor la istoria personală a lui Maleahi şi nici o indicaţie directă asupra perioadei de timp în care a profeţit. Deci, nu se poate afirma cu siguranţă când a fost compusă această ultimă carte a Scripturilor Ebraice. Totuşi, părerea general acceptată, bazată pe evidenţa internă a cărţii, este următoarea:

Maleahi vorbeşte despre iudeii aflaţi sub administraţia civilă a unui guvernator, ceea ce plasează cartea, în mod clar, după captivitate, aceasta fiind unica perioadă în care iudeii au fost sub guvernatori. Templul a fost reclădit şi este de aşteptat ca serviciile din Templu să fi fost îndeplinite. Nu este făcută nici o menţiune despre reconstruirea Templului, deci acesta trebuie să fi fost terminat cu ceva vreme în urmă. Aceste fapte exclud administrarea guvernatorului Zorobabel. Nicăieri nu este menţionată reconstrucţia zidului, ceea ce pare a exclude prima parte a guvernării lui Neemia. Totuşi, se argumentează că această carte a fost scrisă în ultima parte a administraţiei lui Neemia, probabil după cel de al treizeci şi doilea an al lui Artaxerxe al III-lea (443 î. Chr.) şi întoarcerea lui Neemia din palatul persan de la Suşa. De ce astfel? Pentru că Neemia a fost ultimul dintre guvernatorii civili iudei, iar profeţia lui Maleahi vorbeşte de un astfel de guvernator (1:8). Printre altele, Maleahi denunţă chiar condiţiile care existau atunci când Neemia s-a întors din Persia, adică: iudeii îşi luaseră soţii păgâne (Mal. 2:11,12; Neem. 13:23-26); zeciuiala nu se dădea pentru a susţine serviciul în Templu (Mal. 3:8-10; Neem. 13:10-12); legământul preoţiei, cu leviţii, fusese pângărit (Mal. 2:4-8; Neem. 13:11,29); alte puncte ale legii erau încălcate cu bună ştiinţă (Mal. 2:8; Neem. 13:15). Aceste dovezi interne, nu determină cu siguranţă timpul profeţiei lui Maleahi, dar arată cu o oarecare certitudine, ultima parte a guvernării lui Neemia.

Esenţa profeţiei lui Maleahi este starea necurată a preoţiei şi venirea iminentă a judecăţii. Stilul său nu este plin de figuri retorice, ca acela al altor profeţi; nu are frumuseţea exprimării, nici dicţia poetică ce îi distinge pe alţi profeţi, dar exprimarea este clară şi viguroasă. Raţionează, face comparaţii, iar frecventele întrebări, o fac animată. Un fiu îşi onorează tatăl, iar un rob stăpânul său, dar în ce fel preoţii lui Israel îl onorează pe Tatăl şi Stăpânul lor, Iehova? Întrebările ulterioare, pun în evidenţă adevărata stare de lucruri referitoare la serviciul Templului; preoţii spun că masa Domnului este de dispreţuit, prin oferirea de animale şchioape, bolnave şi oarbe. Ei nu vor să îndeplinească nici un serviciu pe gratis, nici cel mai uşor serviciu (1:2-14).

Binecuvântările preoţilor vor fi blestemate, urmaşii lor vor fi nimiciţi, iar feţele lor umplute de balega animalelor sacrificate la sărbătorile lor. După legământul cu leviţii, referitor la preoţie, „buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al DOMNULUI oştirilor”. Dar, în vremea lui Maleahi, preoţii încălcau legământul lui Levi, neînvăţând poporul despre lege, arătau părtinire şi perfidie, ei înşişi nu respectau căile lui Iehova şi făceau din lege un prilej de cădere pentru mulţi. Ei îşi lăsaseră soţiile iudee, pe care şi le luaseră în tinereţea lor, pentru a se uni cu femei străine, soţii păgâne. Cuvintele lor păcătoase, l-au obosit pe Iehova Dumnezeu (2:1-17).

Capitolul trei, începe cu profeţia solului lui Iehova, pregătind calea înaintea Domnului şi anunţă apariţia acestui „Sol al legământului” la Templu, pentru judecată. El va şedea pentru a topi, a curăţi, a lămuri preoţii, fiii lui Levi, pentru ca aceştia să aducă lui Iehova daruri în neprihănire şi curăţie. Atunci, serviciul lor va fi plăcut, deoarece Dumnezeul cel Atotputernic care nu se schimbă, prin intermediul Solului Său din Templu, va curăţi afară pe toţi descântătorii, preacurvarii, pe toţi cei ce jură strâmb, pe cei ce asupresc şi pe cei ce „nedreptăţesc pe străin” (3:1-6). Restul capitolului arată că aceia care înşeală pe Dumnezeu cu zeciuiala şi cu darurile de mâncare, vor primi, după căinţa lor, belşug de binecuvântări. Ţara va înflori. Atunci, deşi unii vor crede că l-au servit în zadar pe Iehova, mulţi vor crede în Domnul şi Iehova îşi va aminti de ei (3:7-18).

În bibliile de limbă ebraică, profeţia lui Maleahi are doar trei capitole, capitolul trei având douăzeci şi patru de versete. Versiunile clasice însă, încheie capitolul trei la versetul optsprezece şi din cele şase versete rămase, fac un al patrulea capitol. Aceste versete, prevestesc o zi viitoare, în care cei trufaşi şi cei răi vor arde în foc ca miriştea, iar din ei nu va rămâne nici rădăcină, nici ramuri. Dar, asupra celor care se tem de Dumnezeu, se va ridica soarele neprihănirii şi tămăduirii şi ei vor călca în picioare pe cei răi. Versetul 4, le cere izraeliţilor să-şi amintească legea lui Moise. Versetul 5, prezice că Iehova îl va trimite pe profetul Ilie, înaintea zilei mari şi înfricoşate a Domnului. Versetul 6, prezice lucrarea acestui profet: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, că nu cumva, la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem!”

În Biblia ebraică, profeţia lui Maleahi este ultima din „profeţii ulteriori”, deci este poziţionată imediat înainte de „hagiografii” sau „scrierile sfinte”, Kethubim. Maleahi a fost ultimul dintre profeţii de dinaintea erei creştine. Cuvintele sale, consemnate în capitolul 4:4,5, au această semnificaţie. El nu le spune izraeliţilor să aştepte o succesiune de profeţi, ca în timpurile trecute, ci le spune să respecte legea lui Moise şi să-l aştepte pe profetul Ilie, înaintea venirii lui Mesia. Respectarea legii era recomandată pentru a le permite să rămână pe calea cea dreaptă, până la venirea lui Mesia şi nu viitori profeţi. Ce concluzie potrivită a Scripturilor Ebraice este acest îndemn la respectarea legii! Primul scriitor al Bibliei, Moise, a fost însărcinat să dea această lege Israelului, atunci când Israelul a fost constituit iniţial ca popor sfânt al lui Iehova. Respectând-o, ea urma să îi ţină pe calea dreaptă şi strâmtă a închinării adevărate, departe de calea largă şi uşoară a închinării la demoni şi a religiei. Acum, cel care încheie canonul ebraic, Maleahi, o indică încă o dată drept ghidul lor în timpul puţinelor secole care rămân până la atingerea scopului ei prin Mesia, Christosul.

Canonicitatea acestei cărţi care încheie canonul ebraic, nu a fost niciodată contestată. Este citată adesea în Scripturile Greceşti, unde sunt notate împlinirile în mic a profeţiilor sale. Referitor la aceasta, comparaţi Maleahi 3:1 şi 4:5,6 cu următoarele versete ale Scripturilor Greceşti: Matei 11:10-15; 17:10-12; Marcu 1:2,3; 9:11-13; Luca 1:15-17,76; 7:27; Ioan 1:6-8,15; comparaţi Maleahi 1:2,3 cu Romani 9:13. În aceste zile din urmă au avut loc împliniri majore, arătând prin fapte fizice indiscutabile, autenticitatea şi caracterul divin al ultimei cărţi a canonului ebraic.

MATEI

 

Cel care este folosit pentru a începe scrierea canonului Scripturilor Grecești este Profetul Mai Mare decât Moise, și-anume Isus Christos. Aceasta nu vrea să spună că Isus ar fi scris literal vreo parte a Scripturilor Grecești. Dar prin venirea Sa pe pământ, a împlinit o serie de profeții ale Scripturilor Ebraice, iar evenimente de cea mai mare importanță pentru întregul Univers, au avut loc chiar pe acest glob terestru, în timpul serviciului lui Isus Christos. Relatarea acestor evenimente de importanță universală, nu putea fi lăsată pe buzele nevrednice ale tradiției orale, ci trebuia să fie ”așternută negru pe alb” și păstrată pentru noi, în aceste ”zile din urmă” ale predicării Evangheliei.

”Evanghelie” înseamnă ”vești bune”. Cele patru evanghelii se completează reciproc, oferindu-ne posibilitatea de a avea o viziune mai completă a serviciului pământesc al lui Christos.

Matei era un iudeu. El a devenit unul dintre cei 12 apostoli. Numele lui înseamnă ”darul lui Iah”. Matei și-a scris evanghelia în special pentru iudei, compunând-o mai întâi în limba arameică și traducând-o el însuși mai târziu, în greaca comună sau Koine. Ea era destinată în principal iudeilor,datorită atenției acordate profețiilor mesianice și modului în care au fost împlinite de către sau prin Isus din Nazaret. Scriitorul citează mereu din Scripturile Ebraice. Cartea nu urmează o ordine cronologică, ci este ordonată după subiect. În loc să prezinte în detaliu evenimentele din Galilea și Ierusalim, Matei preferă să prezinte parabolele și discursurile lui Isus. Aceasta este caracteristica sa distinctă.

Mai mult…

Iehova Dumnezeu s-a slujit de Moise pentru a începe canonul Scripturilor Ebraice. Era deci potrivit ca Domnul Dumnezeu să se slujească de Profetul Mai Mare decât Moise pentru a începe scrierea canonului Scripturilor Greceşti. Aceasta nu vrea să spună că Isus ar fi scris literal vreo parte a Scripturilor Greceşti; el nu a făcut asta. Dar, naşterea Sa ca o creatură umană şi venirea Sa ca Mesia Christos, au deschis calea unei serii de împliniri profetice ale Scripturilor Ebraice. Evenimente de cea mai mare importanţă pentru întregul Univers, au avut loc chiar pe acest glob terestru, în timpul serviciului lui Isus Christos. Legată inseparabil de aceste evenimente era, nu doar îngrijirea pentru un răscumpărător al oamenilor, ci şi mai important era, justificarea Numelui şi a Cuvântului lui Iehova, prin Sămânţa promisă (Gen. 3:15; Gal. 3:16).

Isus nu ar fi lăsat relatarea unor asemenea evenimente de importanţă universală, pe buzele nevrednice ale tradiţiei orale. Oare nu a fost El împotriva tradiţiilor orale ale bătrânilor? (Mat. 15:1-9; Mar. 7:1-13). De aceea, El nu ar fi încredinţat tradiţiilor instabile ale oamenilor, relatarea evenimentelor privitoare la El şi ucenicii Săi, care marcau împlinirea a numeroase profeţii ale Scripturilor Ebraice şi creşterea de început a clasei „Împărăţiei cerurilor”. Prin mâna a patru martori, El a făcut ca veştile bune să fie „aşternute negru pe alb” şi păstrate pentru noi, în aceste „zile din urmă” ale predicării Evangheliei.

„Evanghelie” înseamnă „veşti bune” sau „ştiri bune”. Documentaţia celor patru evanghelii, nu furnizează doar elemente ce pot fi puse în legătură unele cu altele, ci dă studentului de azi posibilitatea de a avea o viziune mai completă a serviciului pământesc al lui Christos. Ceea ce omite o relatare, aminteşte cealaltă; una pune în evidenţă un anumit aspect, în timp ce alta aruncă lumină asupra altora. Fiecare relatare serveşte scopului ei; nici una nu trebuie neglijată; toate conduc pentru a păstra esenţialul referitor la prima venire a lui Christos. Cele trei evanghelii, după Matei, Marcu şi Luca urmează, în general, acelaşi procedeu, au un punct de vedere comun şi tratează cam aceleaşi evenimente. Din aceste motive, sunt numite evangheliile „sinoptice”. Aplicat acestor evanghelii, termenul are semnificaţia fundamentală de „vedere similară”. Nu trebuie dedus de aici că acestea trei sunt relatări identice ale vieţii lui Isus. Multe evenimente au fost omise; altele au fost redate în detaliu. Ceea ce s-a spus aici va rezulta cu claritate din examinarea fiecăreia din cele patru evanghelii în parte.

Matei era un iudeu. Înainte de a primi chemarea să-l urmeze pe Christos, el se numea Levi şi era un vameş, adică unul dintre acei nepopulari strângători de taxe şi biruri (Mat. 9:9; Luca 5:27). În timp, el a devenit unul dintre cei 12 apostoli (Mat. 10:3; Mar. 3:18; Luca 6:15). Numele lui înseamnă „darul lui Iah”. Matei şi-a scris evanghelia în special pentru iudei, compunând-o mai întâi în limba iudeilor din acea vreme, arameica şi traducând-o el însuşi, mai târziu, în greaca comună sau koiné. Pe lângă faptul că a fost compusă în limba arameică, este clar că era destinată în principal iudeilor, datorită atenţiei acordate profeţiilor mesianice şi modului în care au fost împlinite de către sau prin Isus din Nazaret. Acest scriitor al Evangheliei, citează mereu din Scripturile Ebraice, iar de multe ori arată cum au fost ele împlinite prin Isus Christos, ca Mesia. Evanghelia după Matei este Evanghelia Împărăţiei şi vorbeşte despre predicarea acestei Evanghelii a Împărăţiei. Nu urmează o ordine cronologică, ci este ordonată după subiect. Se interesează în principal de evenimentele din Galileea, precum şi de evenimentele finale din Ierusalim. În loc să facă o povestire foarte detaliată, intenţia lui Matei este de a prezenta parabolele şi discursurile lui Isus. Aceasta este caracteristica sa distinctă.

Timpul scrierii evangheliilor, nu poate fi fixat cu precizie. Se pare că Matei şi-a scris darea de seamă în limba arameică nu cu mulţi ani după înălţarea lui Christos. Însemnările de la sfârşitul multor manuscrise, arată că era cu 8 ani după aceea, adică în anul 41 d.Chr. (aceste manuscrise sunt toate de după secolul al X-lea). După un timp, Matei face traducerea dării de seamă în limba greacă. Părerea generală este că Evanghelia după Matei a fost scrisă prima dintre cele patru evanghelii. Lucrul acesta pare probabil, deoarece a fost scrisă în principal pentru iudei. Se poate spune că evangheliile au fost scrise în ordinea în care apar în bibliile moderne, prima a fost cea a lui Matei (cel puţin cea în limba arameică), apoi a lui Marcu, apoi a lui Luca şi ultima a lui Ioan. Luca şi-a scris evanghelia înainte de a scrie cartea „Fapte” şi există dovezi valabile că „Faptele Apostolilor” au fost scrise către anul 61 d.Chr. (Luca 1:1-4; Fapte 1:1). Aceasta ar însemna că în anul 61 d.Chr., toate cele trei evanghelii sinoptice erau deja scrise. Cu Evanghelia lui Matei în arameică, pentru iudei s-a început aşternerea în scris a veştilor bune a Împărăţiei, aşa cum a fost vestită de Rege însuşi, Christos Isus.

Şi acum o scurtă examinare a conţinutului general al acestei evanghelii. Ea începe cu genealogia umană a lui Isus şi cu descoperirea făcută lui Iosif, a conceperii miraculoase a copilului în trupul fecioarei iudaice, Maria (Mat. 1:1-25). Este clar că Matei tratează aceste lucruri de început în legătură cu Iosif, după cum este la fel de clar că Luca prezintă darea de seamă a naşterii lui Isus, având-o în minte pe Maria. De aceea, Matei dă genealogia după Iosif, iar Luca o dă după linia Mariei. Aceasta explică diferenţele dintre aceste două genealogii ale lui Isus. Doar Matei relatează vizita magilor, fuga în Egipt şi uciderea pruncilor din Betleem, poruncită de Irod, ajuns în panică (2:1-23). Apoi, relatarea trece la serviciul lui Ioan Botezătorul şi botezul lui Isus, la ungere şi la ispitele lui Isus. Apoi, face un alt salt în timp, de data aceasta de aproximativ 6 luni, descriind marea campanie de predicare din Galilea. Atunci a anunţat Regele uns pentru prima dată: „Împărăţia cerurilor este aproape”. Faima Sa se extinde; din toată Palestina, mulţimile vin să-i asculte mesajul şi să fie martori ai miracolelor Sale (4:1-25). Cu această introducere, Matei prezintă apoi cea mai completă relatare pe care o avem despre faimoasa predică de pe munte, pronunţată de Isus (5:1-7:20).

De la acest timp, Regele uns a sărbătorit de două ori Paştele la Ierusalim, lucruri pe care nici Matei, nici Marcu, nici Luca nu le menţionează în evangheliile lor. Au fost îndeplinite multe miracole şi au fost aleşi cei 12 apostoli. Matei relatează aceste lucruri, dar nu în ordinea lor cronologică. Aceasta se poate vedea din tabelul cu principalele evenimente ale vieţii lui Isus. (Acest tabel indică, în ordine cronologică, evenimentele relatate în evanghelii, unde sunt şi dacă evenimentele sunt arătate în una, două, trei sau în toate cele patru evanghelii. Aceasta facilitează compararea celor patru dări de seamă. Arată, de asemenea, timpul aproximativ şi locul evenimentelor). Matei vorbeşte, în prezentarea sa, de campania intensă a lui Isus în Galileea, citând miracolele, parabolele lui Isus şi explicaţia lor, notând în special, a treia perioadă de predicare în Galileea, când Isus îi trimite pe apostoli doi câte doi, pentru ca lucrarea de mărturie să se extindă (9:35-11:1). Aici, Matei întrerupe prezentarea, pentru a vorbi despre trimiterea discipolilor din partea lui Ioan Botezătorul, pe atunci în închisoare, pentru a vedea dacă Isus era Cel care trebuia să vină, lucru care l-a făcut pe Isus să vorbească despre credinţa lui Ioan, urmate de mustrarea de către Isus a cetăţilor Galileii, pentru necredinţa lor în El (11:2-24). După întoarcerea apostolilor, este relatată miraculoasa înmulţire a pâinilor pentru 5000 de oameni, apoi pentru 4000, miracole care sunt separate de o călătorie în Fenicia şi în Decapoli (14:13-21; 15:21-38). Campania din Galileea ajunge la apogeu cu schimbarea la faţă şi profeţiile lui Isus despre moartea şi învierea Sa (16:13-17:13,22,23).

Încă o dată, relatarea lui Matei face un salt în timp, ea sărind peste sfârşitul serviciului lui Isus în Iudeea şi peste cea mai mare parte a celui din Perea. El vorbeşte despre unele evenimente întâmplate în timpul călătoriei în Perea, în drum spre Ierusalim, pentru ultimul Paşte şi despre moartea Sa (19:1-20:28). Evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca, relatează foarte amănunţit ultimele zile ale vieţii pământeşti a lui Isus şi urmează, în general, o ordine cronologică. Dar, istorisirea lui Matei contribuie notabil la descrierea ultimelor zile. De exemplu, numai el se referă la pilda nunţii fiului de împărat, a celor zece fecioare, a talanţilor şi a oilor şi caprelor (22:1-14; 25:1-46). Doar Matei raportează complet, severa condamnare a cărturarilor şi fariseilor de către Isus Christos (23:1-39). Nici o altă evanghelie nu vorbeşte despre sinuciderea lui Iuda sau despre soldaţii de gardă la mormânt (27:3-10, 62-66). Matei spune, de asemenea, despre întâlnirea lui Isus cu discipolii Săi în Galileea, după înviere şi despre instrucţiunile date acestora de a merge şi a face ucenici din toate naţiunile, botezându-i şi învăţându-i (28:16-20). Dar, adeseori, celelalte evanghelii acoperă o lipsă în relatarea lui Matei. Prin îngrijire divină, din gura a doi, trei şi patru martori, aproape toate evenimentele referitoare la călătoria pământească a lui Isus, sunt confirmate; dar, acolo unde lipseşte mărturia multiplă, Spiritul Sfânt a lucrat, făcând să existe o mărturie demnă de crezut, adusă de măcar unul dintre scriitori.

MARCU

Deși Marcu nu a fost unul dintre cei 12 apostoli, nici nu a fost un însoțitor constant al lui Isus Christos, totuși, mărturia sa este unanim recunoscută ca fiind cea mai vie și descriptivă dintre cele patru evanghelii. Aceasta a fost posibil datorită relației strânse dintre Marcu și apostolul Petru, acesta din urmă fiind un martor ocular al serviciului pământesc al lui Isus și unul dintre primii ucenici ai lui Christos(Ioan 1:35-42).

Timpul scrierii ei nu se cunoaște cu precizie; probabil a fost scrisă nu cu multă vreme înainte de Evanghelia după Luca, care precede compunerea ”Faptelor Apostolilor”, aproximativ în anul 61 d.Christos. Ea a fost scrisă în Roma.

Evanghelia lui Marcu are câteva caracteristici distinctive de celelalte evanghelii; nu are în vedere în mod special națiunea iudaică, ci dimpotrivă, manifestă interes pentru creștinii proveniți dintre păgâni; este evanghelia cea mai scurtă și totuși descrie semnele și evenimentele mai viu decât altele.

Mai mult…

Marcu nu a fost unul dintre cei 12 apostoli. Nu a fost un însoţitor constant al lui Isus Christos. Nu există nici o indicaţie că el ar fi fost un ucenic al lui Christos, atunci când El a fost pe Pământ. Atunci, cum a putut să fie calificat pentru a scrie o dare de seamă a vieţii lui Isus? Şi cum a fost el în măsură să scrie ceea ce este unanim recunoscut ca fiind cea mai vie şi descriptivă dintre cele patru evanghelii? Marcu s-a născut în Ierusalim şi îl văzuse cu siguranţă pe Isus cu câteva ocazii (Fapte 12:12,25). Se crede, că el a fost cel care l-a urmat pe Isus după trădarea Sa, fugind doar când a fost împresurat de mulţime (Marcu 14:51,52). Dar, aceste puţine şi scurte experienţe cu Isus, nu ar fi procurat sursele necesare compunerii acestei Evanghelii, care priveşte în principal serviciul lui Isus în Galileea şi care le depăşeşte, în general, pe celelalte, în descrierea detaliată. Ea are amprenta surselor unui martor ocular.

O privire rapidă asupra activităţii lui Marcu în Biserica de început, descoperă aceste surse. „Ioan, zis şi Marcu”, era fiul unei femei numite Maria. Apostolul Petru venea în casa lor şi acolo a mers el după ce a fost eliberat din închisoare de către înger (Fapte 12:5-17). Petru se referă la Marcu astfel: „Marcu, fiul meu”, ceea ce dă de înţeles că Marcu a fost, foarte probabil, convertit la Christos de predica lui Petru. În orice caz, raporturile de prietenie dintre cei doi erau foarte apropiate. Ei au fost împreună în Babilon (1Petru 5:13). Acesta este acelaşi Marcu care a făcut călătorii de predicare cu vărul său Barnaba şi apostolul Pavel şi care a fost mai târziu cu Pavel în timpul primei întemniţări a acestui apostol la Roma (Fapte 12:25; 13:13; 15:36-40; Coloseni 4:10; Filimon 24). Dar, atenţia noastră se concentrează asupra strânsei asocieri cu Petru. Petru fusese un martor ocular al serviciului pământesc al lui Isus şi unul dintre primii ucenici ai lui Christos (Ioan 1:35-42). Papia, scriitor creştin de la începutul celui de-al II-lea secol d.Chr., ne spune că Marcu a fost interpretul (şi probabil secretarul) apostolului Petru. Deci, fără îndoială, Petru a fost martorul ocular de la care provin informaţiile din Evanghelia după Marcu. Evident, ea redă cu precizie ceea ce Petru i-a spus lui Marcu în diferite ocazii, căci o dictare a Evangheliei este puţin probabilă.

Când şi unde a scris Marcu relatarea sa evanghelică? Ca în cazul fiecărei evanghelii, timpul compunerii acesteia nu poate fi precizat cu siguranţă. Probabil că a fost scrisă nu cu multă vreme înainte de Evanghelia după Luca, care precede compunerea „Faptelor” de către Luca, aproximativ în anul 61 d.Chr. În ce priveşte locul în care Evanghelia după Marcu a fost scrisă, o mărturie clară indică Roma. Este posibil că Marcu şi-a scris Evanghelia la Roma, în timpul primei întemniţări a lui Pavel.

Avea Marcu în vedere unele clase speciale de persoane, atunci când şi-a scris Evanghelia? Matei şi-a scris-o pe a sa, avându-i în vedere pe iudei, referindu-se la numeroase profeţii ale Scripturilor Ebraice şi arătând cum s-au împlinit ele prin sau în Isus Christos, toate acestea pentru a dovedi iudeilor că El era Mesia pe care naţiunea iudaică îl aştepta. Dar, această caracteristică nu este scoasă în evidenţă în Evanghelia după Marcu. El omite, relatarea lui, toate referirile la Scripturile Ebraice, cu excepţia versetelor introductive ale capitolului 1 (15:28 este o adăugire). Este omisă orice referire la legea lui Moise. Singurele citate din Scripturile Ebraice, pe care Marcu le include în cartea sa, sunt cele făcute de către persoane menţionate în relatarea evenimentelor, deci acelea făcute de Isus însuşi sau de cei care i s-au adresat. Aceasta indică nu doar că el nu avea în mod special în minte pe iudei în timp ce scria, ci ne lasă şi să presupunem că punctul lor de vedere a fost pus deoparte în mod intenţionat, căci exista un interes mai mare pentru ne iudei sau neamuri.

Această viziune este susţinută de ceea ce urmează: modul de scriere abrupt şi concis este pe gustul unui public roman. Pentru a da un aer de familiaritate cititorilor, au fost introduse numeroase latinisme. Cuvintele sau frazele care nu ar fi fost înţelese de cititorii păgâni, au fost interpretate pentru ei (a se vedea 3:17; 5:41; 7:11, 34; 14:36; 15:34). Este de notat, de asemenea, că Marcu nu include în relatarea sa, genealogia lui Isus. Aceasta era de o importanţă vitală pentru iudeii care-l aşteptau pe Mesia prin linia lui Iuda şi regele David, dar nu era un punct de interes sau de importanţă esenţială pentru creştinii proveniţi dintre neamuri.

A doua dintre evanghelii, are alte caracteristici care o disting de celelalte. Este evanghelia cea mai scurtă şi totuşi descrie scenele şi evenimentele mai viu decât celelalte. Scurtimea ei este atribuită nu descrierii mai sărace şi nici puţinului material istoric, ci omiterii sau condensării discursurilor lui Isus Christos. Inserarea acestor discursuri ar fi diminuat rapiditatea acţiunii, întrerupând mereu relatarea evenimentelor; absenţa lor apropie evenimentele mai mult şi imprimă relatării o vitalitate animată, neîntâlnită în celelalte evanghelii. În Evanghelia după Marcu, îl vedem pe Isus Christos ca un serv zelos, om de acţiune, a cărui misiune este redată mai mult de prezentarea faptelor, decât de repetarea cuvintelor Sale.

Deja din al 14-lea verset al evangheliei sale, Marcu îl transpune pe cititor direct în vremea serviciului lui Isus în Galileea. Serviciul lui Ioan Botezătorul ca precursor, a fost deja descris; botezul lui Isus a fost relatat; ispitirea în deşert a fost expusă concis. Apoi, versetul 14 îl arată pe Ioan întemniţat şi apoi pe Isus în Galileea. Din capitolul 1, versetul 14, până la începutul capitolului 10, miracolele lui Isus şi călătoriile de predicare în Galileea, trec înaintea ochilor cititorului ca o derulare rapidă a unor imagini în mişcare. Acţiune! Pentru a prinde acest val crescând de activităţi, scriitorul Evangheliei sacrifică multe discursuri şi parabole pline de însemnătate, dar această lipsă este acoperită de celelalte două evanghelii sinoptice ale lui Matei şi Luca. De ce? Pentru că Marcu este hotărât în a acoperi evenimentele într-un ritm rapid, încât nu are timp să menţioneze frumoasa predică de pe munte pronunţată de Isus şi nici să indice măcar câteva dintre punctele sale esenţiale! Asemenea omisiuni de instruire vitală, argumentează cu putere că învăţătura fusese deja dată şi nu mai era necesar să fie repetată. Aceasta, pe lângă faptul că Evanghelia după Marcu a fost alcătuită special pentru neamuri şi nu pentru iudei, confirmă părerea dreaptă că Evanghelia după Matei, o precedase.

Încheind relatarea campaniei din Galileea cu versetul 50 al capitolului 9, Marcu, la fel ca Matei, trasează în întregime serviciul de mai târziu al lui Isus în Iudeea, plecând de la sărbătoarea corturilor din anul 32 d.Chr., până la sărbătoarea înnoirii templului din acelaşi an. El omite şi o mare parte din serviciul ulterior din Perea, reluând doar partea ei finală, din Galileea în Ierusalim. Îşi încheie istorisirea cu ultimele evenimente care au avut loc la Ierusalim, dar îşi sfârşeşte relatarea destul de brusc, cu capitolul 16, versetul 8. Evident, pentru a îndulci bruscheţea acestui sfârşit, o altă mână a adăugat mai târziu versetele 9-20.

LUCA

O lucrare bine ordonată și exactă, plină de căldură și sentiment.

Încă din cuvintele introductive (Luca 1:1-4),reiese clar, eforturile de a păstra relatarea serviciului pământesc al lui Christos atât prin instruire orală cât și prin relatări scrise. Referitor la Luca însuși, această introducere stabilește clar, că Luca nu a fost un martor ocular al evenimentelor pe care le-a scris, ci a depins de relatări scrise ”eforturile multor scriitori”, și de comunicări orale ca surse de informare. Printre acești scriitori se află și Matei. Totuși, fiecare scriitor evanghelic a fost independent de ceilalți, scrierile lor se completează reciproc, pentruca viitorii cititori să poată ”să cunoască din plin adevărul lucrurilor”.

Evanghelia lui Luca a fost adresată ”prea alesului Teofil”, despre care se crede că a fost un creștin convertit dintre păgâni.

Spre deosebire de Matei, a cărui genealogie despre Isus merge doar până la Avraam, relatarea lui Luca despre genealogia lui Isus, merge până la Adam.

În ce privește timpul scrierii ei, relatarea de la Faptele Apostolilor 1:1,2 ne dă un oarecare ajutor. Expresia ”în cea dintâi carte a mea”, se referă la Evanghelia după Luca pe care Teofil o primise deja. Cartea ”Faptele Apostolilor”a fost scrisă către anul 61d.Christos în Roma. Posibil că Luca și-a scris Evanghelia în Roma cu puțin timp înainte de anul 61d. Christos.

Este demn de menționat, că Luca ”medicul iubit”,era foarte apropiat de apostolul Pavel în călătoriile de predicare și că scrierea Evangheliei după Luca a fost influențată de Pavel.

Mai mult…

„Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul a acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir unele după altele, ca să poţi cunoaşte astfel temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Astfel îşi începe Luca evanghelia sa şi din aceste puţine versete introductive primim o clară informaţie istorică, ce arată primele eforturi de a păstra relatarea serviciului pământesc al lui Christos. Pentru un anumit timp, după înălţarea lui Christos, relatarea a fost păstrată vie prin instruire orală de la martori oculari. Dar, detaliile sunt expuse schimbării printr-o repetiţie orală continuă, iar precizia tinde să scadă odată cu trecerea timpului. Deci, mulţi scriitori au notat în scris relatarea vitală. Spiritul Sfânt al lui Iehova a călăuzit în mod special alcătuirea a patru dintre aceste relatări scrise, actualele patru evanghelii, care încep culegerea cărţilor canonului grecesc.

Introducerea lui Luca ne spune mai mult. Ea stabileşte clar că el nu a fost un martor ocular al evenimentelor pe care le-a scris, ci că a depins de relatări scrise deja şi de comunicări orale, ca surse de informare. Că Luca a avut în minte evangheliile scrise de Matei şi Marcu, când s-a referit la scrieri precedente, este un punct mult disputat. Desigur, el nu s-a limitat la cei doi scriitori ai Evangheliei, căci sursele sale de informare îi oferă mult material, nemenţionat în celelalte două evanghelii sinoptice. Totuşi, este potrivit să credem că Luca a avut acces la Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Marcu şi că acestea făceau parte din eforturile „multor scriitori”. Dar, în baza acestor lucruri, nu se poate susţine că vreo evanghelie sinoptică ar fi doar o repetare sau rezumare a alteia. Fiecare scriitor evanghelic a fost independent de ceilalţi; fiecare a fost mişcat de Spiritul lui Dumnezeu să-şi scrie relatarea inspirată, pentru ca din patru istorisiri independente, dar care se completează reciproc, viitorii cititori să poată „să cunoască din plin adevărul lucrurilor”.

Introducerea lui Luca ne mai spune ceva. Ea arată că Teofil este persoana pe care Luca o avea în minte când a scris şi că scopul scrierii era acela de a stabili cu certitudine adevărurile pe care Teofil le învăţase deja, probabil în mare parte, prin instruire orală. Cine a fost acest Teofil nu se ştie şi ar fi inutil să mergem pe numeroasele drumuri, pe care s-au pierdut criticii Bibliei. Totuşi, el era un creştin şi după mulţi, un convertit dintre păgâni, ceea ce se deduce din numele său grecesc şi din caracteristicile generale ale relatării evangheliei care i-a fost adresată. Luca citează din Scripturile Ebraice mult mai puţin decât Matei şi prezintă genealogia lui Isus (prin Maria), ajungând până la Adam şi neoprindu-se la patriarhul iudeu Avraam, cum face Matei. Evanghelia după Luca este scrisă pentru toţi oamenii, nu doar pentru cei din descendenţă avraamică. Pentru a-şi îndeplini scopul de a scrie şi arăta cu certitudine adevărurile vieţii lui Isus, Luca descoperă în introducerea sa că el a pregătit, investigat şi cules cu grijă materialul şi că face mai întâi o schemă pentru a le scrie „în şir, unele după altele”.

Când şi-a alcătuit Luca relatarea sa despre serviciul pământesc al lui Christos? Din nou ne este imposibil să dăm un răspuns hotărât. Totuşi, Fapte 1:1,2 ne dă un oarecare ajutor: „Teofile, în cea dintâi carte a mea, am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la cer, după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese”. Luca a scris cartea „Faptelor” şi a adresat-o din nou lui Teofil. Expresia „în cea dintâi carte a mea”, se referă la Evanghelia după Luca, pe care Teofil o primise deja. Cartea „Faptele Apostolilor” a fost scrisă către anul 61 d.Chr., în Roma. Luca îşi scrisese evanghelia posibil tot din Roma, cu puţin timp înainte. Unii cred că Luca nu şi-a scris evanghelia şi „Faptele Apostolilor” până ce nu s-a întors din Roma în Grecia, prin anul 61 sau 62 d.Chr. Înainte de a trece la o examinare a conţinutului evangheliei însăşi, trebuie să notăm că Luca, „medicul iubit”, era foarte apropiat de apostolul Pavel în călătoriile de predicare şi că scrierea Evangheliei după Luca a fost influenţată de Pavel, aşa cum cea a lui Marcu a fost influenţată de Petru.

Evanghelia după Luca este o istorisire splendidă, bine ordonată şi exactă din punct de vedere istoric. Ea tratează, în general, evenimentele descrise în celelalte două evanghelii sinoptice. Principala sa omisiune (care poate fi notată din prospectul evenimentelor călătoriei pământeşti a lui Isus) priveşte ceea ce s-a întâmplat după înmulţirea pâinilor, pe care Isus a făcut-o pentru 5000 de oameni, pe coasta nord-estică a mării Galileii. Spre diferenţă de celelalte evanghelii sinoptice, Evanghelia după Luca nu vorbeşte despre încercarea democratică, dar nu teocratică, a poporului, de a-l face pe Isus împărat temporar, prin puterea voinţei populare, despre minunea lui Isus de a merge pe apă, despre numeroasele Sale vindecări în ţinutul Ghenezaret, despre anularea Cuvântului lui Dumnezeu prin tradiţia oamenilor, despre călătoria de predicare prin Fenicia şi până în Cezareea, Filipi şi Decapoli, despre înmulţirea pâinilor pe care Isus a făcut-o pentru 4000 de oameni în acel loc şi despre avertismentul împotriva aluatului fariseilor.

Dar, pentru această mică lipsă, Evanghelia după Luca ne dă, în compensaţie, multe alte informaţii. Numai el vorbeşte despre faptele referitoare la naşterea miraculoasă a lui Ioan Botezătorul. Relatarea lui despre naşterea lui Isus, o depăşeşte în valoare şi în detalii pe cea a lui Matei (1:5-2:39). Luca este cel care descrie activităţile lui Isus în casa Tatălui Său, când era un copil de 12 ani (2:41-50). De o importanţă majoră, totuşi, este relatarea serviciului ulterior din Iudeea şi Perea. Nici Matei, nici Marcu, nu descriu acest serviciu special în Iudeea, care a avut loc între sărbătoarea corturilor şi sărbătoarea înnoirii templului din anul 32 d.Chr. (perioadă de aproximativ două luni şi 10 (zece) zile). În timpul acestei perioade, cei 70 au fost trimişi să predice; multe discursuri instructive şi parabole au fost pronunţate şi au fost făcute vindecări miraculoase; au avut loc diferite întâlniri, în care Isus a mustrat fariseii împotrivitori (10:1-13:21).

Serviciul din Perea de mai târziu, poate fi împărţit în două părţi. Isus a lucrat dincolo de Iordan pentru o vreme, după sărbătoarea înnoirii. Apoi, şi-a întrerupt lucrarea serviciului în Perea, pentru o călătorie la Ierusalim şi o oprire la Efraim, de unde Isus a trecut repede prin Samaria şi extremitatea inferioară a Galileei, ajungând din nou în Perea, pentru a-şi încheia lucrarea de aici, plecând apoi din nou spre Ierusalim pentru ultimul Paşte. Această primă parte a serviciului ulterior în Perea, imediat după sărbătoarea înnoirii, este conţinută doar în Evanghelia după Luca. O privire asupra hărţii călătoriei pământeşti a lui Isus, va descoperi cele mai importante învăţături şi parabole rostite în acea vreme (13:22-17:10).

Relatând ultimele evenimente ale călătoriei pământeşti a lui Isus, care s-au încheiat în mod dramatic în ultima săptămână, la Ierusalim, Evanghelia după Luca le urmează pe celelalte două evanghelii sinoptice, descriind, în general, aceleaşi evenimente. Totuşi, ea este singura evanghelie care descrie efectiv înălţarea lui Isus cel înviat (24:50-53). Este interesant de notat faptul că Luca îşi încheie evanghelia cu relatarea înălţării şi o începe pe cea care urmează, „Faptele Apostolilor”, cu aceleaşi evenimente. În acest mod, istorisirea comună celor două lucrări ale lui Luca, le uneşte, iar descrierii evenimentelor vieţii lui Isus „în şir, unul după altul”, îi urmează istorisirea modului în care apostolii şi ucenicii credincioşi au mers pe urmele paşilor Regelui uns al Lumii Noi.

IOAN

Canonul grecesc a fost încheiat cu scrierile apostolului Ioan. Ioan a scris trei epistole, cartea ”Apocalipsa” și a patra evanghelie. Ioan și-a scris evanghelia după exilul său pe insula Patmos și după întoarcerea sa la Efes, data alcătuirii fiind deci, anul 98 sau 99 d. Christos.

Spre deosebire de celelalte trei evanghelii sinoptice, Ioan nu se ocupă atât de mult de evenimente, cât de cuvântările ținute de Isus în cerc intim, ucenicilor Săi, cuvântări neprezentate în celelalte evanghelii.

O altă caracteristică importantă a Evangheliei lui Ioan, este că determină durata serviciului public al lui Isus pe pământ, arătând că Isus a celebrat de patru ori paștele, de la botezul Său și până la moartea Sa.

Studiind în detaliu această evanghelie, vom descoperi, cum Ioan umple acele lacune ale celorlalte trei evanghelii, referitor la serviciul public al lui Isus. Duhul Sfânt al lui Iehova l-a mișcat pe Ioan să-și scrie evanghelia, ca un final al Scripturilor Grecești, deoarece ea este inestimabilă.

Mai mult…

Canonul grecesc a fost încheiat cu scrierile apostolului Ioan, ucenicul special menţionat ca fiind iubit de Isus Christos (Ioan 13:23). Ioan a scris trei epistole sau scrisori, cartea „Apocalipsa” şi a patra evanghelie, toate, probabil, în ultimul deceniu al primului secol d.Chr. Se pare că Ioan şi-a scris evanghelia după exilul său pe insula Patmos şi după întoarcerea sa la Efes, data alcătuirii fiind deci, anul 98 sau 99 d.Chr. Părerea criticilor moderni, după care această a patra evanghelie ar fi fost scrisă în anul 132 sau 150, deci după moartea apostolului Ioan, este desfiinţată de importanta descoperire a unui fragment de papirus ce conţine manuscrisul Evangheliei după Ioan. Acest papirus, scris în prima jumătate a secolului al II-lea, deci între anii 100 şi 150 d.Chr., a fost găsit în Egipt. În această primă perioadă, deci, s-au făcut copii ale Evangheliei după Ioan şi au circulat din Efes până în Egipt. Toate acestea susţin cu tărie faptul că evanghelia originală, trebuie să fi fost scrisă cu câţiva ani înainte, fixând astfel data scrierii sale în perioada în care a trăit apostolul Ioan. Încă o dată, integritatea şi autenticitatea scrierilor Bibliei sunt dovedite de recentele săpături arheologice.

Când Ioan a scris relatarea vieţii lui Christos, ca martor ocular, cele trei evanghelii sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca fuseseră scrise deja de multă vreme. Mărturia lor era binecunoscută. Istorisirea lor expusese cu claritate activităţile de predicare publică a lui Isus Christos, în perioada petrecută de El pe Pământ. Acest lucru este vizibil în mărturia internă a Evangheliei după Ioan. El nu vorbeşte despre aceleaşi lucruri cuprinse în cele trei evanghelii sinoptice, scrise înainte. El nu se ocupă atât de evenimente, cât de cuvântările ţinute de Isus în cerc intim, ucenicilor Săi, cuvântări neprezentate în celelalte evanghelii. O privire asupra tabelului care urmează acestei lecţii, este suficientă pentru a arăta că apostolul Ioan a repetat foarte rar ceea ce fusese istorisit deja de către scriitorii precedenţi ai Evangheliei.

Evanghelia după Ioan este importantă în special datorită faptului că determină durata serviciului public al lui Isus pe pământ. Numărul Paştelor sărbătorite după botezul lui Isus la vârsta de 30 de ani, este cheia care rezolvă această importantă problemă cronologică. Matei, Marcu şi Luca menţionează doar un Paşte după botez, acela sărbătorit cu puţin înaintea morţii lui Isus pe lemn. Dacă acesta ar fi fost singurul, vasta activitate de predicare a lui Isus Christos ar fi fost limitată la scurta perioadă de 6 luni. Evanghelia după Ioan desfăşoară activitatea lui Isus pe o perioadă de trei ani şi jumătate, indicând că au fost celebrate patru Paşte în timpul serviciului pământesc al Regelui uns (2:13; 5:1; 6:4; 12:1 şi 13:1).

O controversă apare în legătură cu problema legării pasajului din Ioan 5:1 de Paşte sau de o sărbătoare oarecare. Versetul spune: „după aceea era un praznic al iudeilor şi Isus s-a suit la Ierusalim”. Textul arată clar că praznicul l-a determinat pe Isus să meargă la Ierusalim tocmai atunci. Paştele este cea mai probabilă sărbătoare care putea cere prezenţa Lui. Este declarat cu precizie că El a participat la două Paşte şi este indicat motivul special (Ioan 7:1) pentru care a omis să asiste la al treilea. Paştele avea o mare importanţă. Strângerea spicelor din partea discipolilor, pare să fi urmat sărbătorii menţionate în Ioan 5:1, iar această recoltă de grâu copt, indică o perioadă după Paşte şi înaintea Cincizecimii (Luca 6:1). Doar considerând această sărbătoare ca fiind Paştele, rămâne suficient timp pentru vasta lucrare de predicare în Galileea, fără a înghesui evenimentele. Această informaţie legată de celebrarea celor patru Paşti, este legată în mod divin de profeţia inspirată a lui Daniel, scrisă cu multe secole înainte, anume că Prinţul Mesia, va fi stârpit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni de ani. Acest mijloc ar fi urmat după un serviciu de trei ani şi jumătate al lui Mesia (Dan. 9:27).

Deoarece evanghelia scrisă de apostolul Ioan se referă la un teren necunoscut, o cercetare generală a conţinutului său este esenţială pentru completarea studiului nostru asupra serviciului pământesc al lui Isus, descoperit de (în) cele patru evanghelii. Doar Ioan arată intervalul de peste 6 luni de la botezul lui Isus până la începutul campaniei în Galileea, prin anunţul electrizant: „Împărăţia cerurilor este aproape”. În timpul acestui interval, este descoperit cum Isus şi-a ales primii ucenici, a făcut prima Sa minune, a sărbătorit primul Său Paşte de după botez şi i-a scos afară din templu pe comercianţi, i-a predicat lui Nicodim şi a condus activităţile de botezare a ucenicilor Săi (1:35-3:36). După întemniţarea lui Ioan Botezătorul, Isus a predicat samaritenilor în călătoria Sa de întoarcere în Galileea (4:1-42).

Au trecut multe luni de predicare intensă în Galileea şi se apropia o altă sărbătoare pascală, dar apostolul Ioan a scris doar nouă versete despre acest interval memorabil (4:46-54). De ce? Pentru că aceste evenimente fuseseră deja stabilite, prin gura celor trei martori inspiraţi; scrierile celor trei evanghelii sinoptice, mărturisesc ofensiva adevărului dusă de Isus Christos împotriva minciunii. În schimb, aceste trei relatări precedente, nu întrerup rapida derulare a campaniei din Galileea, pentru a nota al doilea Paşte şi sărbătorirea lui de către Isus la Ierusalim. Dar, Ioan o face, umplând astfel o lacună (5:1). Evanghelia după Ioan trece rapid peste al doilea an al campaniei din Galileea, când au fost aleşi cei 12 apostoli, a fost rostită predica de pe munte, un al doilea tur de predicare pentru întreaga Galilee şi imediat un al treilea circuit în teritoriu, în care apostolii sunt trimişi doi câte doi; toate activităţile acestui al doilea an memorabil în Galileea, sunt arătate de Evanghelia după Ioan, din acelaşi motiv pentru care a omis primul an al campaniei în Galileea.

Dar acum, urmând un alt Paşte, unul pe care ceilalţi trei scriitori ai Evangheliei nu îl menţionează, Ioan intervine pentru a acoperi lipsa. El reia istorisirea din momentul în care apostolii se întorc din a treia călătorie în Galileea, ne face de cunoscut că urmează imediat un Paşte, ne spune despre miraculoasa înmulţire a pâinilor pentru 5000 de persoane, încercarea neteocratică de încoronare a lui Isus ca împărat şi umblarea lui Christos pe apă (6:1-21). În acest punct, Ioan relatează un discurs rostit de Christos în sinagoga din Capernaum, care a făcut ca mulţi discipoli să cadă (6:22-71). Apoi Ioan (7:1) indică motivul pentru care Isus nu a asistat la cel de-al treilea Paşte: „pentru că iudeii căutau să-l omoare”. Trebuie să spunem că la sărbătoarea din Ierusalim trebuia să aibă loc conspiraţia, iar acest timp fixat de Dumnezeu pentru ca Şarpele şi sămânţa sa să zdrobească călcâiul Regelui, nu venise. Profeţia împingea acest fals triumf al lui Satan, la Paştele următor.

În acest timp, campania din Galileea părea să se fi încheiat. Lucrarea de predicare se extinde în teritoriile din jur. Este făcută o călătorie în Fenicia, de la un capăt la altul, apoi în Decapoli, pentru a reveni apoi în Filipi, Cezareea. După întoarcerea în Galileea şi predicări ulterioare, deşi marea parte a acestei perioade a fost ocupat cu instruirea apostolilor, Isus se îndreaptă către Ierusalim pentru sărbătoarea corturilor din anul 32 d.Chr. În acest punct al celebrării, Ioan reia firul povestirii şi descrie învăţăturile lui Isus la sărbătoarea corturilor, dar imediat după aceasta opreşte relatarea pentru a-i lăsa exclusiv lui Luca misiunea de a detalia restul serviciului ulterior în Iudeea (7:2-9:41). El intervine la o perioadă de două luni, doar pentru a vorbi despre Isus la sărbătoarea înnoirii (consacrării), despre învăţăturile Sale referitoare la Păstorul cel Bun şi despre întoarcerea Sa dincolo de Iordan (10:1-42). Luca reia din nou istorisirea primei părţi a serviciului în Perea. Ioan umple o altă lacună, istorisind învierea lui Lazăr, sfatul lui Caiafa împotriva lui Isus şi întoarcerea lui Isus în Efraim (11:1-54).

Cu un salt în timp, Ioan ne duce la câteva zile înainte de Paştele din anul 33 d.Chr., trecând peste a doua parte a serviciului din Perea, descrisă detaliat în cele trei evanghelii sinoptice. Dar, despre zilele de dinaintea morţii lui Isus pe lemn, apostolul Ioan nu repetă pe ceilalţi scriitori ai evangheliilor. El omite multe lucruri, nemenţionând nici măcar unul dintre evenimentele acelei monumentale zi de miercuri, 12 Nissan, a anului 33 d.Chr. Relatarea lui Ioan despre celebrarea ultimului Paşte al lui Isus cu apostolii Săi şi despre evenimentele care au urmat, este cea mai detaliată. Doar el povesteşte cum a spălat Isus picioarele apostolilor (13:1-20) şi prezintă discursul luminător al lui Isus din acea seară despre „mângâietor” sau Duhul Sfânt promis, despre iubirea reciprocă, despre suportarea persecuţiilor şi a suferinţelor, încheind cu rugăciunea lui Isus pentru credincioşi (14:1-17:26). Urmează relatarea trădării Sale şi a procesului în faţa Sinedriului şi guvernatorului Pilat, unde El a depus mărturie despre propria Sa domnie; apoi moartea şi învierea Sa, urmată de apariţiile Sale, vizibile ucenicilor. La sfârşit, Ioan spune că Isus a făcut multe alte lucruri, atât de multe încât ele nu ar putea fi scrise nici în toate cărţile din lume. Dar, creştinii sunt astăzi recunoscători că Duhul Sfânt al lui Iehova l-a mişcat pe Ioan să-şi scrie evanghelia, ca un final al canonului Scripturilor Greceşti, deoarece ea este inestimabilă.

FAPTELE APOSTOLILOR

Valoarea cărții „Faptele apostolilor”, fapte relatate de Luca și consemnate în scris către anul 61 d.Chr., constă în furnizarea unei istorii clare despre cum a fost împlinită promisiunea duhului sfânt făcută de Christos, cum sub îndrumarea Sa evanghelia s-a răspândit şi chiar neamurile au fost favorizate, cum persecuţia cea mai violentă nu a reuşit să zdrobească adevărul Împărăţiei.

Luca prezintă un lanţ de evenimente care se petrec de-a lungul a 28 de ani, fiind înregistrate în special faptele apostolilor Petru şi Pavel. În prima parte Luca arată cum la Cincizecime a fost turnat spiritul sfânt, cum folosește Petru prima dintre cheile Împărăției, cum avansează lucrarea de mărturie și crește numeric comunitatea, cât și de asemenea ura religioasă. Luca arată cum se întețește focul persecuției, Ștefan fiind lapidat, și cum persecutorul Saul din Tars se convertește la creștinism. Folosirea celei de-a doua chei a Împărăției de către Petru prin predicarea Împărăției la neamuri este un eveniment important relatat. Din capitolul 12, Pavel intră în prim plan în relatare, fiind relaltate cele trei călătorii misionare ale sale. Relatarea ajunge îa punctul culminant odată cu istorisirea arestării lui Pavel la Ierusalim, procesele sale, apelul său către Cezar, călătoria la Roma și predica sa de aici.

Mai mult…

Apostolii, ale căror fapte sunt înregistrate în această carte a Bibliei, sunt în principal Petru şi Pavel. Valoarea „Faptelor” constă în furnizarea unei istorii clare despre cum a fost împlinită promisiunea Duhului Sfânt făcută de Christos, cum sub îndrumarea Sa, Evanghelia s-a răspândit şi chiar neamurile au fost favorizate, cum persecuţia cea mai violentă nu a reuşit să zdrobească adevărul Împărăţiei. „Faptele” descoperă şi împrejurările în care Pavel îşi scrie epistolele. Fără acest minunat fond istoric cu privire la acestea, ele şi-ar pierde mult din forţa lor. Luca a scris Faptele, după cum se poate constata comparând Luca 1:1-4 cu Fapte 1:1. El a asigurat continuitatea între evanghelia sa şi cartea „Faptelor”, repetând, în introducerea Faptelor, evenimentul final al evangheliei sale, adică înălţarea (Luca 24:49-53; Fapte 1:4-12). Fixând această verigă de legătură, Luca prezintă un lanţ de evenimente care se petrec de-a lungul a 28 de ani. Să le urmărim, verigă cu verigă

După ce au tras la sorţi pentru a-l înlocui pe Iuda, se ajunge la acea primă Cincizecime, după înălţarea lui Christos! Spiritul Sfânt promis, a fost turnat; predicarea în multe limbi curge de pe buzele unşilor. Petru se ridică şi cu un discurs revelator, foloseşte prima dintre „cheile” încredinţate pentru deschiderea tainei Împărăţiei (Mat. 16:19). Trei mii de persoane au fost botezate! Ucenicii şi-au pus toate bunurile în comun, în interesul lucrării de mărturie, iar Iehova a adăugat în fiecare zi noi persoane Bisericii (1:15-2:47; 4:31-5:11). Prin puterea Duhului Sfânt, lucrarea de mărturie avansează rapid! Fariseii şi saducheii sunt disperaţi! Ei l-au ucis pe Isus pentru a reduce la tăcere acest mesaj tăios şi iată rezultatul! Numărul ucenicilor trece de la trei la cinci mii, iar un ultimatum religios de a „nu vorbi şi a nu învăţa în numele lui Isus” este respins de Petru şi Ioan. Înainte cu lucrarea! Cu creşterea numărului de vindecări miraculoase, creşte şi ura religioşilor. Întemniţaţi de saduchei, apostolii sunt eliberaţi de un înger. Ameninţărilor conciliului religios, ei le dau acest răspuns: „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”! Şi s-au dus să mărturisească din casă în casă! (3:1-4:30; 5:12-42).

Focul persecuţiei se înteţeşte! Acesta izbucneşte cu violenţă, în timp ce Ştefan este ucis cu pietre. Dar, din nefericire pentru religionişti, campania lor se întoarce împotriva lor. Creştinii care „fuseseră împrăştiaţi, au mers din loc în loc, propovăduind Cuvântul”. Filip evanghelistul, a întreprins serviciul de pionierat în Samaria, iar Petru şi Ioan l-au urmat, vizitându-i pe cei interesaţi. Apoi, are loc un eveniment straniu şi neaşteptat: Saul din Tars, instigatorul persecuţiilor duşmane, este convertit de Christos însuşi şi pus în serviciul de apostol, în locul lui Iuda. Saul devine apostolul Pavel, predică în Damasc şi simte focului persecuţiei pe care el îl instigase mai înainte. Scăpând de planurile criminale ale iudeilor, stând ascuns în timpul nopţii în afara zidurilor cetăţii, într-o coşniţă, noul apostol se alătură celorlalţi apostoli la Ierusalim pentru o vreme, înainte de a merge în Cezareea şi Tars (6:1-9:31).

Dacă această convertire a lui Pavel a creat agitaţie, ea nu a fost nimic în comparaţie cu ceea ce urma să se întâmple: folosirea de către Petru a celei de-a doua „chei a Împărăţiei cerurilor”. Prin predica ţinută păgânilor, el le-a deschis poarta de intrare în Împărăţie. Acest act al său, este confirmat de altul, prin turnarea Spiritului Sfânt asupra centurionului păgân Corneliu şi asupra rudelor sale, în Cezareea (10:1-48). Petru istoriseşte acest lucru apostolilor în Ierusalim (11:1-18). Astfel, se încheie cele „şaptezeci de săptămâni” ale profeţiei lui Daniel şi ajungem în anul 36 d.Chr. (Dan. 9:24).

Din capitolul 12, Petru iese din relatare, iar Pavel intră în prim plan. Este descrisă persecuţia bisericii din partea lui Irod Antipa, uciderea lui Iacob şi întemniţarea lui Petru, apoi, eliberarea lui Petru şi moartea lui Irod, prin mâna lui Dumnezeu. Aproximativ în acest timp, Barnaba şi Pavel, acum împreună în serviciu, merg din Antiohia în Ierusalim cu ajutoare pentru fraţii din Iudeea (9:27,30; 11:22-30). Sfârşitul capitolului îi vede întorcându-se în Antiohia, în Siria, însoţiţi de Ioan şi Marcu

Din Antiohia, Pavel, cu Barnaba şi Marcu, îşi începe prima călătorie misionară. (Pentru creşterea interesului şi a aprecierii, urmăriţi călătoriile lui Pavel pe harta geografică). Prima oprire are loc în împrejurimile Seleuciei; apoi, altele, în cetăţile cipriote Salamina şi Pafo, precum şi în Perga, în Pamfilia. De aici, Ioan Marcu se întoarce la Ierusalim; Pavel şi Barnaba merg până în Antiohia, în Pisidia. Apoi, intră în Galatia şi în provincia limitrofă Licaoniei şi în cetăţile sale Iconia, Listra (aici religioniştii furioşi l-au lovit cu pietre pe Pavel, scoţându-l afară din cetate ca mort) şi Derbe. Din Derbe au pornit să traverseze Listra, Iconia, Pisidia, Antiohia şi apoi au ajuns din nou în provincia Pamfilia, în cetatea Perga. După o oprire în Atalia, cei doi martori zeloşi s-au întors la punctul lor de plecare, Antiohia, în Siria. Astfel se încheie prima călătorie de predicare a lui Pavel (13:1-14:28). Ea a avut loc puţin după călătoria sa la Ierusalim cu ajutoare, care s-a întâmplat în anul 44 d.Chr.

O lungă perioadă de mărturie în Antiohia, întreruptă de o călătorie la Ierusalim pentru a rezolva o dispută privitoare la circumcizie, intervine înainte ca Pavel să plece în a doua sa călătorie. Apoi, el porneşte din nou la drum, ca serv de vizite pentru fraţi, „întărind bisericile”; dar, de această dată este însoţit de Sila, în locul lui Barnaba (15:1-40). Pavel şi Sila merg de-a lungul Siriei şi Ciliciei, prin cetăţile Derbe şi Listra (unde sunt ajunşi de Timotei), şi de-a lungul regiunilor Frigia şi Galatia. Depăşind provinciile romane din Asia prin conducerea Spiritului, traversează Misia şi ajung la Troas. Aici, istorisirea începe să fie făcută la persoana întâi plural, indicând că Luca, povestitorul, i-a ajuns acum pe călători (16:10). Conduşi de Duhul Sfânt, merg în Macedonia. Traversând ceea ce astăzi este Marea Egee, ei se opresc pe insula Samotrace, iar a doua zi debarcă la Neapoli, în Macedonia. Sunt relatate experienţe entuziasmante care au avut loc la următoarea lor oprire, Filipi. Se pare că Luca a rămas în această cetate, în timp ce Pavel şi cei doi însoţitori ai săi au mers către Anfipoli, Apolonia, Tesalonic şi Berea. De aici, Pavel pleacă mai departe singur, intră în cetăţile greceşti Atena şi Corint. În această ultimă cetate este ajuns de Sila şi de Timotei şi rămâne aici pentru a predica, pentru 18 luni (50, 51 d.Chr.). În timp ce era la Corint, Pavel a scris primele sale epistole canonice, cele două epistole către tesaloniceni. Despărţindu-se de Sila şi Timotei, Pavel merge la Efes, de aici se îmbarcă pentru Cezareea, apoi merge pe jos la Ierusalim. Mergând către locul care se pare că era locuinţa sa stabilă, Pavel revine în Antiohia Siriei şi astfel se încheie a doua sa călătorie lungă (15:41-18:22). Ea cuprinde probabil anii 49-51. Aproximativ în acea vreme a scris Pavel epistola sa către galateni.

A treia călătorie a lui Pavel cuprinde o perioadă de aproximativ patru ani (52-56 d.Chr.) şi reia, în mare parte, a doua călătorie, numai că de data aceasta provincia Asiei primeşte o bună mărturie. Plecând din Antiohia singur, Pavel se îndreaptă către nord şi vest, intră în Galatia şi Frigia, făcând vizite ulterioare, extinzând lucrarea. Apoi, se îndreaptă către coasta Efesului, regiune în care rămâne cam trei ani (20:31). Aici, predica sa ridică opoziţie, dar întreaga Asie aude Evanghelia. Către sfârşitul popasului său la Efes, el a scris prima epistolă corintenilor, către anul 55 d.Chr. El trece în Macedonia (unde scrie a doua epistolă către creştinii din Corint) şi coboară din nou în Grecia. În timpul iernii, le scrie romanilor. Porneşte de-a lungul Macedoniei, este ajuns de povestitorul Luca (20:5) şi apoi pleacă la Troas. Însoţitorii săi în serviciu se îmbarcă pentru Assos, dar Pavel traversează ţara pe jos, îi întâlneşte din nou şi continuă călătoria alături de ei, prin Mitilene, Chios, Samos, Troghilion, Milet, Cos, Rodos, Patara, iar apoi, traversează albastra Mediterană, pentru a intra în sfârşit în portul Tir. În drum către Ierusalim, Pavel se opreşte la Ptolemaida şi în Cezareea. Intră în Ierusalim şi aici se încheie a treia sa călătorie de predicare (18:23-21:15).

Relatarea ajunge la punctul culminant, odată cu istorisirea arestării lui Pavel la Ierusalim, procesele sale, apelul său către Cezar, călătoria la Roma şi predica sa de aici. Toate acestea se întâmplă cu repeziciune. În templul din Ierusalim izbucneşte o răscoală împotriva lui Pavel; el mărturiseşte în faţa unor furioşi şi fanatici religioşi; ajunge în faţa principalilor preoţi şi a conciliului; este evitat un complot pentru uciderea lui Pavel, prin transferarea sa la Felix, în Cezareea, sub protecţia întunericului şi a unei escorte de soldaţi. Înaintea lui Felix, Pavel respinge acuzaţiile false de trădare; timp de doi ani, Pavel este ţinut în lanţuri, vreme în care Felix speră să primească mită, care nu va veni niciodată; apoi, Festus cercetează cazul lui Pavel, iar predarea lui Pavel iudeilor este oprită de apelul făcut de Pavel către Cezar; dar înainte ca Pavel să fie trimis la Roma, el are ocazia să rostească o apărare viguroasă în faţa împăratului Agripa, oaspete al lui Festus (21:17-26:32).

O emoţionantă aventură domină cele două capitole finale. Pavel prizonier, împreună cu Luca, merg către Italia, către anul 58 d.Chr. După o oprire la Sidon, nava merge de-a lungul coastei Ciliciei şi Pamfiliei şi aruncă ancora la Mira, cetate a Liciei. Aici, se îmbarcă pe o altă corabie şi continuă mersul de-a lungul coastei sudice a Asiei Mici. Ajunşi la Cnid, sunt constrânşi de vânt să treacă pe sub Creta şi în timp ce fac ocolul acestei insule şi ajung la un loc numit „limanuri bune”, pericolul creşte până în punctul în care Pavel prevede iminenţa naufragiului. Dar, centurionul are încredere în judecata căpitanului navei şi călătoria continuă. Trec două săptămâni şi nava naufragiază pe insula Malta, la sud de Sicilia. Trei luni mai târziu, o navă care oprise în apropierea insulei îi duce către nord, la Siracuza, în Sicilia, apoi la Reggio, în Italia şi în sfârşit la Puzole. De aici, sunt parcurse etapele finale ale călătoriei, prin Forul lui Appiu şi cele Trei Taverne, iar Pavel ajunge la Roma, către anul 59 d.Chr. Faptele se încheie cu informaţia că Pavel, sub paza unui soldat, a locuit aici şi a predicat Împărăţia lui Dumnezeu timp de cel puţin doi ani (27:1-28:31). În timpul primei sale întemniţări în Roma, Pavel a scris epistolele către efeseni, filipeni, coloseni şi una către Filimon.

Rămâne de rezolvat o chestiune: când a scris Luca „Faptele Apostolilor”? Opinia generală este că spre sfârşitul acestei perioade de doi ani la Roma, către anul 61 d.Chr. Deoarece relatarea ajunge până la acel moment, ea nu putea fi scrisă înainte, iar faptul că ea nu continuă după acest moment, lăsându-l pe Pavel în acest loc şi cazul său nerezolvat, indică faptul că ea nu a fost scrisă la multă vreme după aceea. Desigur, Luca a fost mânat de Spiritul lui Iehova pentru a scrie în cartea „Faptelor”, adevărurile şi experienţele care contribuie atât de mult la aprecierea şi înţelegerea noastră a Scripturilor Greceşti.

ROMANI

Apostolul Pavel, aflat în cea de-a treia sa călătorie pentru „a învăţa toate neamurile”, scrie o epistolă grupului de creștini din Roma, comunitate alcătuită şi din iudei şi din păgâni.

Necredinţa păgânilor e condamnată, acești oameni trufași în loc să se închine Creatorului îşi fac dumnezei din lucruri create, scufundându-se tot mai mult în degradare şi păcat. Cu toate acestea, iudeii nu trebuie să-i judece şi să-i considere pe păgâni nedemni de a asculta evanghelia, deoarece acești severii judecători comit ei înșiși păcate similare.

Mesajul principal al epistolei este că atât creștinii iudei cât și nemurile vor obține îndreptăţirea prin credinţa în Isus Christos şi prin harul lui Dumnezeu. Această chestiune, precum și faptul că nimeni nu poate fi justificat prin faptele legii, este devzoltată de apostol în capitolul 3. În capitolul 4 apostolul îşi susţine argumentaţia cu istoria, citând cazul lui Avraam.

Capitolul 5 dezvăluie împăcarea prin Christos.

Cu ilustrarea unui cuplu de iudei căsătoriţi şi a libertăţii obţinute prin moartea unui soţ, Pavel demonstrează cum urmaşii creştini ai Împărăţiei sunt eliberaţi de vechiul legământ al legii pentru Cristos. Eliberați de sub lege și promiși lui Cristos, creștinii unși sunt conduşi de spirit şi făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Christos, Dumnezeu fiind Cel care-i îndreptăţeşte.

Apoi Pavel îşi exprimă durerea pentru iudeii după carne care refuză să-l recunoască pe Mesia și arată că mântuirea a fost deschisă tuturor prin Christos, diferenţa între iudei şi păgâni fiind abolită. Mântuirea se obţine prin mărturisire şi chemarea numelui Domnului, predicatorii adevărului fiind trimişi în toate naţiunile.

Capitolul 14 pare a avea scopul de a elimina unele neînţelegeri existente între păgâni şi iudeii din adunarea Romei. Ramurile altoite trebuie să învețe din experiența israeliților după carne să nu se fălească, să nu se încăpăţâneze și să nu păcătuiasă, altfel vor fi și ele distruse. După acest sfat, Pavel face diferite îndemnuri, printre care și cel referitor la supunerea față de Stăpânirile Înalte.

Această scrisoare către Romani e cea mai cuprinzătoare expunere a mesajului predicat de Pavel.

Mai mult…

„Pavel, rob al lui Isus Christos, chemat să fie apostol (…) către toţi care sunteţi prea iubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi” (Rom. 1:1-7). Aceste versete de salut care încep această minunată epistolă, îi identifică atât pe expeditor, cât şi pe destinatari. Când Pavel a scris această scrisoare adunării creştine din Roma, el dovedise deja că este un zelos „rob al lui Isus Christos” şi desigur, nu era „cu nimic mai prejos decât ceilalţi apostoli”. Pe ce bază se poate spune acest lucru? În baza serviciului său de teren. El dusese la bun sfârşit două lungi călătorii de predicare, pentru „a învăţa toate neamurile” şi atunci când le scrie romanilor, era foarte departe de locuinţa sa din Antiohia Siriei, fiind în a treia sa călătorie. Evident, a scris din Corint, deoarece afirmă că Gaius şi Erast, locuitori ai Corintului, erau cu el (16:23; 1Cor. 1:14; 2Tim. 4:20). El le recomanda şi pe Febe din apropiata Cencrea, de care s-a slujit, foarte probabil, pentru a trimite epistola adunării din Roma (16:1,2). Cea mai bună dovadă disponibilă, indică faptul că Pavel a stat trei luni în cetatea greacă a Corintului, în timpul iernii dintre anii 55-56 d.Chr.; astfel este determinat cu aproximaţie timpul scrierii cărţii către creştinii din Roma (Fapte 20:2,3; 1Cor. 16:6).

Referitor la destinatarii epistolei, grupul de martori ai lui Iehova din Roma, se poate spune că adunarea lor era alcătuită şi din iudei şi din păgâni (1:13; 2:17-29; 4:1; 7:1; 11:13). În acea vreme, iudeii erau numeroşi la Roma. Către anul 50 d.Chr., fuseseră izgoniţi din cetate de către Claudiu Cezar (Fapte 18:2), dar se întorseseră în perioada epistolei lui Pavel către romani (Rom. 16:3). Câţiva ani mai târziu, când Pavel era prizonier la Roma, iudeii erau şi mai numeroşi (Fapte 28:17). Capitolul 14, pare a avea scopul de a elimina unele neînţelegeri existente între păgânii şi iudeii din adunarea Romei. Tonul scrisorii pare a dori să-i pună pe iudei şi pe păgâni pe o bază de egalitate deplină în faţa lui Dumnezeu. Nu prin lege, ci prin credinţa în Isus Christos şi prin Harul lui Dumnezeu, se obţine îndreptăţirea. Acesta era mesajul scrisorii adresate adunării creştine din Roma.

În acest punct, apare o întrebare interesantă: cum a ajuns Evanghelia pentru prima dată la Roma şi cum a fost întemeiată o grupă de creştini? Pretenţia arbitrară a ierarhiei catolice că aceasta s-a întâmplat la vizita lui Petru, poate fi eliminată fără probleme; nu există nici cea mai mică dovadă care să susţină o asemenea pretenţie. Este o tradiţie inventată aceea că Petru ar fi fost primul „episcop” al cetăţii şi că succesorii săi există până astăzi. În scrisoarea sa către romani, Pavel nu atribuie lui Petru întemeierea adunării din Roma. Deşi menţionează 35 de nume în scrisoarea sa şi trimite salutări pentru 26 de persoane menţionate cu numele, el nu-l menţionează pe Petru şi nici nu-i trimite salutări (capitolul 16). Biblia relatează totuşi că, atunci când a fost turnat Duhul Sfânt la Cincizecime (anul 33 d.Chr.), printre cei ce ascultau discursul lui Petru şi predicarea Evangheliei în multe limbi, erau unii „vizitatori de la Roma” (Fapte 2:10; Goodspeed). Aceştia, la întoarcerea lor în Roma, ar fi putut cu uşurinţă să întemeieze prima biserică creştină.

Apoi, iudeii s-au răspândit în tot Imperiul Roman; unii dintre ei deveniseră creştini şi ar fi putut propovădui ulterior în Roma. Doi iudei, cărora Pavel le predicase în Corint şi care crezuseră, s-au întors mai târziu la Roma şi fără îndoială au transmis adunării romane mesajul lui Pavel (Fapte 18:2; Rom. 16:3). Se pare că Pavel cunoştea personal 26 de membri ai adunării din Roma; ei au transmis cuvintele apostolului, creştinilor de acolo. Astfel, probabil, a fost întemeiată şi crescută adunarea din capitala celei de-a şasea puteri mondiale. Pavel, nu Petru, a fost „apostolul neamurilor”; Pavel, nu Petru, a fost cel căruia Christos Isus i-a spus că trebuie să meargă la Roma pentru a duce mărturia; Pavel, nu Petru, a fost cel care a scris epistola către romani pentru a le întări credinţa şi a-i păzi de pericolul de a cădea în sclavia unui jug religios. Pavel, nu Petru, a fost cel care a simţit că e responsabil să le scrie (Fapte 23:11; Rom. 15:14-16).

Pavel a îndeplinit această responsabilitate scriind, prin mâna lui Terţiu, una dintre cele mai frumoase epistole ale Scripturilor Greceşti. După o prezentare a sa şi a apostolatului său şi după un salut adresat celor „chemaţi să fie sfinţi” în Roma, Pavel îşi exprimă viul interes pentru biserica din Roma şi dorinţa sa arzătoare de a o vizita. Necredinţa oamenilor este condamnată ca fiind de nescuzat, deoarece, deşi invizibile oamenilor, puterea, veşnicia şi suveranitatea lui Dumnezeu se pot vedea cu claritate în lucrările Sale puternice ale creaţiei. În loc să se închine Creatorului, oamenii trufaşi, îşi fac dumnezei din lucruri create, scufundându-se tot mai mult în degradare şi păcat. Moartea îi aşteaptă (1:9-32). Dar, dacă păgânii fac aceste lucruri, iudeii nu trebuie să-i judece şi să-i declare nedemni de a asculta Evanghelia. O cercetare proprie ar putea descoperi păcate similare la înşişi severii judecători. Să avem în minte că Dumnezeu nu este părtinitor, atât iudeii cât şi păgânii sunt răsplătiţi după faptele lor. Iudeii, care caută să vorbească de lege, trebuie să-şi aducă aminte că nu ascultătorii legii sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci împlinitorii ei (2:1-29).

Toată omenirea este cuprinsă în citatul lui Pavel: „nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar”. Rezumatul şi substanţa chestiunii este că nimeni nu poate fi justificat prin faptele legii, că dreptatea şi îndreptăţirea vin doar prin Harul obţinut prin credinţa în Isus Christos, că a fi îndreptăţit prin faptele legii este exclus şi că atât iudeii, cât şi păgânii sunt îndreptăţiţi prin credinţă (3:1-31). Apostolul îşi susţine argumentaţia cu istoria, citând cazul lui Avraam. Îndreptăţirea i-a fost dată sau creditată pentru faptul că avea o poziţie de favoare în faţa lui Dumnezeu, dar acea poziţie nu o avea prin lege sau prin fapte. El a fost considerat drept pentru credinţa sa, o credinţă exemplară (4:1-25).

Capitolul 5 dezvăluie împăcarea prin Christos. „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Moartea a domnit de la Adam până la Moise. Când a fost dată legea, moartea a continuat să domnească şi păcatul s-a înmulţit. Dar, când păcatul s-a înmulţit, Harul lui Dumnezeu a crescut şi mai mult, trimiţându-L pe Isus Christos. Prin păcatul lui Adam, moartea a venit asupra tuturor oamenilor, dar prin intermediul dreptăţii desăvârşitului Isus, toţi credincioşii, fie ei iudei ori păgâni, primesc îndreptăţirea pentru viaţă. Dar, pentru ca nimeni să nu răsucească argumentul său, pentru a da permisiune păcatului voluntar, Pavel demonstrează în capitolul următor, că cei care sunt botezaţi în Isus Christos sunt morţi faţă de păcat, nu trebuie să trăiască în păcat, ci trebuie să meargă pe calea vieţii, să trăiască pentru Dumnezeu. Fiind eliberaţi de păcat, ei nu trebuie să mai slujească păcatul sau să mai fie sclavii acestuia. „Plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu, este viaţa veşnică în Isus Christos, Domnul nostru”.

Cu ilustrarea unui cuplu de iudei căsătoriţi şi a libertăţii obţinute prin moartea unui soţ, Pavel demonstrează cum urmaşii creştini ai Împărăţiei sunt eliberaţi de vechiul legământ al legii. Ei sunt morţi faţă de lege şi liberi de a se căsători cu altcineva, adică cu Christos. Păcatul locuieşte în corpurile carnale imperfecte, iar legea face cunoscut acest păcat şi a condamnat pe păcătoşi la moarte. Toate bunele intenţii din lume, nu ar putea face corpurile păcătoase apte să împlinească legea dreaptă şi perfectă a lui Dumnezeu, ci eliberarea de legea păcatului, care există în membrele noastre, vine prin harul divin, prin Isus Christos (7:1-25). Sub lege, carnea nu merită altceva decât moartea, dar cei ce sunt în Christos nu umblă după carne, ci după Spirit. Astfel sunt conduşi de Spirit şi făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Christos. Spiritul îl ajută pe creştin să depăşească slăbiciunile, iar la sfârşit, Dumnezeu este Cel care-l îndreptăţeşte. Cu un asemenea ajutor divin, „cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Christos?” Nimeni; noi suntem „mai mult decât biruitori” (8:1-39).

În capitolul 9, Pavel îşi exprimă durerea pentru iudei, dar arată că Israelul după carne nu este Israelul lui Dumnezeu. Nu copiii după carne sau după lege, ci copiii după făgăduinţă sunt cei care constituie adevărata sămânţă, împreună cu Mesia sau Christos. Doar o rămăşiţă a Israelului după carne obţine aceasta, iar numărul predestinat al membrilor Seminţei este completat prin chemarea adresată neamurilor. Poticnindu-se din cauza lui Mesia sau Christos şi căutând cu încăpăţânare să-şi stabilească propria dreptate prin faptele legii, majoritatea iudeilor nu sunt mântuiţi (9:1-33). Ei refuză să vadă în Christos sfârşitul vechiului legământ al legii. Acum, mântuirea trebuia să fie deschisă tuturor prin Christos; acum, diferenţa între iudei şi păgâni era abolită. Mântuirea se obţine prin mărturisire şi chemarea Numelui Domnului. Pentru a da tuturor creaturilor umane posibilitatea de a-L chema pe Domnul şi pentru a întări credinţa, predicatorii adevărului sunt trimişi în mijlocul tuturor naţiunilor (10:1-21).

Deşi o rămăşiţă a Israelului a trecut la Christos, majoritatea a rămas prizoniera propriului concept de neprihănire, prin fapte şi tradiţie. Prin căderea iudeilor, ocazia de a fi creştin este extinsă la neamuri, dar acestea nu trebuie să se fălească, deoarece, dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile naturale ale Israelului, el nu va cruţa desigur nici ramurile altoite ale neamurilor, dacă ele se încăpăţânează şi păcătuiesc (11:1-36). După acest sfat, Pavel face diferite îndemnuri. Prezentaţi-vă corpurile voastre ca jertfă vie şi aceasta va fi un serviciu înţelept! Nu vă conformaţi acestei lumi rele, ci transformaţi-vă, înnoindu-vă mintea prin studierea voinţei lui Dumnezeu! Nu aveţi o părere prea înaltă despre voi înşivă, deoarece cu toţii suntem membre ale unicului corp al lui Christos, cu diferite misiuni de îndeplinit! Daţi-vă întâietate unii altora; slujiţi-L pe Domnul, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în încercări, fiţi ospitalieri, nu vă socotiţi singuri înţelepţi şi nu încercaţi să vă răzbunaţi. Mai presus de orice, fiţi supuşi Stăpânirilor Cele Mai Înalte, Iehova Dumnezeu şi Christos, Regele Său. Nu judecaţi pe robul altuia; dacă unul stă în picioare sau cade, este un lucru care-l priveşte pe stăpânul său (12:1-14:23).

Pavel îşi încheie epistola vorbind despre apostolatul său printre neamuri, despre conduita sa în predicare, despre dorinţa sa de a vedea adunarea din Roma atunci când va merge în Spania, dar, precizează că acest lucru trebuie amânat, deoarece avea de dus în Ierusalim un ajutor pentru săracii Domnului din Iudeea şi încheie cu o serie de salutări pentru cunoscuţii din Roma (15:1-16:27). Această scrisoare către romani, este cea mai cuprinzătoare expunere a mesajului sau Evangheliei predicate de Pavel.

1 CORINTENI

Prin această primă scrisoare adresată comunității creștine pe care a întemeiat-o în cetatea Corint din Grecia, apostolul Pavel se arată foarte preocupat de bunăstarea spirituală a acestei adunări, pentru ca ei să fie primiţi şi curaţi în ochii lui Iehova.

Primul punct important pe care Pavel îl ia în considerare este acela al dezbinărilor din adunarea Corintului. Isus Christos şi nu unul dintre predicatorii lor umani, este temelia sigură pe care se zidesc lucrări importante. Nimeni să nu slăvească pe oameni, ci pe Dumnezeu şi Christos, acesta este mesajul apostolului. Pavel continuă cu o explicaţie a serviciului său şi vorbeşte, la modul general, despre chinurile pe care le-a suferit ca apostol al neamurilor.

În capitolul 5 Pavel vorbeşte despre două chestiuni care trebuie să înceteze în adunarea creștină, spre salvarea acesteia: un caz de curvie al unui fiu care a luat soţia tatălui său și faptul că fraţii corinteni recurg la tribunale lumeşti, pentru a-şi rezolva neînţelegerile dintre ei.

Apoi apostolul îndeamnă pe toți la puritate, deoarece ei nu-şi aparţin lor înșiși, ci au fost răscumpăraţi de Dumnezeu cu un preţ și trebuie să fie folosiți pentru a-l slăvi pe Dumnezeu.

La începutul capitolului şapte, Pavel vorbeşte despre anumite întrebări puse de corinteni în scrisoarea lor. El vorbeşte despre căsătorie, despre persoanele căsătorite, necăsătorite, văduve, celibatari și hrana oferită idolilor.

În capitolele X și XI el avertizează poporul lui Dumnezeu împotriva păcatului, îi mustră pe corinteni și şi le arată cum trebuie să evite o participare nedemnă la comemorare.

Apoi urmează o tratare a darurilor spirituale, printr-o dispunere pe subiecte în capitolele XII – XIV.

Apoi urmează o discuţie viguroasă, care stabileşte siguranţa unei învieri din moarte.

Concluzionând, Pavel sfătuieşte grupa din Corint în legătură cu contribuţiile pentru fraţii săraci, îi informează despre intenţiile sale viitoare referitoare la sine, Timotei și Apolo și dă alte câteva sfaturi şi saluturi.

Mai mult…

În a doua sa călătorie de predicare, Pavel a făcut o lucrare de pionierat în Grecia. În timpul celor 18 luni de şedere la Corint, el a întemeiat şi a organizat prima grupă creştină din acea cetate. Câţiva ani mai târziu, către anul 55 d.Chr., Pavel se găsea la Efes, în cursul celei de-a treia călătorii de predicare. În acea perioadă a scris prima sa epistolă canonică bisericii din Corint. Se pare că primise o scrisoare de la corinteni, în care ei puneau unele întrebări care necesitau răspuns. De asemenea, Pavel era motivat să le scrie şi pentru că la el ajunseseră unele ştiri neliniştitoare (1Cor. 7:1; 1:11; 5:1, 11:18; 16:17). Se părea că aceste ştiri implicau chestiuni mai urgente decât întrebările conţinute în scrisoarea corintenilor; Pavel s-a ocupat în primul rând de acestea şi nu menţionează deloc scrisoarea lor, până în capitolul şapte. El este foarte preocupat de bunăstarea spirituală a acestei adunări, pe care a format-o prin Harul lui Dumnezeu şi vorbeşte cu mare putere în această primă epistolă, pentru ca ei să fie primiţi şi curaţi în ochii lui Iehova. Cele două versete iniţiale, precizează că Pavel a fost scriitorul şi corintenii destinatarii epistolei.

Primul punct important pe care Pavel îl ia în considerare este acela al dezbinărilor din adunarea Corintului. Unii deveniseră victime ale închinării creaturii, considerând anumiţi oameni ca fiindu-le învăţători şi conducători. El vorbeşte dur la adresa acestei curse diabolice. Se pare că discursurile lui Pavel nu au fost destul de convingătoare pentru unii; el nu vorbea greaca clasică a filosofilor încrezuţi, trufaşi de propria lor înţelepciune, ci koiné, greaca comună vorbită de omul de rând. Dar, Pavel nu făcea speculaţii cu cuvintel, în stilul înţelepciunii omeneşti; el proclama glorioasa înţelepciune a lui Dumnezeu într-o limbă înţeleasă cu uşurinţă de către toţi. Mai mult, fiind divizaţi în grupuri care urmau oameni, corintenii erau carnali şi nu spirituali, nu erau teocratici. Unul plantează sămânţa adevărului, un altul o udă, dar Dumnezeu o face să crească. Isus Christos şi nu unul dintre predicatorii lor umani, este temelia sigură pe care se zidesc lucrări importante. Adevărul arzător va purifica şi va nimici lucrările zidite pe orice altă temelie. Înţelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu şi nici o persoană consacrată nu ar trebui să se mândrească cu ea. Nimeni să nu slăvească pe oameni, ci pe Dumnezeu şi Christos (1:10-3:23).

Pavel continuă cu o explicaţie a serviciului său şi vorbeşte, la modul general, despre chinurile pe care le-a suferit ca apostol al neamurilor. Ei au mulţi învăţători în Christos, dar ar trebui să-şi amintească faptul că Pavel a fost cel care a suportat multe pentru a fi primul care le-a predicat şi le-a prezentat Evanghelia. În interesul lor, l-a trimis pe Timotei şi mai târziu va veni el însuşi la ei (4:1-21). În capitolul 5, Pavel vorbeşte despre un caz de curvie de care s-a auzit, acela al unui fiu care a luat soţia tatălui său. El compară această necurăţie morală cu aluatul care strică toată plămădeala; acest aluat imoral trebuie curăţit, pentru păstrarea curăţiei adunării creştine. Un alt subiect este tratat apoi: fraţii corinteni recurg la tribunale lumeşti, pentru a-şi rezolva neînţelegerile dintre ei. Această practică trebuie să înceteze. Sfinţii lui Christos trebuie să judece lumea; de ce, atunci, să supună cazurile lor pentru judecată, lumii? Este mai bine pentru un frate să suporte o pagubă, decât să-şi târască propriul frate înaintea tribunalului necredincioşilor. În toate aceste lucruri, ei trebuie să fie puri, deoarece nu îşi aparţin lor însăşi; au fost răscumpăraţi de Dumnezeu cu un preţ, iar corpul membrelor lui Christos trebuie să fie folosit pentru a-l slăvi pe Dumnezeu (6:1-20).

La începutul capitolului şapte, Pavel vorbeşte despre anumite întrebări puse de corinteni, în scrisoarea lor. El vorbeşte despre căsătorie, despre persoanele căsătorite, necăsătorite, văduve şi despre celibatari. Tendinţa celui căsătorit este de a căuta să placă soţului său, în timp ce celibatarul încearcă să placă doar Domnului. Deci, Pavel crede că cel care se căsătoreşte face bine, dar cel care nu se căsătoreşte, face şi mai bine. Referitor la hrana oferită idolilor, Pavel arată că un idol nu poate pângări hrana şi că a o mânca sau a te abţine de la ea, nu afectează poziţia creştinului înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, dacă mâncând o anumită carne, creştinul l-ar face să se poticnească pe un frate slab, este mai bine să nu mănânce înaintea lui. De aici, Pavel trece la argumentaţia sa de a demonstra că el nu vrea să ofenseze în nici un fel. Cu toate că este dreptul legitim al misionarului de a fi susţinut în lucrarea sa de cei pe care îi slujeşte, Pavel nu s-a folosit de acest drept. El este slujitorul tuturor şi face orice pentru toţi, pentru ca nimeni să nu se poticnească din cauza lui (7:1- 9:27).

El avertizează poporul lui Dumnezeu împotriva păcatului, amintind efectele dezastruoase abătute asupra Israelului, în timpul călătoriei către Ţara Făgăduinţei, exemple tipice care au fost scrise pentru învăţătura noastră. Declară din nou că este permis să se mănânce carne vândută la piaţă, chiar dacă sângele ei a fost oferit unui idol. Dar, din nou, el sfătuieşte că nu este bine să ofensezi un frate mai slab, făcând aceasta. Dă unele instrucţiuni asupra conduitei de urmat referitor la închinarea în adunare, îi mustră din nou pe corinteni pentru dezbinarea lor, pentru lipsa de respect şi dezordinea în care celebrează comemorarea şi le arată cum trebuie să evite o participare nedemnă (10:1-11:34).

Apoi, urmează o tratare a darurilor spirituale în această scrisoare, alcătuită printr-o dispunere pe subiecte. Capitolele 12-14, respectă strict această dispunere, arătând diferitele daruri spirituale şi diferitele numiri de serviciu în adunarea lui Dumnezeu; el compară funcţionarea adunării cu aceea a membrelor corpului uman. Arată că darul profeţiei este preferabil aceluia al vorbirii în limbi, dar că iubirea este cea mai mare dintre daruri. El arată cum trebuie să fie folosite aceste daruri spirituale, mai ales acela al vorbirii în limbi.

Apoi, urmează o discuţie viguroasă, care stabileşte siguranţa unei învieri din moarte. Nu toate membrele corpului lui Christos adorm în moarte; la sunetul ultimei trâmbiţe, cei vii din rămăşiţă vor fi schimbaţi instantaneu, din muritori în nemuritori. Ce victorie asupra morţii! Cu această perspectivă glorioasă, există toate motivele de a rămâne fermi şi neclintiţi în integritate şi de a progresa în lucrarea Domnului (15:1-58). Concluzionând, Pavel sfătuieşte grupa din Corint în legătură cu contribuţiile pentru fraţii săraci, îi informează despre intenţia sa de a-i vizita, după ce va sta la Efes până la Cincizecime. Le cere să-l primească cordial pe Timotei şi spune că Apolo va veni când va avea ocazia. După alte câteva sfaturi şi saluturi din partea fraţilor din Efes şi din întreaga Asie, el încheie cu un salut scris de propria sa mână (16:1-24).

2 CORINTENI

Pavel şi-a scris a doua scrisoare către corinteni din Macedonia, la doar câteva luni după prima, adică spre sfârşitul verii anului 55 d.Chr.

După ce a declarat că „Dumnezeul oricărei mângâieri” îi mângâie pe cei ce suferă persecuţii şi după ce a menţionat propria sa eliberare din Efes, Pavel explică de ce nu le-a făcut corintenilor vizita proiectată. Apoi se pare că păcătosul, despre care vorbise în prima scrisoare, a fost dat afară din adunare, el căindu-se însă mai târziu; de aceea, sfatul lui Pavel este ca el să fie iertat. Pe mai departe, el continuă să demonstreze cu cât este mai glorioasă lucrarea spiritului, decât aceea a legii.

În cele trei capitole ce urmează (4-6), Pavel vorbeşte despre glorioasa comoară a serviciului, păstrată în vase fragile de lut, despre întristările de o clipă, despre speranţa sigură în slava cerească, despre misiunea de ambasadori pe care o au noile făpturi în Christos şi despre necesitatea pentru creştini de a fi separaţi de lumea aceasta, de a nu se supune unui jug nepotrivit cu necredincioşii.

Capitolele 7-9 descriu întâlnirea dintre Pavel şi Tit în Macedonia şi bucuria sa de a auzi de căinţa corintenilor, dorinţa de ajutor a macedonenilor pentru fraţii sărmani şi expresia fierbinte a mulţumirii sale faţă de Dumnezeu pentru harul divin.

Ultimele patru capitole (10-13), par să amintească din nou recentele dezbinări din grupa din Corint şi întrebările ridicate privind apostolatul şi autoritatea lui Pavel. Este o viguroasă apărare şi justificare a scrisorilor sale şi a purtării sale în serviciu.

Ca sfat final, el îi avertizează pe corinteni să se cerceteze pe ei înşişi şi să dovedească că sunt sau nu în credinţă.

Mai mult…

Pavel şi-a scris a doua scrisoare către corinteni, din Macedonia, probabil din Filipi şi la doar câteva luni după prima, adică spre sfârşitul verii anului 55 d.Chr. Se pare că, după ce a trimis prima epistolă din Efes, Pavel l-a trimis pe Tit la Corint, probabil pentru a observa reacţia corintenilor la scrisoarea sa şi pentru a-i ajuta să organizeze strângerea de ajutoare care se făcea pentru fraţii săraci din Iudeea. Pavel era foarte îngrijorat pentru corinteni; dorea să ştie cum primiseră sfaturile din prima scrisoare şi dacă adunarea se curăţise. El prevăzuse să se întâlnească cu Tit la Troas, în timp ce călătorea de la Efes în Macedonia, dar nu a fost aşa. Tit s-a întors singur în Macedonia, iar Pavel a fost mângâiat de faptul că prima sa epistolă a fost primită de corinteni şi de căinţa arătată de ei. Bucuros şi cu inima deschisă către fraţii corinteni, Pavel le trimite a doua epistolă, evident prin intermediul aceluiaşi Tit. Toate împrejurările şi evenimentele la care ne referim, rezultă din următoarele informaţii din conţinutul scrisorii, cu referire specială la 1Corinteni 16:1-8 şi 2Corinteni 2:12, 13; 6:11; 7:4-16; 8:1-6, 16, 23; 9:1-5.

După ce a declarat că „Dumnezeul oricărei mângâieri”, îi mângâie pe cei ce suferă persecuţii şi după ce a menţionat propria sa eliberare din agresiunile violente suferite la Efes, Pavel explică de ce nu le-a făcut corintenilor vizita proiectată. Desigur, el plănuise să meargă la ei în Corint direct din Efes şi apoi în Macedonia şi să se întoarcă prin Corint, în drumul său spre Ierusalim; dar, ştirile pe care le primise din Corint şi necesitatea de a scrie lucrurile spuse în prima epistolă, l-au determinat să-şi schimbe itinerariul şi să treacă mai întâi prin Macedonia, pentru a merge apoi în Corint şi pentru a petrece toată iarna cu corintenii (1:1-2:4). Apoi, se pare că păcătosul, despre care vorbise în prima scrisoare, a fost dat afară din adunare, el căindu-se însă mai târziu; de aceea, sfatul lui Pavel este ca el să fie iertat (2:5-11).

Pavel nu avea nevoie de scrisori de recomandare pentru a se prezenta corintenilor, aşa cum a avut nevoie Apolo, de exemplu (Fapte 18:24-28). Epistolele lui erau vii şi explicau suficient apostolatul său. El continuă să demonstreze cu cât este mai glorioasă lucrarea Spiritului, decât aceea a legii. Litera legii ucide, dar Spiritul lui Dumnezeu dă viaţă (3:1-18). În cele trei capitole ce urmează (4-6), Pavel vorbeşte despre glorioasa comoară a serviciului, păstrată în vase fragile de lut, despre întristările de o clipă, despre speranţa sigură în slava cerească, despre misiunea de ambasadori pe care o au noile făpturi în Christos şi despre necesitatea pentru creştini de a fi separaţi de lumea aceasta, de a nu se supune unui jug nepotrivit cu necredincioşii.

Capitolele 7-9, descriu întâlnirea dintre Pavel şi Tit în Macedonia şi bucuria sa de a auzi de căinţa corintenilor, dorinţa de ajutor a macedonenilor pentru fraţii sărmani din Iudeea, lăudarea macedonenilor pentru generozitatea lor în faţa martorilor din Corint şi expresia fierbinte a mulţumirii sale faţă de Dumnezeu pentru inexprimabilul dar al Harului divin, extins asupra tuturor creaturilor umane, care se revarsă asupra lor cu un asemenea spirit generos de dăruire.

Ultimele patru capitole (10-13), par să amintească din nou recentele dezbinări din grupa martorilor din Corint şi întrebările ridicate privind apostolatul şi autoritatea lui Pavel. Ele constituie o viguroasă apărare şi justificare a scrisorilor sale şi a purtării sale în serviciu. El demască pe falşii apostoli, menţionează propriile realizări şi lucrări împlinite în ciuda persecuţiilor, povesteşte o revelaţie (descoperire) despre slavă şi spune că este pregătit să meargă la ei pentru a treia oară (12:14; 13:1). Aceasta nu vrea să spună că ar fi fost deja de două ori la ei. În momentul scrierii, el fusese o singură dată şi proiectase o a doua vizită, dar ulterior îşi schimbase planurile (1:15). Şi acum, pentru a treia oară el plănuieşte să meargă la ei, dar în realitate ar fi fost abia a doua oară. Dacă în momentul scrierii ar fi fost la ei de două ori efectiv, el n-ar fi vorbit despre vizita proiectată, dar neefectuată, ca şi cum ar fi fost „o a doua ocazie de bucurie”, ci ar fi fost a treia. Ca sfat final, el îi avertizează pe corinteni să se cerceteze pe ei înşişi şi să dovedească că sunt sau nu în credinţă.

GALATENI

Prin scrisoarea energică a apostolului Pavel către adunările Galatiei, el El combate argumentele înrobitoare ale iudeilor creştini care veniseră acolo, care se opuneau cu încăpăţânare înlocuirii legii lui Moise cu harul, și care au răspânit confuziei în adunările Galatiei.

În primul capitol, apostolul accentuează puritatea veștii bune care i-a fost descoperită și care le-a predicat-o, arătându-le cum a devenit dintr-un persecutor al adevărului și al Bisericii un predicator al veștii bune pentru neamuri.

Al doilea capitol povesteşte călătoria lui Pavel la Ierusalim, cu Barnaba şi Tit. El argumentează prin propriul său exemplu cum nu a căutat să placă oamenilor, chiar dacă erau proeminenți. În finalul capitolului, el contrazice cu putere ideea că omul poate fi îndrepăţit prin faptele legii, căci atunci Cristos ar fi murit în zadar.

Pavel se lansează apoi în tratarea subiectului îndreptăţirii. Aceasta vine prin credinţă, nu prin lege. Legea a fost dată ca să scoată în evidență fărădelegile, să servească drept învăţător pentru a-i conduce pe israeliţi la Mesia sau Cristosul, acesta fiind trimis de Tatăl să-i cumpere și să-i elibereze pe cei care erau sub lege. El îşi întăreşte argumentaţia cu pilda Sarei, soţia liberă a lui Avraam, şi a sclavei Agar.

El le cere apoi galatenilor să umble conduşi de spirit şi să aducă roade ale spiritului şi să evite să meargă după carne, aducând roadele care cauzează moartea.

În ultimul capitol, Pavel sfătuieşte pe galateni să se ajute unul pe altul, în spiritul iubirii; în lucrare şi în integritate, fiecare să-şi poarte propria sarcină şi la sfârşit va culege ceea ce a semănat.

Mai mult…

Apostolul Pavel a scris cu propria mână scrisoarea către bisericile Galatiei şi spiritul său era neliniştit când a scris-o. El avea motive să fie nerăbdător şi inspirat să scrie una dintre cele mai energice şi vehemente epistole ale sale. Iudei creştini veniseră în Galatia, după ce apostolul Pavel îşi împlinise lucrarea de predicare şi semănaseră învăţături atât de contradictorii, încât Pavel i-a acuzat pe galateni că urmează o altă evanghelie decât cea a lui Christos. Luptător neclintit pentru adevăr şi apostol zelos, care făcea lucrare de pionierat printre neamuri, el nu a cedat, nepermiţând ca creştinii convertiţi din Galatia, să cadă în robie. El acţionează rapid şi sever, pentru a zădărnici argumentele înrobitoare ale iudeilor creştinizaţi, care se opuneau cu încăpăţânare înlocuirii legii lui Moise cu Harul. Mai întâi, vine scrisoarea sa, care combate cu argumente solide afirmaţiile celor care se ţin strâns de lege; acest atac verbal demolator, este urmat de însuşi apostolul Pavel, care merge pe terenul de serviciu al Galatiei.

Spre deosebire de Luca, Pavel avea obiceiul de a folosi denumirile provinciale romane. Studii recente asupra organizaţiei provinciale a Imperiului Roman, arată că Licaonia era anexată Galatiei, în administraţia provincială. De aceea, termenul „bisericile Galatiei”, cuprindea cetăţi ale Licaoniei, ca Iconia, Listra şi Derbe, vizitate de Pavel în prima sa călătorie misionară. Fără îndoială, el a revizitat aceste biserici ale Galatiei în timpul celei de-a doua călătorii, încheiată către anul 51 d.Chr. Balanţa dovezilor pare să încline către opinia potrivit căreia în acea vreme, din Antiohia Siriei, Pavel a scris cu propria mână scrisoarea către galateni, care demască atât de violent poziţia falsă a iudeilor. Iată dovada:

În scrisoarea sa către galateni, Pavel aminteşte că, la trei ani după convertirea sa, el era la Ierusalim şi vorbeşte despre o altă călătorie la Ierusalim, 14 ani mai târziu (1:18; 2;1). Cum se întâmplă adesea în Scripturi, aceste perioade de timp par să cuprindă primul şi ultimul an al perioadei. Deoarece convertirea lui Pavel a avut loc către anul 34 d.Chr., călătoria la Ierusalim în al treilea an, s-a produs în anul 36 d.Chr., iar cea care a avut loc după 14 ani s-a produs în anul 49 d.Chr. Acesta a fost, probabil, anul adunării din Ierusalim, care a discutat despre tăierea împrejur a neamurilor (Fapte 15:1-31). Această adunare a fost destul de importantă, pentru a constitui o dată istorică de referinţă.

De asemenea, dat fiind faptul că tăierea împrejur părea a fi principala cerere a iudeilor creştinizaţi şi că această învăţătură era cauza fundamentală a confuziei în adunările Galatiei, apostolul putea să se refere la adunarea din Ierusalim, care a decis în această chestiune. Expresia „câţiva dintre ei” care au mers cu Pavel şi Barnaba la adunare, putea să-l includă pe Tit, menţionat de Pavel către galateni (Fapte 15:2). Puţin după adunare, Pavel a început a doua sa călătorie, comunicând bisericilor neamurilor, deciziile acestei adunări apostolice (Fapte 16:1-5). Fără îndoială, el a comunicat galatenilor aceste hotărâri care asigurau neamurilor eliberarea creştină de vechea lege iudaică, întărindu-i şi mai mult în credinţă. În timpul celei de-a doua călătorii, Pavel traversează Galatia către anul 49 d.Chr., ajunge la Corint, pleacă de acolo către anul 51 d.Chr. şi puţin după aceea se întoarce în Antiohia Siriei. Se poate presupune că în Antiohia a aflat despre instabilitatea bisericilor galatene, care „trecuseră atât de repede” de la Evanghelie şi de la hotărârile luate cu doi ani în urmă (1:6). Bineînţeles, el ar fi putut să afle despre abaterea galatenilor, în timp ce era încă în Corint sau în timpul scurtei opriri la Efes şi ar fi putut scrie epistola către galateni din una dintre aceste localităţi, dar modul de transmitere a ştirilor creştine era mult mai dezvoltat între Galatia şi Antiohia Siriei. Totuşi, anul cel mai probabil în care a fost scrisă epistola către galateni rămâne acelaşi, 51 d.Chr.

Examinând conţinutul scrisorii, este de notat modul în care Pavel le descoperă galatenilor puritatea Evangheliei pe care le-a predicat-o, care nu a fost primită de la un om, ci a fost revelată de Isus Christos. Le aminteşte de devoţiunea pe care el a avut-o o vreme pentru iudaism şi pentru tradiţii şi despre persecuţia adevăraţilor creştini; dar, când Evanghelia i-a fost revelată şi a fost numit de către Christos „apostol al neamurilor”, el a acceptat această poruncă divină, nu s-a consultat cu ceilalţi apostoli la Ierusalim sau cu vreun alt om, ci a predicat în Arabia şi la Damasc înainte de a merge în Ierusalim. Apoi, a predicat Evanghelia în Siria şi Cilicia. El a abandonat complet iudaismul şi ritualurile sale (1:1-24).

Al doilea capitol descrie călătoria la Ierusalim, împreună cu Barnaba şi Tit. Viguroasele lucrări ale lui Dumnezeu făcute printre neamuri, prin intermediul apostolatului lui Pavel, a convins corporaţia guvernatoare de la Ierusalim de ungerea sa divină, ca apostol al neamurilor. Pavel nu a căutat să placă oamenilor, nu s-a temut de oameni şi a rezistat chiar şi lui Petru, într-o împrejurare în care acesta din urmă părea să îmbrăţişeze prejudecăţile iudaismului. El a contrazis cu putere povestea că omul poate fi îndreptăţit prin faptele legii. Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, nu ar fi fost nevoie ca Isus Christos să moară, pentru a obţine răscumpărarea. Dar, îndreptăţirea pentru viaţă nu vine prin lege, ci prin credinţa în Isus Christos; cei ce sunt în Christos, nu trebuie să se întoarcă la lege şi la lucrările ei moarte, anulând harul nemeritat al lui Dumnezeu, care a ajuns la creaturi prin Christos.

Pavel se lansează apoi în tratarea subiectului îndreptăţirii. Aceasta vine prin credinţă, nu prin lege. Avraam a fost considerat drept prin credinţa sa. Aceasta s-a întâmplat înainte ca legea să fie dată. Când a venit legea, ea a acţionat ca un blestem, căci a arătat izraeliţilor că erau păcătoşi şi vrednici de moarte. Christos i-a răscumpărat din acest blestem, împlinind legea şi apoi punându-i capăt şi a deschis pentru ei cea mai mare ocazie de binecuvântare, prin Sămânţa promisă lui Avraam, cel care, prin credinţa în această Sămânţă, a fost considerat drept. Legea dată la Sinai la 430 de ani după făgăduinţa avraamică, nu anulează făgăduinţa; legea trebuia să servească drept învăţător pentru a-i conduce pe izraeliţi la Mesia sau Christos şi a făcut aceasta pentru o rămăşiţă a Israelului după carne. Dar acum, Christos a venit, legea este încheiată şi iudeii şi neamurile sunt sub făgăduinţă (3:1-29). Prin Christos, galatenii primiseră Spiritul care îi face fii ai lui Dumnezeu; nu trebuiau să se întoarcă la lucrările moarte ale legii trecute. El îşi întăreşte argumentaţia cu pilda Sarei, soţia liberă a lui Avraam şi sclavei Agar, iar esenţa acesteia este că creştinii sunt fiii femeii libere (Ierusalimul de sus) prin făgăduinţă şi nu fiii robiei, sub lege (4:1-31).

Apostolul exclamă apoi: „Christos ne-a izbăvit, ca să fim liberi. Rămâneţi dar tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei (legii)” (5:1). Dacă sunteţi circumcişi, sunteţi sub întreaga lege, căzând din har; aşa spune Pavel. El le cere apoi galatenilor să umble conduşi de Spirit şi să aducă roade ale Spiritului şi să evite să meargă după carne, aducând roadele care cauzează moartea (5:2-26). În ultimul capitol, Pavel sfătuieşte pe galateni să se ajute unul pe altul, în spiritul iubirii; în lucrare şi în integritate, fiecare să-şi poarte propria sarcină şi la sfârşit va culege ceea ce a semănat. Semănaţi în Spirit şi ţineţi minte că aceia care cer circumcizia şi respectarea legii, caută doar să o arate în carne.

EFESENI

În partea de început a acestei epistole scrisă de către Pavel efesenilor, când el era prizonier la Roma, Pavel le vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu de a-i adopta ca fii prin Christos şi de a le trimite duhul sfânt ca un acont al moştenirii lor cereşti. Christos, Capul bisericii, a fost înviat de către Iehova și înălţat deasupra tuturor, cu excepția lui Iehova.

Harul lui Dumnezeu faţă de neamuri este pus în evidenţă în mod special. Prin Isus Cristos a fost înlăturată Legea și, prin harul lui Iehova, atât iudeii cât şi neamurile se pot apropia de Dumnezeu, devenind una în Christos. Pavel reaminteşte pe scurt apostolatul său printre neamuri şi arată că aceste adevăruri ale Împărăţiei descoperă secretul care fusese ascuns.

El dă îndemn energic de a menţine unitatea, prin sfaturi concrete de comportare, fiind un singur Dumnezeu. Pavel îndeamnă să îmbrace noua personalitate, îndeamnă la evitarea comportamentului necurat, sub toate formele sale, şi sfătuieşte ca timpul să fie răscumpărat pentru serviciul lui Dumnezeu. Sunt amintite datoriile soţiilor şi soţilor, ale fiilor şi părinţilor, ale slujitorilor şi stăpânilor și este recomandată îmbrăcarea armurii complete a lui Dumnezeu.

Mai mult…

Această scrisoare nu a fost scrisă de vreun creştin după zilele lui Pavel, aşa cum pretind religionişti moderni. Ei spun că scriitorul ei a încercat să strângă toate epistolele lui Pavel şi că el a făcut un comentariu înălţător al lor, în această scrisoare către efeseni. Dar, papirusul Nr. 2 Chester Beatty, scris la începutul secolului al III-lea, conţine 86 de foi ale unui codex al epistolelor lui Pavel, iar printre acestea se găseşte şi epistola către efeseni. Deci, faptul că a fost cuprinsă de timpuriu în codex-ul scrisorilor sale, demonstrează că epistola a fost scrisă de apostolul Pavel însuşi. Versetul iniţial îl identifică pe Pavel ca scriitor; la fel, 3:1. Efeseni 4:1 şi 6:20 îl indică indirect pe Pavel ca scriitor şi mai ales fixează locul şi timpul în care a fost scrisă: Roma, când Pavel se găsea acolo ca prizonier, către anii 59-61, d.Chr. Scrisoarea a fost scrisă, probabil, către sfârşitul acestei perioade. Unii nu vor să accepte „Efeseni”, ca scriere a lui Pavel, deoarece seamănă mult cu epistola către coloseni şi spun că el nu ar fi putut scrie două scrisori atât de asemănătoare. Dar, pare foarte probabil că epistolele către efeseni şi coloseni, alături de cea către Filimon, au fost scrise aproape în acelaşi timp şi consemnate împreună de Tihic, alături de Onisim (Ef. 6:21,22; Col. 4:7-9; Fil. 10-12). De aceea, aceste două scrisori pot fi atât de asemănătoare.

După ce trimite salutări, Pavel vorbeşte despre bunătatea lui Dumnezeu de a-i adopta ca fii prin Christos şi de a le trimite Duhul Sfânt ca o confirmare, garanţie sau promisiune a moştenirii lor cereşti. Ochii înţelegerii lor s-au deschis pentru a vedea privilegiile lor de a domni cu Christos, care a fost înălţat deasupra tuturor, cu excepţia lui Iehova însuşi. El, Isus Christos, este de asemenea Capul Bisericii, formată din membrele corpului Său (1:1-23). Harul lui Dumnezeu faţă de neamuri este pus în evidenţă în mod special. Odată, ei erau depărtaţi de Dumnezeu, separaţi de poporul ales al lui Dumnezeu prin legământului legii; dar acum, Isus Christos a abolit această despărţire şi prin har, atât iudeii cât şi neamurile, se pot apropia de Dumnezeu. Ei devin una în Christos, uniţi între ei ca un templu sfânt al lui Iehova (2:1-22). Pavel reaminteşte pe scurt apostolatul său printre neamuri şi arată că aceste adevăruri ale Împărăţiei, descoperă taina sau secretul care fusese ascuns de la începutul lumii (3:1-21).

Atrage atenţia, apoi, un îndemn energic de a menţine unitatea. Există un motiv covârşitor pentru unitate: un singur corp, un singur Spirit, o singură speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu. Pentru creşterea şi maturitatea spirituală au fost rânduiţi apostoli, profeţi, evanghelişti, învăţători şi alţii pentru lucrarea de organizare, pentru ca fiecare lucru să fie îndeplinit în mod efectiv, în unitatea unui singur corp. Pavel îndeamnă la sfinţenie şi la iubire, la evitarea comportamentului şi vorbirii murdare şi sfătuieşte ca timpul să fie răscumpărat pentru serviciul lui Dumnezeu. Sunt amintite datoriile soţiilor şi soţilor, ale fiilor şi părinţilor, ale slujitorilor şi stăpânilor. Puternic, în mod deosebit, este îndemnul lui Pavel de a se întări în Dumnezeu şi de a îmbrăca armătura lui Dumnezeu, punând în evidenţă faptul că lupta are loc împotriva „răutăţii spirituale din locurile cereşti”. În ceea ce-l priveşte pe Pavel însuşi, rugăciunea sa este de a putea propovădui întotdeauna, cu sinceritate, Evanghelia, chiar dacă este „un ambasador în lanţuri” (4:1-6:24).

FILIPENI

 

Între Pavel și creștinii din Filipi a existat o iubire foarte puternică. Pavel a fost primul care le-a predicat Evanghelia și apoi i-a vizitat de două ori, pentru a-i întări mai mult în credință. În semn de recunoștință, filipenii s-au îngrijit în mod repetat de nevoile lui materiale. Mesagerul prin care Pavel a trimis scrisoarea din Roma creștinilor din Filipi, a fost Epafrodit. Scrisoarea nu conține nici o mustrare sau critică; este scrisă cu căldură și cuprinde îndemnuri pline de iubire, pentru păstrarea credincioșiei.

Epistola a fost scrisă aproximativ la mijlocul perioadei de doi ani de întemnițare a lui Pavel, adică în anul 60 d. Cr.

Apărarea și progresul veștii bune, păstrând aceiași atitudine mintală ca și Cristos, cât și alergarea spre țintă pentru câștigarea premiului chemării cerești, sunt câteva elemente esențiale ale epistolei.

Mai mult…

Se pare că a existat o iubire foarte puternică între Pavel şi creştinii din Filipi. Pavel a fost primul care le-a predicat Evanghelia şi apoi i-a vizitat de două ori, pentru a-i întări mai mult în credinţă. Ca răspuns şi recunoştinţă pentru acest serviciu iniţial şi pentru vizite, filipenii s-au îngrijit în mod repetat de nevoile lui materiale (Filip. 4:15,16). Când Pavel a fost la Roma, în perioada primei sale întemniţări, cu el era Epafrodit, venit din Filipi. Epafrodit fusese trimis pe lângă Pavel de către filipeni, pentru a-i duce lucrurile de care acesta avea nevoie (4:18). O boală lungă a împiedicat întoarcerea lui Epafrodit la Filipi, dar când în sfârşit a putut pleca, el a luat cu el epistola lui Pavel adresată creştinilor din Filipi (2:25-30). Scrisoarea nu conţine nici o mustrare sau critică; este scrisă cu căldură şi cuprinde îndemnuri pline de iubire, pentru păstrarea credincioşiei. Ţinând cont de boala celui care ducea scrisoarea şi de călătoriile între Roma şi Filipi, se pare că epistola a fost scrisă către mijlocul celor doi ani de întemniţare a lui Pavel, adică spre anul 60 d.Chr. Unii spun că lanţurile menţionate în epistolă nu sunt cele purtate la Roma, ci mai degrabă altundeva, poate în Cezareea. Dar, Filipeni 1:7,13,14 şi 4:22, stabileşte Roma ca locul întemniţării şi deci, locul în care a fost scrisă epistola către filipeni.

Apostolul Pavel îl asociază pe Timotei la scrierea epistolei (1:1) şi face unele consideraţii generale asupra iubirii sale pentru filipeni şi asupra rugăciunilor sale, pentru ca ei să crească mereu în cunoştinţă şi în roadele dreptăţii. Apoi, se bucură pentru faptul că până şi lanţurile sale contribuie la răspândirea mesajului Evangheliei: „împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei”. Christos este propovăduit în orice împrejurare. Pavel speră să-l poată preamări pe Isus Christos cu curaj, fie prin viaţa sa, fie prin moartea sa. El speră să-i revadă pe filipeni, dar, fie că va ajunge la ei, fie că va primi doar ştiri de la ei, le cere să stea strâns uniţi în predicarea Evangheliei şi să nu se lase niciodată înfrânţi de adversari (1:2-30).

Recomandându-le iubire, unitate şi smerenie, Pavel îi sfătuieşte să aibă acelaşi cuget ca şi al lui Isus Christos, care nu a dorit cinste, ci a venit pe pământ ca om şi ca slujitor şi s-a smerit pe Sine până la o moarte îngrozitoare pe lemn. De aceea, El a fost înălţat de Dumnezeu şi i-a fost dat un nume, prin care se închină orice genunchi al creaturilor din cer şi de pe pământ şi pe care fiecare limbă trebuie să-l mărturisească. Pe această bază de iubire şi smerenie, li se cere creştinilor din Filipi să lucreze cu curaj pentru propria salvare. Nu trebuie să murmure, ci să fie fără ezitare împotriva păcatelor, prezentând cu zel cuvântul vieţii tuturor oamenilor. Pavel exprimă apoi speranţa de a-l putea trimite repede pe Timotei la ei şi de a veni el însuşi în scurtă vreme; dar, în aşteptarea acestor ocazii, el decide să li-l trimită pe Epafrodit cu epistola sa (2:1-30).

Prin repetare, el accentuează avertismentele împotriva învăţătorilor falşi, în special împotriva celor care încearcă să-i aducă pe creştini sub jugul robiei vechiului legământ al legii şi să-i facă să creadă în lucrările cărnii. Dacă ar exista cineva care s-ar putea încrede în carne, Pavel ar putea fi acela; dar, el consideră asemenea lucruri ca neavând nici o valoare şi renunţă cu bucurie la ele, pentru a-L câştiga pe Christos. El aspiră să trăiască şi să moară în Christos şi astfel să ajungă la înviere. El vorbeşte despre singura posibilitate de a ajunge la înălţimea chemării sale cereşti şi le cere cu putere filipenilor să aibă aceeaşi cugetare. Contrastând sfârşitul meritoriu al celor care caută dreptatea, prin credinţa în Christos, cu sfârşitul celor care caută să se arate drepţi prin lucrările cărnii lor, Pavel arată că aceştia din urmă şi-au făcut dumnezeu din pântecele lor, că lucrările lor zadarnice se vor întoarce spre ruşinea lor şi că vor sfârşi în distrugere. Credincioşii, în schimb, vor primi o glorioasă transformare din ceruri, unde este şi cetăţenia lor (3:1-21).

El încheie cu câteva îndemnuri şi în interesul menţinerii minţilor şi inimilor pline de lucruri drepte, Pavel spune: „tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice lucrare bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”. Ei trebuiau să facă ceea ce au auzit şi au învăţat de la apostol. Toate lucrurile pot fi făcute prin Christos, cel care întăreşte (4:1-23).

COLOSENI

 

Scriitorul acestei scrisori a fost apostolul Pavel, conform propriei declarații din (Coloseni 1:1; 4:18). Micul oraș Colose se găsea în provincia Asiei, Asia Mică (Coloseni 2:1). Se pare că unul dintre primii care a proclamat Evanghelia acolo, a fost Epafras (1:7). Raportul pe care îl aduce acest mesager, îl determină pe Pavel să-și scrie epistola către coloseni. Aceasta a fost scrisă către sfârșitul celor doi ani de detenție la Roma, aproximativ 59-61 d.Cristos. Pavel nu a vizitat niciodată Colose. El a trimis scrisoarea prin intermediul lui Tihic, care era însoțit de Onisim.

Aveși credință în Cristos, capul corpului Său care este Biserica; deveniți morți față de lucrările cărnii, dar vii față de Cristos; relațiile cu alții, îndeosebi cele familiale, sunt câteva idei importante ale epistolei.

Mai mult…

Până în perioada în care şi-a scris scrisoarea, Pavel nu predicase personal locuitorilor din Colose, cetate care se găsea în provincia Asiei, în Asia Mică (Coloseni 2:1). Se pare că unul dintre primii, dacă nu chiar primul, care a proclamat Evanghelia acolo, a fost Epafra (1:7). Este posibil ca adunarea din Colose să fi fost întemeiată de acel apropiat al lui Pavel în timpul celor trei ani în care apostolul a stat la Efes, în cursul celei de-a treia călătorii de predicare. Pavel, în timp ce era în lanţuri la Roma, în timpul primei sale întemniţări, primeşte ştiri despre adunarea creştină din Colose, odată cu venirea lui Epafra (1:8; 4:3,10,18). Raportul acestui mesager, îl face pe Pavel să-şi scrie epistola către coloseni. În aceeaşi perioadă, către sfârşitul celor doi ani de temniţă la Roma, el şi-a scris epistolele către Filimon şi către efeseni. Toate trei au fost duse probabil de Tihic, care era însoţit de Onisim (4:7-9, Filimon 10-12). Călătorii puteau trece prin Efes, în drum către Colose, dându-le efesenilor scrisoarea lor, continuându-şi apoi călătoria către Colose, pentru a duce celelalte două scrisori. Tovarăşul lui Pavel, Filimon, era din Colose.

Pavel îl are alături pe tânărul colaborator Timotei, în trimiterea acestei epistole către coloseni. Se bucură de credinţa, iubirea şi progresul adunării de martori din Colose şi se roagă ca ei să poată creşte în cunoştinţă şi în lucrări bune. El vorbeşte despre învăţătură. Răscumpărarea vine prin sângele lui Christos; Christos este identificat ca fiind „Întâiul născut dintre toate creaturile”, El fiind instrumentul folosit de Iehova Dumnezeu pentru a aduce în existenţă celelalte creaturi. El este Capul corpului, Biserica Sa şi este primul înviat ca o creatură spirituală. În virtutea calităţii lui de Reconciliator, oameni, care odată erau îndepărtaţi de Dumnezeu, sunt aduşi acum în relaţie familiară cu Creatorul. Pavel atrage atenţia colosenilor asupra serviciului său propriu şi îşi exprimă bucuria pentru privilegiul de a împlini suferinţele trupeşti ale lui Christos, lăsate spre a fi purtate de corpul Său (Biserica) (1:1-29).

În capitolul al doilea, el face unele îndemnuri. Îi avertizează să nu se lase seduşi de cuvintele nesincere ale înţelepciunii umane deşarte şi aminteşte că în Iehova Dumnezeu şi în Isus Christos „sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. De aceea, fiţi înrădăcinaţi şi zidiţi în adevărul care vine de la Ei şi „luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Christos”. Pavel asigură apoi că cerinţele vechiului legământ al legii au fost şterse prin Isus Christos, împlinite şi încheiate în El şi pironite pe lemn. De aceea, respectarea zilelor şi sărbătorilor şi a altor umbre, este acum un lucru care aparţine trecutului; în Christos, urmaşii au fost eliberaţi de cerinţele legii şi sunt morţi faţă de această lume şi pentru faptele cărnii (2:1-23).

Acum este vremea să aspirăm la lucrurile de sus; nu mai e vremea de a merge după comportamentul vechi, cu această lume rea şi necurată. Făcând să moară omul vechi, corupt, creştinul trebuie să se îmbrace cu omul cel nou şi să devină viu în îndurare, smerenie, bunătate, blândeţe, îndelungă răbdare, iertare, iubire şi pace. Atunci veţi fi uniţi, indiferent de naţionalitate. Cu toţii veţi înainta în serviciul Împărăţiei (3:1-17). El dă apoi sfaturi în interesul păcii şi armoniei familiale; reia datoriile soţiilor, ale soţilor, ale copiilor, ale părinţilor, ale slujitorilor şi ale stăpânilor (3:18-4:1). După ce a cerut colosenilor să răscumpere timpul şi să vorbească întotdeauna cu evlavie şi să răspundă la întrebările sincere ale tuturor oamenilor, Pavel îşi încheie epistola, vorbind despre diferite lucruri personale. El instruieşte ca această epistolă să fie citită bisericii din Laodicea, iar aceea trimisă Laodiceenilor să fie citită adunării din Colose (4:2-18).

1 TESALONICENI

 

În timpul celei de-a doua călătorii misionare a sa, în jurul anului 49-50 d.Cristos, când vizita orașul macedonean Tesalonic, Pavel pune acolo bazele adunării creștine. Înca de la nașterea ei, adunarea a suferit persecuții aspre și opoziție, chiar din partea conaționalilor iudei. Din această cauză, Pavel se preocupa mult de bunul mers al acestei noi grupe. Fiind foarte îngrijorat pentru noii convertiți, Pavel îl trimite pe Timotei la Tesalonic pentru a-i întari și a-i mângâia. Raportul îmbucurator pe care-l aduce Timotei despre credința puternică, exemplară a celor din Tesalonic, îl liniștește pe Pavel.

Este atât de mult copleșit de mulțumire față de Dumnezeu pentru perseverența lor, încât, alături de Timotei și Silvan, scrie prima sa epistolă către Tesaloniceni.

El scrie din Corint, către primăvara anului 50 d. Cristos. Această scrisoare este considerată prima epistolă canonică a lui Pavel și probabil cu excepția Evangheliei după Matei prima carte a Scripturilor Grecești, notată în scris. Asociați în această epistolă sunt Timotei și Silvan.

În conținutul cărții putem observa, cum Tesalonicenii sunt exemplu pentru alți credincioși; grija iubitoare a lui Pavel față de Tesaloniceni sfătuindu-i să-l servească pe Dumnezeu în sfințenie și onoare, având speranța învierii, rămânând treji pe măsură ce se apropie ziua lui Iehova.

Mai mult…

În timpul celei de-a doua călătorii de predicare, Pavel a fondat adunarea creştină din Tesalonic, către 49 sau 50 d.Chr. Încă de la naşterea ei, adunarea a fost încercată în cuptorul persecuţiei religioase. Pavel a predicat trei zile de sabat în sinagogă şi „unii dintre ei şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu şi multe femei de frunte au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila; dar, iudeii care nu crezuseră, de pizmă, au luat cu ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra casei lui Iason şi căutau pe Pavel şi pe Sila ca să-i aducă afară la norod. Fiindcă nu i-au găsit, au târât pe Iason şi pe vreo câţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului şi spun că este un alt împărat: Isus” (Fapte 17:1-10). În noaptea următoare, fraţii i-au ajutat pe Pavel şi Sila să plece la Berea. Dar, grupa de martori din Tesalonic era înfiinţată.

Pavel se preocupa mult de bunul mers al acestei noi grupe, supusă la încercări atât de arzătoare de timpuriu. Persecuţia furioasă a ţinut apostolul în mişcare, mergând de la Berea la Atena. De două ori el a încercat să se întoarcă la Tesalonic, dar a fost împiedicat de obstacole puse de Satan (1Tes. 2:17,18). Nemaiputând să aştepte şi foarte îngrijorat pentru noii convertiţi, Pavel îl trimite pe Timotei la Tesalonic pentru a-i întări şi ai mângâia. Tânărul colaborator se întoarce la Pavel, care între timp predică în Corint, iar raportul pe care i-l face despre cum rezistă cu credinţă adunarea din Tesalonic la uraganul persecuţiilor, este foarte liniştitor pentru Pavel (1Tes. 3:1-7; Fapte 17:14-16; 18:1, 5). El este atât de copleşit de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru perseverenţa lor încât, alături de Timotei şi Silvan, scrie prima sa epistolă către tesaloniceni. El scrie din Corint, către primăvara anului 50 d.Chr. Această scrisoare, este considerată prima epistolă canonică a lui Pavel şi probabil cu excepţia Evangheliei după Matei, prima carte a Scripturilor Greceşti notată în scris.

Tonul general al primelor trei capitole din această primă epistolă către tesaloniceni, reflectă fondul istoric al evenimentelor. Primul capitol laudă credinţa lor şi aminteşte că ei au primit cuvântul adevărului în mijlocul multor necazuri, dar că, datorită acestor împrejurări dificile, ei au devenit exemple pentru tăria lor în credinţă, nu doar în Macedonia şi Ahaia, ci şi dincolo de aceste ţinuturi. În capitolul al doilea, Pavel examinează modul în care a predicat printre ei, cum şi-a îndeplinit serviciul, fără urmă de prefăcătorie sau de cuvinte măgulitoare, ci cu sinceritate şi iubire, fără să le fie o greutate în vreun fel. Referitor la persecuţia provocată de conaţionalii lor, el le aminteşte situaţia asemănătoare a Iudeii, unde iudeii creştini suferă violenţă din partea celorlalţi iudei. Capitolul trei vorbeşte despre plecarea lui Timotei şi despre întoarcerea lui alături de Pavel, despre bucuria şi mângâierea apostolului, prin veştile bune aduse de Timotei.

Capitolul patru începe cu un îndemn fierbinte la sfinţenie şi la menţinerea purităţii corpului, pentru ca el să poată fi un vas de cinste pentru Domnul. Deoarece Dumnezeu i-a chemat la sfinţenie şi i-a născut prin Spiritul Său Sfânt, ei pe Dumnezeu îl dispreţuiesc şi nu pe un om, dacă trec de la sfinţenie la necurăţenie. Se pare că unii din adunarea din Tesalonic aveau tendinţa să-şi murdărească propria muncă şi lucrare, căci Pavel îi avertizează: „căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi şi să lucraţi cu mâinile voastre”. El îi linişteşte apoi, cu privire la cei care sunt adormiţi în moarte. La venirea lui Christos, aceşti creştini care dorm, vor fi înviaţi din moarte şi rămăşiţa care va trăi în acea vreme pe pământ în carne, va fi unită cu Regele domnitor, Isus Christos.

Al cincilea şi ultimul capitol, vorbeşte despre vremuri şi soroace, despre ziua Domnului care vine ca un hoţ. De notat că la sfârşitul sau către sfârşitul fiecărui capitol precedent, se face menţiune despre venirea lui Isus Christos. Noii aderenţi la creştinism din Tesalonic erau, pe cât se pare, foarte interesaţi şi neliniştiţi referitor la acest adevăr special. Pavel arată cum această zi viitoare, va găsi lumea adormită într-o pace şi securitate falsă: „când vor zice: «pace şi linişte!» atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare”. Dar, creştinii sunt fii ai luminii şi ai zilei, iar venirea lui Christos nu îi va surprinde precum vizita unui hoţ, în întunericul nopţii. Ei rămân treji şi veghează, trăind în Christos. Scrisoarea se încheie cu diferite îndemnuri generale

2 TESALONICENI

A doua scrisoare a apostolului Pavel către Tesaloniceni urmează la scurt timp după prima. Pavel a simțit o necesitate urgentă de a le scrie din nou pentru a îndrepta adunarea dintr-o eroare în care căzuse. Din scrisoare aflăm că în adunare existau persoane care susțineau că venirea lui Cristos era iminentă, și că acești speculatori predicau în mod activ această teorie a lor și crease nu puțină tulburare în adunare.

De aceea, Pavel a scris a doua oară Tesalonicenilor, din Corint, în anul 50 d.Cristos pentru a opri acest curent care apăruse în noua și entuziasta grupă din Tesalonic. Pe lângă aceasta, Pavel îi încurajează să rămână fermi în adevăr. Asociați în această epistolă sunt tot Timotei și Silvan.

Mai mult…

A doua scrisoare a lui Pavel către tesaloniceni, urmează la scurt timp după prima. Evident, el consideră necesar să scrie din nou, atât de repede, pentru a-i îndrepta dintr-o eroare în care căzuseră. Este probabil că printre martorii din Tesalonic, câţiva susţineau că venirea lui Christos era iminentă, că predicaseră energic teoria lor şi că activitatea lor provocase unele tulburări în adunare. Nu se ştie pe ce anume îşi fondaseră ei credinţa lor, dar este posibil ca, atunci când prima epistolă a lui Pavel a fost citită adunării (1Tesaloniceni 5:27), aceşti speculatori să se fi folosit de referirile frecvente ale lui Pavel la venirea Domnului, pentru a da greutate teoriei lor. Ei nu au ezitat să răstălmăcească cuvintele lui Pavel şi să dea declaraţiilor lui semnificaţii pe care, în realitate, nu le aveau. Pavel nu se aştepta să fie unul dintre cei vii în vremea întoarcerii Domnului, dar se aştepta să fie trezit din somnul morţii în acel timp (2Timotei 4:8). Petru ştia că a doua venire a Domnului era mult depărtată de zilele sale (2Petru 1:14; 3:3-8). Apostolii şi alţi scriitori inspiraţi ai Scripturilor Greceşti, nu s-au pierdut în speculaţii cronologice nesăbuite. De aceea, Pavel a scris a doua oară tesalonicenilor, din Corint, în anul 50, pentru a opri acest curent care apăruse în noua şi entuziasta grupă din Tesalonic.

Asociaţi cu el în această epistolă sunt tot Silvan şi Timotei (2Tesaloniceni 1:1). Pavel laudă credinţa şi iubirea lor şi îi informează că el se bucură de stăruinţa lor în credinţă, în ciuda persecuţiilor care i-au lovit. El îi mângâie, amintindu-le că Dumnezeu îi va răsplăti pe persecutorii lor, că se va răzbuna pe cei care nu cunosc şi nu ascultă Evanghelia. Pedeapsa lor va fi distrugerea veşnică şi aceasta va veni asupra lor în ziua justificării (1:2-12).

Pavel avertizează apoi, împotriva concluziei că venirea Domnului este aproape. Ei trebuie să fie fermi referitor la acest punct şi să nu se lase păcăliţi uşor de o pretinsă revelaţie spirituală, cuvânt sau scrisoare care i-ar fi atribuită lui, lui Pavel. Ziua Domului nu a venit; înainte să vină acel timp, trebuie să se descopere „omul păcatului”, „fiul pierzării”. Acea venire nelegiuită este după „puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii”. Cei care aparţin acestei clase, nu au primit iubirea adevărului; ei cred o minciună. Pavel îi îndeamnă pe cei din Tesalonic să rămână tari şi să se ţină de lucrurile pe care le-au învăţat, fie prin cuvântul său de încredere, fie prin epistola sa (2:1-17).

În sfârşit, apostolul este încredinţat că creştinii din Tesalonic vor urma sfatul apostolic pe care l-au primit. Se pare că nu considera adunarea lor în pericolul unei căderi mari, în urma unor noi speculaţii. El este încredinţat că Domnul le va călăuzi inimile în dragostea lui Dumnezeu şi aşteptarea răbdătoare a lui Christos. Apoi, porunceşte lucrurile care trebuie făcute pentru asigurarea bunei ordini în adunare, în general. Ei trebuie să se lepede de asocierea cu cei dezordonaţi şi să umble aşa cum făcea Pavel însuşi, când era în mijlocul lor. Deşi ar fi avut dreptul să mănânce din pâinea lor pentru a trăi, în schimbul serviciului său printre ei, el a lucrat ca să nu fie o greutate pentru nimeni. Regula era că „dacă cineva nu lucrează, nici să nu mănânce”. Dar, după informaţiile primite, această regulă nu era unanim respectată: „auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri”. Ei ar trebui să lucreze în linişte şi să nu ostenească în facerea binelui. Dacă refuză să se conformeze acestui aranjament teocratic, adunarea nu trebuie să se asocieze cu ei. Prin aceasta, cei dezordonaţi vor fi ruşinaţi, vor fi mustraţi şi pe cât posibil ajutaţi (3:1-18). Pavel încheie epistola cu o salutare scrisă de mâna sa.

1 TIMOTEI

 

 

Apostolul Pavel a fost scriitorul celor două epistole către Timotei. Toate versiunile și cataloagele vechi ale canonului Scripturilor Grecești conțin epistolele și le atribuie lui Pavel. Întâia scrisoare către Timotei este scrisă în timpul ultimelor călătorii misionare, care au avut loc după prima sa întemnițare și eliberare, înainte de a fi din nou arestat și judecat la Roma, adică undeva între anii 61 și 64 d.Cristos. Pavel se afla în Macedonia, când i-a scris lui Timotei, în timp ce acesta se afla la Efes (1Timotei 1:3,4).

Câteva lucruri importante în această epistolă sunt: îndemn la credință cu o conștiință bună, instrucțiuni cu privire la închinare și organizare și sfaturi cu privire la evlavie însoțită de mulțumire cu ce avem.

Mai mult…

Scripturile inspirate declară explicit că Pavel a fost scriitorul celor două epistole către Timotei. Dacă acest lucru nu este suficient pentru a reduce la tăcere pe criticii îngâmfaţi ai timpurilor moderne, care pretind că scrisorile nu au fost scrise de Pavel şi că apariţia numelui său la începutul fiecăreia dintre ele, nu este decât o falsificare, toate versiunile şi cataloagele vechi ale canonului Scripturilor Greceşti conţin epistolele şi le atribuie lui Pavel. O obiecţie ridicată de aşa-zisul „înalt criticism”, este că în relatarea vieţii lui Pavel, istorisită în „Fapte”, nu se găseşte nici o referire la aceste epistole. Totuşi, Faptele nu au scopul de a istorisi în întregime povestea vieţii lui Pavel, după convertirea sa. Nici sfârşitul cărţii Faptelor nu povesteşte sfârşitul vieţii lui Pavel. În epistolele scrise din Roma, el prevede o eliberare apropiată. Alte rapoarte antice credibile, indică faptul că Pavel a fost eliberat de Nero şi şi-a reluat călătoriile ca predicator al Evangheliei. Există scrieri vechi, din primul secol al erei creştine, care confirmă credinţa că Pavel a făcut vizita proiectată în Spania, după prima eliberare. Alte scrieri vechi vorbesc despre reluarea călătoriilor misionare ale lui Pavel în Asia Mică, în Macedonia şi în Grecia. În fine, unele mărturii nu foarte depărtate de zilele apostolului, indică faptul că după prima sa întemniţare şi eliberare, el a fost din nou arestat şi judecat la Roma. De această dată el a fost condamnat şi decapitat, către anul 65 sau 66 d.Chr.

În timpul acestor ultime călătorii, şi-a scris Pavel prima epistolă către Timotei. Se pare că situaţia era foarte asemănătoare aceleia care-l privea pe Tit (Tit 1:5). Rezultă că Pavel şi Timotei au fost împreună la Efes şi că Pavel a plecat apoi către Macedonia, lăsându-l pe Timotei la Efes pentru a se ocupa de lucrurile organizatorice legate de biserica din Efes. Referitor la aceasta, citim în 1Timotei 1:3, 4: „după cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes ca să porunceşti unora să nu înveţe pe alţii altă învăţătură”. Aceste cuvinte sunt considerate de unii ca o dovadă că Pavel i-a scris lui Timotei la Efes, în timp ce era în Macedonia. Scrisoarea a fost scrisă cândva între anii 61 şi 64 d.Chr. În unele manuscrise vechi ale Bibliei, o notă marginală declară că epistola a fost scrisă din Laodiceea, dar această idee pare a veni dintr-o credinţă tradiţională, bazată pe dovezi insuficiente, după care epistola ar fi fost cea menţionată în Coloseni 4:16, ca fiind „epistola din Laodiceea”.

Scrisoarea către tânărul Timotei serveşte la instruirea sa în îndeplinirea datoriilor sale. El trebuie să înveţe doar învăţătura sănătoasă; trebuie să evite poveştile şi chestiunile nefolositoare. Legea este bună, dacă este folosită corect; dar, trebuie să se împotrivească celor care le lipseşte înţelegerea şi se pretind învăţători ai legii. Pavel preamăreşte harul lui Dumnezeu, povestind propria sa convertire, afirmând că a avut parte de milă, deoarece a persecutat din ignoranţă. Lui Timotei i se cere să ducă o luptă bună şi să se ţină cu fermitate de credinţă şi este avertizat despre cei doi căzuţi din credinţă (1:1-20).

În al doilea capitol, Pavel vorbeşte despre rugăciune; el îl identifică pe Isus Christos ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni şi ca Răscumpărător pentru toţi cei ascultători; femeile trebuie să se îmbrace cu modestie şi să caute să se împodobească cu fapte bune; femeile nu trebuie să uzurpeze autoritatea bărbatului, ci trebuie să înveţe în tăcere şi nu trebuie să fie tolerate să înveţe în adunare sau biserică. Aceasta este ordinea teocratică: Adam a fost făcut primul, iar apoi a fost făcută femeia; nu Adam a fost amăgit, ci femeia. Prin copilul născut al „femeii” lui Dumnezeu, va veni mântuirea. Capitolul trei este dedicat, aproape în întregime, sarcinilor supraveghetorilor şi servilor în grupă, precum şi conduitei soţiilor şi fiilor lor. Slujitorul unei adunări trebuie să fie serios, apt să înveţe, ospitalier, răbdător, să nu fie lacom, nici avar, nici certăreţ. El mai trebuie să fie tare în credinţă, nu convertit de curând şi trebuie să fie în stare să-şi facă datoria fără greş.

Pavel avertizează că unii se vor depărta de la credinţă şi vor permite să fie folosiţi de demoni, vor minţi cu ipocrizie şi vor deforma adevărul. În loc de a pierde timp şi energie certându-se cu aceşti cauzatori de necazuri, Timotei trebuie să se dedice consacrării sale, să nu se îndepărteze de adevărurile învăţăturilor lui Dumnezeu şi să lucreze cu seriozitate. El nu trebuie să permită ca cineva să-l dispreţuiască din cauza tinereţii sale, ci trebuie să fie un exemplu pentru credincioşi (4:1-16). Pavel îl instruieşte pe Timotei asupra felului de a face mustrările şi sfaturile şi asupra lucrurilor referitoare la văduve. Nu trebuie să accepte nici o acuzaţie împotriva bătrânilor, dacă nu este făcută în faţa a doi sau trei martori. Cei care păcătuiesc trebuie să fie mustraţi în faţa tuturor, pentru ca toţi să fie îndreptaţi. În îndeplinirea sarcinilor sale, el nu trebuie să arate părtinire sau să acţioneze pripit în a face numirile teocratice şi astfel să fie responsabil şi să nu se facă părtaş la păcatele celor numiţi pripit (5:1-25).

După unele comentarii asupra sarcinilor servitorilor sau sclavilor, Pavel vorbeşte despre învăţători corupţi şi despre disputele lor nefolositoare asupra cuvintelor şi chestiunilor neimportante. Timotei trebuie să se depărteze de aceştia. Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig şi, deoarece noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm nimic din ea, trebuie să ne mulţumim cu cele necesare vieţii. Bogăţiile nasc ispite ademenitoare, iar dragostea de bani este rădăcina răului; cei care se abat din cauza unor asemenea lucruri, vor avea mari dureri. Dar, omul lui Dumnezeu, ca Timotei, trebuie să caute evlavia şi să dea o bună mărturie înaintea multor ascultători. Aceasta trebuie făcută până la arătarea Domnului Isus Christos, Acela care este „imaginea clară” a lui Iehova Dumnezeu, „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea veşnică”. Făcând astfel, omul lui Dumnezeu se va îmbogăţi în lucrări bune (6:1-2).

2 TIMOTEI

 

În anul 64 d. Cristos, Nero, după cât se spune, a incendiat Roma, apoi i-a acuzat pe creștini pentru tragedie. A urmat o violentă persecuție asupra creștinilor. Ei au devenit țapii ispățitori.

Acesta era fundalul istoric, când Pavel a fost arestat și dus la Roma pentru un al doilea proces, așa cum se crede în general. Aceasta s-a întâmplat către anul 65 sau 66 d.Cristos. Din Roma, Pavel a scris a doua epistolă către Timotei. Aceasta a fost ultima dintre scrisorile sale canonice. De data aceasta situația lui ca întemnițat era mult diferită de prima. Era foarte strict supravegheat. Acum el se aștepta să-și încheie drumul pe pământ.

Se crede că martiriul lui Pavel a avut loc la Roma către anul 66 d.Cristos. Această epistolă a fost scrisă probabil înainte de iarna anului 65 sau 66.

Pavel îl îndeamnă pe Timotei să rămână puternic în credință, să păstreze modelul cuvintelor sănătoase, să continue în lucrurile pe care le-a învățat din copilărie, efctuând în mod deplin lucrarea unui evanghelizator.

Înțelegând că moartea lui este iminentă, Pavel se bucură că a luptat lupta cea bună, și-a dus alergarea până la capăt și a păzit credința. Acum privește cu încredere spre recompensă „cununa dreptății.”

Mai mult…

În anul 64 d.Chr., Nero, după câte se spune, a incendiat Roma, apoi i-a acuzat pe creştini pentru tragedie. A urmat o violentă persecuţie asupra creştinilor. Ei au devenit ţapii ispăşitori. Au fost aruncaţi la fiare, în amfiteatre; au fost arşi ca nişte torţe vii, pentru a lumina jocurile nocturne din grădinile imperiale şi din circul Vatican. Aceasta era starea lor, când Pavel a fost arestat şi dus la Roma pentru un al doilea proces, aşa cum se crede în general. Aceasta s-a întâmplat către anul 65 sau 66 d.Chr. Din Roma, Pavel a scris a doua epistolă către Timotei. Aceasta a fost ultima dintre scrisorile sale canonice. În timpul primei sale întemniţări la Roma, apostolul avea o anumită libertate de mişcare şi se putea ajunge la el cu uşurinţă. A doua oară, situaţia era mult diferită. Se pare că el era în lanţuri şi era atât de strict supravegheat, încât numai cu multă greutate se putea ajunge până la el; în timp ce prima dată Pavel prevedea achitarea şi eliberarea, acum el se aştepta să-şi încheie drumul pe pământ. Era considerat un răufăcător, cel mai rău tip de criminal (2Timotei 1:8, 16-18; 2:9; 4:6-8,18). Acest tratament aspru, arată schimbarea atitudinii lui Nero faţă de creştinism. Se crede că martiriul lui Pavel a avut loc la Roma către anul 66 d.Chr. A doua epistolă către Timotei a fost scrisă probabil înainte de iarna anului 65 sau 66.

Pavel îl îndeamnă pe Timotei să rămână puternic în credinţă, să nu se ruşineze de Evanghelie sau de Pavel ca prizonier. Dumnezeu nu a dat un spirit de frică, ci de putere, iubire şi o minte sănătoasă. Christos a abolit moartea şi a pus în lumină viaţa şi nemurirea, iar Pavel suferea deoarece predicase aceste lucruri (1:1-18). Pavel îi cere lui Timotei să încredinţeze altora lucrurile pe care le învăţase, pentru ca şi ei să-i poată învăţa pe alţii care caută adevărul. Ca bun soldat al lui Christos, el trebuia să îndure împotrivirea şi să nu se amestece în lucrurile vieţii acesteia. Pavel îi spune lui Timotei: „caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului. Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu”. Instruieşte cu blândeţe! (2:1- 26).

El dă un avertisment privitor la zilele din urmă. Acestea vor fi timpuri periculoase; oamenii vor fi la fel ca fiarele sălbatice; orice evlavie va fi doar exterioară. Deoarece oamenii păcătoşi devin din ce în ce mai răi, Pavel îi cere lui Timotei să umble după Scripturi, pe care le-a cunoscut din copilărie. De ce? Pentru că „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare şi pentru instruire în facerea a ceea ce este drept; pentru ca omul lui Dumnezeu să poată fi complet, perfect echipat pentru orice lucrare bună” (3:1-17; Weymout). „Propovăduieşte Cuvântul, stăruieşte asupra lui la timp şi ne la timp”, cere Pavel. Va veni timpul în care oamenii nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci îşi vor da învăţători care să le măgulească urechile cu propovăduirea lor. Dar Timotei trebuia să-şi dovedească serviciul său, în ciuda greutăţilor. Pavel declară apoi că este gata să fie oferit morţii; el este încrezător că a dus o luptă bună şi că Domnul îl va învia din moarte la viaţă spirituală, împreună cu alţi credincioşi, la timpul venirii Sale. În încheiere, Pavel îi cere lui Timotei să vină la el înainte de iarnă şi îi spune că doar Luca a rămas cu el. Cere ca Timotei să ia pergamentele lăsate la Troa. Îl aminteşte pe Alexandru căldărarul, spunând că acesta i-a făcut mult rău. Se bucură, deoarece Domnul Dumnezeu este cu el, în timp ce ceilalţi l-au părăsit şi exprimă încă o dată încrederea că Iehova Dumnezeu îl va păstra pentru Împărăţia cerească (4:1-22).

TIT

 

Raporturile dintre Pavel și Tit erau foarte asemănătoare cu cele existente între Pavel și Timotei. Numele lui Tit apare adesea în epistolele lui Pavel. Numindu-l „adevăratul meu copil în credința noastră comună ”, ne determină să credem că Tit a devenit creștin în urma predicii lui Pavel. El a cooperat strâns cu Pavel, pentru a rezolva problemele bisericii din Corint și se pare că el a fost cel care a dus a doua scrisoare a lui Pavel către Corinteni.

Nu se cunoaște exact timpul când Pavel îi trimite această scrisoare lui Tit în timp ce acesta se afla în Creta. Oricum, ea a fost scrisă și trimisă din Efes, după prima eliberare a lui Pavel din Roma, în perioada anilor 61 și 64 d.Cristos.

În această scrisoare Tit primește instrucțiuni pentru lucrarea organizatorică și condițiile pe care trebuie să le îndeplineasca în mod deosebit supraveghetorii în adunări, și aceasta deoarece locuitorii de pe insula Creta erau faimoși petru falsitatea lor. Însuși Tit trebuia să fie un exemplu bun în toate lucrurile. Nu în ultimul rând este accentuată supunerea teocratică.

Mai mult…

Raporturile dintre Pavel şi Tit erau foarte asemănătoare cu cele existente între Pavel şi Timotei. Ambii colaboratori ai lui Pavel au avut sarcini în organizaţie, pentru a asigura ordinea teocratică în noile adunări creştine. Tit nu este menţionat în cartea Faptelor, dar numele lui apare adesea în epistolele lui Pavel. Din aceste referiri, reiese că părinţii lui erau păgâni şi că el făcea parte, probabil, din delegaţia care i-a însoţit pe Pavel şi Barnaba din Antiohia la Ierusalim, cu ocazia adunării din Ierusalim a Bisericii, privitor la chestiunea circumciziei şi la alte legi privitoare la păgânii convertiţi (Fapte 15:2; Galateni 2:1-3). Faptul că Pavel se referă la el numindu-l „adevăratul meu copil, în credinţa noastră comună” (Tit 1:4), ne poate determina să credem că Tit a devenit creştin în urma predicii lui Pavel. Se crede că, la fel ca Timotei, Tit a fost tânăr în vremea activităţii sale de serviciu cu apostolul Pavel. După călătoria la Ierusalim, către anul 49 d.Chr., nu mai auzim vorbindu-se de Tit timp de câţiva ani şi îl regăsim în a doua scrisoare către corinteni, către anul 55 d.Chr. Aici se arată cum el a cooperat strâns cu Pavel, pentru a rezolva problemele bisericii din Corint şi se pare că el a fost cel care a dus a doua scrisoare a lui Pavel către corinteni (2Corinteni 2:13; 7:6,13; 8:6,16-24; 12:18). Apoi, Tit iese din vedere, pentru a reapărea abia după eliberarea lui Pavel din prima sa întemniţare la Roma.

Pavel şi Tit au mers în Creta, probabil după eliberarea lui Pavel. Tit a fost lăsat pentru lucrarea organizatorică în adunări, aşa după cum rezultă cu claritate din scrisoarea trimisă mai târziu de Pavel: „te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi presbiteri în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:5). Timpul în care el a făcut această vizită în Creta şi a trimis o scrisoare tânărului colaborator rămas acolo, în vremea ultimilor ani ai vieţii lui Pavel, după eliberarea sa din Roma, nu este precizat. Este posibil ca în acea vreme, el să fi făcut deja călătoria în Spania, proiectată de multă vreme. Se presupune, în general, că această scrisoare a fost scrisă din Efes în timpul perioadei dintre anii 61 şi 64 d.Chr.

Scrisoarea către Tit conţine instrucţiuni pentru a-l ajuta pe tânărul serv să corecteze lucrurile greşite şi să numească „bătrâni” în fiecare cetate. Pavel indică sarcinile supraveghetorilor (numiţi „episcopi” în K.J.V.): ei trebuie să fie ireproşabili ca slujitori ai lui Dumnezeu, să fie căsătoriţi cu o singură soţie şi având copii care sunt bine instruiţi în credinţă. Cel numit nu trebuie să fie încăpăţânat, nici mânios, incapabil de a-şi controla spiritul; nu trebuie să fie dedat la vin, nici lacom de câştig mârşav. Trebuie să arate ospitalitate, iubire, seriozitate, dreptate, sfinţenie şi cumpătare. Mai presus de toate, supraveghetorul trebuie să ţină adevărurile pe care le-a învăţat şi să fie capabil să le folosească în îndemnare şi predicare convingătoare. Această calitate era necesară în Creta, în mod special, deoarece locuitorii erau faimoşi pentru felul lor de a minţi. Iar laudele necinstite, nu fac altceva decât să-i împingă şi mai mult pe calea minciunii. Aceste guri mincinoase trebuiau să fie închise de argumentele convingătoare ale supraveghetorilor bine întăriţi în adevărul Evangheliei, pentru a evita ca familii întregi să fie întoarse de la credinţă. Buzele mincinoase ale cretanilor spuneau că-L cunosc pe Dumnezeu, dar faptele lor îngrozitoare îl renegau (1:1-16).

După ce a fost informat despre ceea ce trebuie să ceară celorlalţi, Tit primeşte instrucţiuni cum să se comporte el însuşi şi cum să-i îndemne pe ceilalţi. Trebuia să-i îndemne pe cei bătrâni să fie serioşi, tari în credinţă, răbdători şi iubitori. Femeile în vârstă care se comportă în acest fel, vor fi în măsură să le îndrume pe tinere să fie cinstite şi ascultătoare. Şi tinerii trebuie să fie serioşi. Dar, Tit nu trebuie să se limiteze să predice aceste lucruri: el însuşi trebuie să le trăiască. Pavel scrie: „dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie, de vorbire sănătoasă şi fără cusur, ca potrivnicul să rămână de ruşine şi să nu poată spune nimic rău de noi”. Lui Tit îi este poruncit să-i îndemne pe sclavi să se supună stăpânilor lor. De ce toate aceste îndemnuri la seriozitate în comportament? Nu este o încercare zadarnică de a dezvolta un „caracter” perfect, ci mai degrabă o hotărâre dreaptă de a trăi adevărul, pentru ca numele şi cuvântul lui Dumnezeu să nu fie hulite. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că, creştinii trebuie să renunţe la păcate şi la tentaţiile lumeşti, străduindu-se din răsputeri să ducă o viaţă curată în această lume rea prezentă. Trebuie să privească înainte la arătarea lui Christos, amintindu-şi că El i-a răscumpărat din păcat şi i-a purificat pentru a-i face zeloşi în lucrări bune. Tit a fost autorizat să îndemne la aceste lucruri (2:1-15).

Ultimul capitol continuă pe acelaşi ton. Trebuie urmată ordinea teocratică; aceia care sunt puşi în poziţii de responsabilitate mai mare, trebuie ascultaţi, pentru ca serviciul în unitate să poată fi împlinit cu dragă inimă. Vorbirea de rău trebuie să lase locul bunătăţii şi blândeţii şi fiecare trebuie să-şi amintească faptul că odată trăia în păcat şi că acea necurăţie nu a fost ştearsă prin meritul unor lucrări personale în dreptate, ci „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, pe care Iehova Dumnezeu l-a turnat din belşug, prin Christos (3:5,6). Fiecare primeşte îndreptăţirea prin har, nu prin fapte. Tit trebuie să afirme aceste lucruri bune şi folositoare şi să instruiască, pentru ca urmarea să fie un serviciu bun. El trebuie să înveţe şi să instruiască, nu să se împotrivească. Întrebările nebune, certurile şi ciorovăielile asupra legii trebuie evitate, iar cei ce persistă în ele, după o a doua mustrare trebuie să fie îndepărtaţi (3:1-11). Ultimele patru versete (12-15), pe lângă salutur i, arată că Pavel voia să-şi petreacă iarna la Nicopole. Ultimele dovezi par să indice că această cetate deosebită numită Nicopole, se găsea pe coasta de vest a Greciei. Tit trebuia să vină la Pavel acolo şi, pe cât se pare, el a făcut călătoria cum era plănuit, apoi a mers în Dalmaţia (2Timotei 4:10). Cele mai vechi informaţii susţin că la Nicopole, Pavel a fost arestat pentru a doua oară, în anul 65 d.Chr., fiind dus la Roma, unde a fost decapitat, către anul 65 sau 66 d.Chr.

FILIMON

 

Apostolul Pavel a scris această epistolă, în timp ce se afla întemnițat la Roma, pentru prima dată, probabil către sfârșitul celor doi ani de întemnițare (59-61 d.Cristos), cu scopul ca ca stăpânul Filimon să-l primească cu generozitate pe Onisim, care era un sclav fugar din casa lui Filimon și care a crezut Evanghelia propovăduită de Pavel și s-a convertit.

În timp ce Pavel se găsea prizonier la Roma pentru prima dată, el a scris patru epistole canonice. Una dintre ele a fost cea adresată, în principal, lui Filimon, deşi primele două versete includ alte două nume şi biserica sau grupa care se adună în casa lui Filimon. A fost scrisă, probabil, către sfârşitul celor doi ani de întemniţare la Roma (59-61) şi încredinţată lui Tihic şi Onisim, care probabil au lăsat la Efes epistola către efeseni, au mers apoi la Colose pentru a le da epistola colosenilor şi această scurtă scrisoare lui Filimon. Filimon locuia la Colose. În general, se consideră că versetul nouăsprezece, indică faptul că Filimon devenise creştin datorită activităţii de predicare a apostolului Pavel (vezi Coloseni 4:7-9,17; Filimon 2,10-12).

Mai mult…

După salutări obişnuite şi o expresie de apreciere pentru dragostea pe care Filimon o manifestase faţă de creştini apropiaţi (1-7), Pavel ajunge la scopul principal al scrisorii sale. Onisim, un sclav, fugise, dintr-un motiv oarecare, de la Filimon, stăpânul său. Fugarul ajunsese la Roma şi avusese ocazia să-l întâlnească pe Pavel în închisoare; cu timpul, el a crezut Evanghelia pe care Pavel i-a propovăduit-o. De aceea, Pavel îi scrie lui Filimon: „te rog pentru copilul meu, pe care l-am născut în lanţurile mele: pentru Onisim” (versetul 10). Onisim era plin de zel şi se pare că a avut un serviciu considerabil în predicarea lui Pavel a Evangheliei în Roma, dar Pavel îl trimite la stăpânul său Filimon, pentru ca greşeala făcută prin fuga sa, să poată fie rezolvată cu generozitate şi bunăvoinţă de către Filimon. Apostolul îi spune lui Filimon să-l primească pe Onisim, nu ca pe un rob, ci ca pe un frate în Domnul. Şi dacă ţi-a greşit ţie sau altora în vreun fel, spune Pavel, trece în contul meu. Deoarece Pavel îi vestise lui Filimon lumina glorioasă a Evangheliei, se poate înţelege cu uşurinţă că Filimon îi datora mult apostolului. Pavel are încredere că generosul colosean va face tot ceea ce i-a fost cerut, ba chiar mai mult. În încheiere, Pavel exprimă speranţa de a-i putea face curând o vizită lui Filimon şi de a rămâne lângă el o vreme, iar saluturile tovarăşilor lui Pavel de la Roma, sunt transmise de către apostol lui Filimon şi celorlalţi.

EVREI

 

Nu există nicio dovadă substanțială, externă sau internă, care să propună ca scriitor al acestei epistole pe altcineva decât Pavel. Expresiile, limbajul figurativ și aluziile folosite în epistolă sunt similare cu cele din celelalte epistole ale lui Pavel. Împrejurările existente în timpul scrierii, se potrivesc lui Pavel. O mărturie externă cum ar fi Papirusul Nr.2 Chester Beatty (P46), scris puțin după anul 200 d.Cristos, atribuie această epistolă lui Pavel, de unde reiese că primii creștini îl recunoșteau pe Pavel ca scriitor al epistolei.

În ce privește învățătura, epistola este tipică pentru Pavel. Nimeni nu era pregătit mai bine decât Pavel, fostu feriseu, să argumenteze și să combată puternic tradițiile iudaice. Ea era adresată în special iudeilor.Legea, poruncile și jertfele l-au preumbrit pe Cristos și lucrarea Sa, și acum toate acestea au fost împlinite prin Cristos și aduse la sfârșit. Concluziile urmează un raționament și o conștiință curată prin care iudeii sinceri puteau să treacă de la respectarea legii la credința în Cristos.

De ce a scris apostolul Pavel „apostolul neamurilor”, o epistolă adunării iudeilor creștini din Palestina? El s-a interesat mereu de conaționalii săi, și a fost ales de Dumnezeu, ca un vas ca să ducă numele Lui înaintea fiilor lui Israel (Fapte 9:15). Dar, atunci când a scris această scrisoare, a avut motive mai puternice și mai precise. Presiunea și persecuția dură din partea iudeilor care țineau legea, căuta să-i întoarcă pe creștinii iudei la iudaism; epistola plină de putere a lui Pavel, i-a ajutat să prevină asemenea apostazie. Epistola lui Pavel era „hrană la timpul potrivit”, pentru creștinii iudei din acea vreme și din acel teritoriu.

Timpul scrierii, poate fi stabilit dacă ne amintim, că ea a fost scrisă de Pavel în timp ce se afla în Italia. El a fost întemnițat în Roma din anul 59 până în 61 d.Cristos. Scrisoarea a fost scrisă din Italia, de Pavel, în timp ce era în temniță sau imediat după eliberarea sa. Timpul compunerii poate fi stabilit cu probabilitate, în anul 61 d.Cristos. Poziția înălțată a lui Cristos, intrarea în odihna lui Dumnezeu prin credință și ascultare, o înțelegere matură cu privire la superioritatea preoției lui Cristos, superioritatea noului legămănt,definirea credinței și ilustrarea ei, cât și perseverența în lupta credinței sunt câteva idei remarcabile ale scrisorii.

Mai mult…

Cine a scris epistola către evrei? Aceasta este o întrebare care nu a stârnit nici o controversă. Încă, nu există nici o dovadă substanţială care să propună ca scriitor pe altcineva decât Pavel. Creştinii din Grecia şi Asia din timpurile vechi, sunt unanimi în a o atribui apostolului Pavel. Expresiile, limbajul figurativ şi aluziile folosite în epistolă, sunt similare cu cele din celelalte epistole ale lui Pavel. Împrejurările existente în timpul scrierii, se potrivesc lui Pavel. De exemplu, el era în Italia (Evrei 13:24), era întemniţat acolo (Evrei 10:34), era în strânsă legătură cu Timotei şi a avut autoritatea să spună că ar fi călătorit cu el, dacă evenimentele i-ar fi permis (Evrei 13:23). Recent, în anul 1931, a fost descoperită o altă dovadă ce stabileşte că Pavel a scris epistola către evrei. În acel an, a fost făcută publică descoperirea unor manuscrise pe papirus. Unul dintre ele, cunoscut astăzi ca Papirusul Nr. 2 Chester Beatty (P46), scris puţin după anul 200 d.Chr., conţine optzeci şi şase de foi dintr-un codex al epistolelor lui Pavel. În această colecţie veche a epistolelor lui Pavel, prima este cea trimisă romanilor şi a doua este cea trimisă evreilor; urmează alte opt epistole ale lui Pavel. Aceasta înseamnă că primii creştini recunoşteau pe Pavel ca scriitor al epistolei către evrei; în alcătuirea codex-ului sau cărţii epistolelor lui Pavel, ei au inclus, printre celelalte, scrisoarea către evrei.

În ce priveşte învăţătura, epistola este tipică pentru Pavel, iar orice abatere de la stilul său obişnuit este datorată consideraţiei purtate pentru cititorii iudei. În alte scrisori, Pavel accentuează, în mod repetat, mântuirea prin credinţă şi har şi nu prin faptele legii. El arată, încă, respect pentru lege. El înţelege de ce a fost dată, că aceasta a fost un îndrumător spre a conduce pe Israel la Christos. Când Christos vine, legea este adusă la sfârşit, deoarece scopul ei s-a împlinit şi ea însăşi este împlinită prin Christos. Toată această învăţătură este cuprinsă în epistolele recunoscute ale lui Pavel. Scriitorul epistolei către evrei arată aceeaşi înţelegere clară a lucrurilor. În această scrisoare adresată creştinilor iudei, el raţionează înţelept, dintr-un punct de vedere strict iudaic. El arată cum legea, poruncile şi jertfele l-au preumbrit pe Christos şi lucrarea Sa şi cum toate aceste lucruri au fost împlinite prin Christos şi aduse la sfârşit, în sensul lor tipic, cum au fost acum înlocuite de antitipuri mult mai glorioase, care aduc mai multă îndurare şi foloase credincioşilor iudei. Concluziile la care ajunge Pavel sunt aceleaşi cu cele din scrisorile sale adresate neamurilor şi adunărilor mixte, dar modul de a duce argumentaţia la aceste concluzii este destinat în special ucenicilor iudei. El îi aduce pe un teren familiar iudeilor, iar iudeii sinceri nu ar avea nici o dificultate în a-i urma raţionamentul şi, cu o conştiinţă curată, puteau să treacă de la respectarea legii, la credinţa în Christos.

De ce a scris Pavel, „apostolul neamurilor”, o epistolă adunării iudeilor creştini din Palestina? El s-a interesat mereu de conaţionalii săi, după cum o dovedesc ajutoarele sale pentru creştinii iudei săraci din Iudeea (Fapte 11:29,30; Romani 15:26-28; 1Corinteni 16:1-4; 2Corinteni 8:1-4; 9:1-15). Dar, probabil că, atunci când a scris această scrisoare, a avut motive mai puternice şi mai precise. Iudeii creştini din toată Palestina şi din împrejurimi, mai ales cei din Ierusalim, unde era templul, erau expuşi persecuţiei iudeilor care ţineau legea şi respectau rânduielile ei, devenite acum ritualuri lipsite de sens. Presiunea şi persecuţia dură, căuta să-i întoarcă pe creştinii iudei la iudaism; epistola plină de putere a lui Pavel i-a ajutat să prevină asemenea apostazie (Evrei 2:1; 4:1,11; 6:6; 10:23-26). Adevărurile prezentate, vor întări credinţa iudeilor creştinizaţi. Acestea vor face mai mult: ele vor pune în gurile lor argumente infailibile, prin care să înfrângă atacurile persecutorilor lor şi care să-i convingă şi să-i convertească pe iudeii sinceri, care caută adevărul lui Dumnezeu. Aceste argumente urmau să-i facă apţi de a călăuzi iudeii interesaţi pe un teren familiar, aducându-i la o deplină înţelegere a scopurilor legământului legii şi a împlinirii lui şi introducându-i în binecuvântările legământului nou. Epistola lui Pavel era „hrană la timpul potrivit” pentru creştinii iudei din acea vreme şi din acel teritoriu. Ea îi echipa pentru lucrări bune în serviciul Împărăţiei.

Când a fost scrisă epistola către evrei? Desigur, înainte de distrugerea templului, în 70 d.Chr., deoarece serviciul din templu este reprezentat ca fiind îndeplinit în continuare (8:4; 9:25; 10:11; 13:10). Timpul în care a fost scrisă, se stabileşte şi mai bine dacă ne amintim că a fost compusă de Pavel. El a fost întemniţat în Roma din anul 59 până în 61 d.Chr. Scrisoarea a fost scrisă din Italia, de cineva care era în temniţă sau care fusese recent în temniţă (10:34; 13:24). Timotei tocmai fusese „pus în libertate” sau, după o altă traducere plauzibilă din originalul grec, „trimis” (13:23; Diaglott). Către sfârşitul primei întemniţări a lui Pavel la Roma, el a scris lui Filimon, Colosenilor, Efesenilor şi Filipenilor. Timotei era atunci cu el, dar în acea vreme Pavel voia să-l trimită la filipeni (Filipeni 2:19). Probabil că Timotei a fost „trimis” atunci la filipeni. Toate acestea argumentează că Pavel le-a scris evreilor către sfârşitul întemniţării sale sau la scurt timp după eliberarea sa. Deoarece nu menţionează speranţa de a fi eliberat devreme, aşa cum face în alte epistole scrise din închisoare, mulţi trag concluzia că el fusese eliberat deja, dar era încă în Italia. Timpul compunerii poate fi fixat, cu probabilitate, în anul 61. Ca şi alte scrisori ale lui Pavel, cea către evrei a fost scrisă, foarte probabil, în greaca koiné, care era bine înţeleasă de iudei, în general. Urmează un scurt rezumat al conţinutului epistolei.

În timpuri diferite şi pe căi diferite, Dumnezeu a vorbit în trecut părinţilor Israelului prin profeţi, dar în aceste zile Dumnezeu a vorbit Israelului prin Fiul său Isus Christos. Acest Fiu a fost făcut moştenitor al tuturor lucrurilor, în oglindirea exactă a lui Dumnezeu, a purificat de păcate urmaşii săi şi acum stă la dreapta lui Iehova, înălţat mult deasupra îngerilor (1:1-14). De aceea, lucrurile spuse de Dumnezeu prin acest Fiu iubit, trebuie cu atât mai mult ascultate şi reamintite. Acest Fiu, a fost făcut mai prejos decât îngerii şi a suferit moartea, pentru a putea gusta moartea pentru fiecare om ascultător. Prin moartea sa, Isus Christos a dobândit dreptul de a-l distruge în sfârşit pe cel care are puterea morţii, adică Diavolul. Acum El este un Mare Preot milos şi este în măsură de a face ispăşire pentru păcatele poporului (2:1-18). Christos şi slujba Sa sunt, de departe, mai glorioase decât Moise şi serviciul său. Vocea acestui Mare Preot, trebuie să fie ascultată. Cei ce au refuzat să asculte instrucţiunile date prin Moise, au murit în pustie; din cauza necredinţei lor, n-au putut intra în odihna lui Iehova. Acei făcuţi părtaşi cu Christos trebuie să se întărească prin proba lor aspră; creştinii trebuie să rămână tari în credinţă şi în ascultare, pentru a putea intra în odihna făgăduită. Toţi trebuie să umble cu atenţie, căci Cuvântul lui Dumnezeu este capabil să discearnă gândurile şi intenţiile inimii şi ale minţii; totul este descoperit în faţa ochilor lui Dumnezeu. Dar, Isus Christos este un Mare Preot milostiv şi dă har servului în vremuri de nevoie (3:1-4:16).

Isus Christos este un Mare Preot înţelegător, deoarece El însuşi a fost făcut carne şi a fost supus unui test sever de integritate, de către Satan şi agenţii lui. El a învăţat ascultarea din lucrurile pe care le-a suferit; cele mai dureroase probe L-au găsit desăvârşit în integritate. Apoi, El devine autorul salvării tuturor oamenilor care ascultă şi El însuşi a fost numit de Dumnezeu „Mare Preot după ordinul lui Melchisedec” (5:1-14). Perfecţiune şi salvare nu vin, deci, prin faptele moarte, ci prin mijlocirea acestui Mare Preot milostiv. Dacă cineva cade, după ce a fost luminat şi născut de Spirit, este imposibil ca el să obţină din nou darul ceresc, prin pocăinţă. De aceea, Pavel le cere iudeilor să rămână tari în credinţă, realizând că speranţa pusă în faţa lor este sigură, deoarece este garantată de jurământul lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să fie ca o ancoră şi să împiedice îndepărtarea lor (6:1-20).

Pavel arată apoi, superioritatea preoţiei după Melchisedec, faţă de cea levitică. Levi, care a primit zeciuiala, a plătit efectiv zeciuială lui Melchisedec, deoarece era încă în coapsa lui Avraam, când acel patriarh a dat zeciuiala lui Melchisedec, rege şi preot. Perfecţiunea nu putea veni prin preoţia levitică şi de aceea era necesară o schimbare în preoţie, care necesita de asemenea şi o schimbare a legii. Preoţii leviţi ofereau mereu jertfe pentru păcate şi la sfârşit ei înşişi mureau; Marele Preot Isus Christos oferă o singură jertfă care curăţă pentru totdeauna şi el însuşi trăieşte pentru totdeauna (7:1-28). Christos a mijlocit un legământ nou, un legământ mai bun, prin care legile lui Dumnezeu au fost puse în minţi şi scrise pe inimi (8:1-13). Jertfele sub legământul legii erau tipice. Marii preoţi leviţi intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor Tabernacolului şi Templului şi ofereau pentru ispăşire, sângele viţeilor şi al ţapilor; Isus Christos a intrat doar o singură dată în Sfânta Sfintelor prezenţei lui Iehova, oferindu-şi propriul Său sânge pentru ispăşirea păcatelor omenirii ascultătoare (9:1-28).

În capitolul zece, este arătat că jertfele sub aranjamentul legii, nu şterg în realitate păcatul, ci sunt doar umbre ale unui sacrificiu mai bun, care va veni. Ele arătau către Christos. El a venit într-un trup perfect, l-a oferit lui Dumnezeu, a împlinit legea şi i-a pus capăt şi a stabilit un legământ nou. Sub acest aranjament, el a oferit o sigură jertfă; aceasta nu era nevoie să fie repetată, precum cele ale vechiului legământ al legii; ea a fost suficientă pentru a şterge păcatele pentru totdeauna. Pavel îi îndeamnă încă o dată pe evrei, să fie uniţi şi să rămână tari. De ce? Pentru că, dacă păcătuiesc voluntar, după părtăşia la foloasele acestei jertfe unice, nu mai rămâne nici o altă jertfă viitoare pentru păcatele lor. O pedeapsă îngrozitoare îi va lovi pe cei care dau înapoi. Creştinilor evrei le este amintit că în trecut şi-au păstrat credinţa sub încercări severe, deci pot să o facă şi acum.

În capitolul următor, Pavel îi întăreşte cu o definiţie a credinţei şi o descriere a exemplelor trecute de credinţă, menţinută în ciuda celor mai crude încercări (11:1-40). Cu un asemenea nor de martori credincioşi, care dovedesc că integritatea poate fi menţinută în încercări, creştinii trebuie să aibă curaj şi să meargă cu credinţă înainte, în ciuda persecuţiei. Isus Christos, Căpetenia şi Comandantul lor, a mers înainte cu răbdare şi succes, suportând totul. Disciplinarea nu trebuie să fie dispreţuită; ea va acţiona pentru bine, dacă este respectată. Faceţi cărări drepte pentru paşii voştri; păziţi-vă împotriva oricărei rădăcini de amărăciune. Vă amintiţi cât a fost de înfricoşătoare inaugurarea legământului legii la Sinai, când muntele era în flăcări, fumega şi se cutremura, iar tunetele răsunau şi fulgerele luminau? Frica de a nu-i plăcea lui Dumnezeu în noul legământ, trebuie să fie şi mai mare: adunarea creştină este aproape de muntele Sion, Ierusalimul ceresc şi de adunarea îngerilor, cu biserica întâilor născuţi, cu Isus Christos şi cu Iehova Dumnezeu, Judecătorul tuturor (12:1-29).

Al treisprezecelea şi ultimul capitol din „Evrei”, este dedicat diferitelor îndemnuri, printre care mai important este: „să aducem întotdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care mărturisesc Numele Lui”.

IACOV

 

Iacov, fratele de carne al lui Isus, care se identifică foarte simplu și umil pe sine ca fiind „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos”, a scris epistola care este considerată o „epistola generală” care să readucă pe cei încercați la credință. Scrierea ei a avut loc cel târziu în anul 62 d. Chr.

Având un caracter foarte practic, epistola lui Iacov subliniază necesitatea credinţei, dar a unei credinţe arătată prin fapte, împlinind Cuvântul. Este subliniată necesitatea fermității și a unei răbdări cu perseverență în încercarea credinţei creştinilor. Iacov arată cum se poate primii înțelepciunea în urma rugăciunii și descrie două moduri practice prin care este demonstrată închinărea curată.

În capitolul doi Iacov dezvoltă ideea că un creștin nu trebuie să fie părtinitor sau să disprețuiească pe cel sărac. Deasemenea, arătând milă, vom primi milă. Încă o dată este subliniată ideea: credinţa trebuie să fie vie şi evidentă în comportamentul nostru. În capitolul trei Iacov vorbeşte apoi despre alte chestiuni vitale, cea a stăpânirii limbii și cea a caracteristicilor înțelepciunii divine.

Capitolul 4 începe cu o întrebare privitoare la sursa neînţelegerilor şi controverselor care apar în adunările creştine, ele fiind atribuite poftelor. Este denunțată prietenia lumii ca fiind vrăjmăşie cu Dumnezeu. Curățiți-vă inimile și mâinile, căiţi-vă, fiţi umili, nu judecați pe alții, nu-i vorbiți de rău, fiţi atenţi la comportamentul vostru, nu vă lăudați cu ce veți face, nu vă reține să faceți binele pe care-l cunoșteți —acestea sunt mesajele lui Iacov din acest capitol. În ultimul capitol, o aspră pedeapsă loveşte asupra celor care adună bogăţii și rețin plata lucrătorului. Suferiți, fiți răbdători, nu murmurați, perseverați și rugați-vă – acesta este mesajul din finalul capitolului.

Mai mult…

„Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Christos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” Aşa începe epistola lui Iacov. Care Iacov? Există patru sau cinci discipoli ai lui Isus numiţi astfel în Scripturile Greceşti. Doi dintre ei au fost apostoli; dar, deoarece scriitorul epistolei se identifică numindu-se simplu ca un rob al lui Dumnezeu şi al lui Christos şi nu apostol, aceşti doi Iacov sunt excluşi, în general. Singurul Iacov mai important care rămâne, este fratele lui Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3; Galateni 1:19). În timp ce Isus predica pe pământ, fraţii lui carnali mai tineri nu credeau în El; dar, au crezut la scurt timp după învierea Sa (Ioan 7:5; Fapte 1:14). Fratele său Iacov, ar fi putut fi convertit la creştinism printr-o apariţie a lui Isus cel înviat (1Corinteni 15:7). Se pare că lui Iacov i-a fost încredinţată încă de timpuriu responsabilitatea adunării creştine din Ierusalim, iar cu diferite ocazii, el a prezidat adunările bisericii ţinute la Ierusalim şi a anunţat deciziile acestora (Fapte 12:17; 15:13-23; 21:18). Iacov ar fi putut scrie hotărârile emise de adunarea pe care o prezida, hotărâri pe care le-au transmis Pavel şi Sila (Fapte 15:23-29; 16:4). Este foarte probabil că el a scris şi a trimis din Ierusalim, să circule printre creştinii de peste tot, „epistola generală a lui Iacov”.

Dacă scrisoarea a fost scrisă de Iacov, fratele lui Isus, ea a fost transmisă cel târziu în anul 62 d.Chr. Acesta a fost anul în care a murit Festus, procuratorul Iudeii. Istoria seculară spune că înainte ca succesorul său Albinus, să sosească, a existat o răscoală a iudeilor, în timpul căreia marele preot a adunat Sinedriul şi l-a adus în faţa acestuia pe Iacov, fratele lui Isus. Marele preot complotase împotriva lui Iacov cu acuzaţii false, iar ca urmare, fratele Domnului a fost condamnat să fie ucis cu pietre. Martiriul său s-a întâmplat în anul 62, deci scrisoarea sa trebuie să fi fost scrisă înainte de acest moment. Nu este posibil să spunem cu certitudine cu cât timp înainte de anul 62 a fost ea scrisă, dar, luând în considerare diferite împrejurări, nu este posibil ca ea să fi fost scrisă cu multă vreme înainte. În acea epocă, „Israelul lui Dumnezeu” creştin, ar fi avut timp să se extindă până la limitele sugerate în scrisoare.

Epistola lui Iacov nu se referă atât la latura învăţăturii, ci mai mult la latura practică. Ea cere ca credinţa să fie susţinută prin fapte. Dar nu se poate crede nicicum că această epistolă contrastează cu viguroasa expunere a lui Pavel, referitoare la salvarea prin credinţă şi nu prin fapte, cum au pretins unii. Nimic de felul acesta. Ea subliniază necesitatea credinţei, dar a unei credinţe arătată prin fapte care sunt în armonie cu ea şi nu a unei simple pretenţii de credinţă, mărturisită în cuvinte. Nu susţine întoarcerea la faptele legii, la faptele moarte pe care Pavel le-a condamnat, ca fiind incapabile să aducă mântuirea. Iacov şi Pavel erau complet în armonie cu adevărul evanghelic (Fapte 15:1,2,13,19,20; Galateni 1:19; 2:9).

Încercarea credinţei creştinilor, lucrează pentru fermitate şi o rezistenţă răbdătoare; de aceea, ispitele şi necazurile trebuie suportate cu bucurie. Dacă cuiva îi lipseşte înţelepciunea care vine de sus, care este o apărare, să o ceară de la Dumnezeu, care o va da cu generozitate, dacă este cerută cu credinţă, fără îndoială, fără şovăială şi fără a avea mintea împărţită. Cei care rezistă tuturor ispitelor vor primi, după încercarea lor, cununa vieţii. Dar, pentru că Dumnezeu permite încercarea, cel care este încercat, nu trebuie să înţeleagă că este ispitit de Dumnezeu: Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni. Ispita vine când cineva se lasă învins de propria poftă, care dacă a zămislit, aduce păcatul, iar păcatul înfăptuit sfârşeşte în moarte. Dumnezeu dă daruri bune şi desăvârşite, este Tatăl luminii şi în El nu există nici o umbră de schimbare şi îi naşte pe creştini ca fii spirituali. Această naştere vine prin cuvântul adevărului. Şi el nu trebuie doar ascultat; trebuie şi înfăptuit. Atunci veţi fi binecuvântaţi în serviciu. „Închinarea curată şi sfântă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să vizităm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (1:1–27; trad. Murdock din siriană).

Cel care crede în adevărul lui Dumnezeu, nu trebuie să onoreze persoane. El nu trebuie să se arate părtinitor faţă de o persoană pentru poziţia, bogăţia sau înfăţişarea sa. Nu hainele îl fac pe creştin. Cine este îmbrăcat elegant, nu trebuie să fie favorizat pentru aspectul său, în timp ce săracul care poartă haine vechi, să fie lăsat deoparte. De fapt, nu a ales Dumnezeu pe sărmanii acestei lumi, care sunt bogaţi în credinţă, să moştenească Împărăţia? De aceea, nu-i dispreţuiţi pe săraci. Mai ales ei sunt clasa care îl onorează pe Dumnezeu; bogaţii, ca grup, sunt asupritori şi hulitori. De aceea nu fiţi părtinitori, deoarece este păcat, ci căutaţi să împliniţi porunca: „iubeşte-ţi aproapele, ca pe tine însuţi”. Arătaţi milă, pentru ca la rândul vostru să puteţi primi milă. Iar în ce priveşte credinţa, ea trebuie să fie vie şi evidentă în comportamentul vostru. Doar o asemenea credinţă, susţinută de fapte, aduce îndreptăţirea. „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi”. „După cum trupul fără duh este mort, tot aşa credinţa fără fapte e moartă” (2:1-26).

Iacov vorbeşte apoi despre o chestiune vitală, aceea a stăpânirii limbii. El adoptă în acest punct un limbaj figurativ, care face apel cu putere la atenţia cititorilor, asupra dificultăţii de a controla acest mic mădular, care adesea este atât de neascultător. Dacă un om ar putea să-şi controleze limba, ar fi capabil să-şi ţină în frâu întregul corp. Zăbala din gura cailor, poate dirija întregul corp. O timonă mică poate dirija nave mari, care sunt legănate de vânturi puternice. La fel, limba este un mic mădular al corpului, dar se laudă cu lucruri mari. O scânteie poate aprinde o pădure, iar limba poate fi un foc care să inflameze corpul întreg, pângărindu-l. Fiare, păsări, şerpi, creaturi ale mării, toate pot fi îmblânzite de om, „dar limba nici un om n-o poate îmblânzi”. Binecuvântarea şi blestemul vin prin acelaşi organ; aceasta nu este bine. Dacă cineva este înţelept, să o demonstreze prin comportamentul său. Invidia şi cearta nu reflectă adevărata înţelepciune, ci sunt diabolice; „Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică” (3:1-18).

Capitolul patru, începe cu o întrebare privitoare la sursa neînţelegerilor şi controverselor care apar în adunările creştine, ele fiind atribuite poftelor. Se pare că în acea vreme, adunările căzuseră în ispita de a căuta bogăţiile acestei lumi, onorându-i pe oamenii bogaţi şi amestecându-se în treburi nefolositoare ale lumii, prin întrebări nechibzuite, pentru a obţine bunuri şi plăceri. Ei doreau unele lucruri nepotrivite, pentru a-şi satisface dorinţele lor carnale. Iacov pune întrebarea acuzatoare: „suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu?” Şi adaugă: „aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu”. Acestor declaraţii viguroase le urmează un raţionament sincer şi un apel energic. Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi. Dacă vă împotriviţi Diavolului, el va fugi de la voi. Dacă vă apropiaţi de Dumnezeu şi El se va apropia de voi. Curăţiţi-vă, căiţi-vă, fiţi umili. Nu vorbiţi rău despre alţii şi nu-i judecaţi: Dumnezeu este Judecătorul. Fiţi atenţi la comportamentul vostru. Este păcat să ştii să faci binele şi să nu-l faci (4:1-17).

În ultimul capitol, aceia care se înzestrează cu bogăţii sunt criticaţi aspru. Nenorocirile vor veni peste ei ca un potop. Bogăţiile pe care le-au acumulat, nu sunt durabile, iar frumoasele şi somptuoasele lor veşminte vor fi roase de molii. Rugina aurului şi argintului lor va fi o mărturie împotriva lor; plata lucrătorilor, oprită prin înşelăciune, strigă; corul strigătelor lucrătorilor înşelaţi creşte până la ceruri, până ajunge la urechile Domnului Iehova. Cei avizi de bani au trăit în desfătări perverse, în timp ce-i condamnau şi-i ucideau pe cei drepţi, care nu opuneau rezistenţă. Dar, în toate aceste nedreptăţi, creştinul trebuie să suporte cu răbdare până la venirea Domnului şi a judecăţii Sale drepte. Gândiţi-vă cum au suportat profeţii, cu răbdare, multe chinuri. Şi amintiţi-vă cum Iov şi-a menţinut integritatea în cele mai grele suferinţe şi cum a fost binecuvântat cu mărinimie de Iehova, la sfârşit. Suportaţi, deci, până la sfârşitul final al răutăţii şi fiţi gata să vă rugaţi lui Dumnezeu, mai ales în vremuri grele (5:1-20).

Din această cercetare a conţinutului epistolei lui Iacov este evident că, în loc să contrazică epistolele lui Pavel cu privire la îndreptăţirea prin credinţă şi har, în locul faptelor, Iacov a căutat să corecteze stările de lucruri care se strecuraseră în adunări, în general şi care lucrau ca o cursă. El pune în evidenţă, de exemplu, nu doar credinţa, ci credinţa arătată prin fapte. Nu cu faptele legii, ci cu faptele care sunt în armonie cu poruncile lui Christos şi cu credinţa în El. Unii făceau serviciul cu buzele şi pretindeau că sunt în credinţă, dar comportamentul dezminţea pretenţia lor. În perioada în care a fost scrisă această epistolă, biserica timpurie crescuse şi se stabilise solid. Unii se îndepărtaseră: atraşi de tentaţiile lumii, se dedaseră poftelor lor, îndepărtându-se de serviciul teocratic şi căzând în păcatul voluntar. Ei se pătaseră cu lumea necurată, onorându-i pe oameni pentru poziţia lor lumească şi alergând ei înşişi după bogăţii materiale. Venise timpul pentru ei să înceapă să dovedească pretenţiile de a fi creştini, prin fapte drepte. Evident, erau limbi invidioase ascuţite, foarte active şi ele trebuiau controlate. Ei trebuiau să manifeste înţelepciunea care vine de sus şi nu pe cea pământească. Toate acestea păreau să fie stările de lucruri care îi făceau pe unii să se depărteze de credinţa creştină. Prin epistola sa, Iacov a căutat să-i aducă la rostul lor.

1 PETRU

 

Prima epistola a lui Petru demontează pretenţiile tradiţiei catolice conform căreia Petru ar fi fost primul papă. Nu este nici o menţiune că el ar fi fost vreodată la Roma. Mai mult, felul cum îşi încheie el epistola indică faptul că el a scris-o din Babilon. Timpul exact când el a scris epistola nu poate fi stabilit precis, dar este probabil ca el să o fi scris-o între anii 60-65 d. Chr. Prima epistolă a lui Petru a fost adresată creştinilor, evrei și păgâni, din provinciile romane Pont, Galaţia, Capadocia, Asia şi Bitinia.

În capitolul iniţial, Petru îi îndeamnă pe creştini să se bucure, chiar dacă vor fi asaltaţi pentru un timp de multe ispitiri. Având în vedere valorosul preț cu care au fost răscumpărați, ei trebuie să umble cu băgare de seamă, cu teamă şi cu sfinţenie. Hristos e principala Piatră din capul unghiului. Petru sfătuiește să fie evitate poftele carnale, iar libertatea creștină să fie folosită pentru a primi salvarea.

În prima parte a celui de-al treilea capitol sunt expuse îndatoriririle și rolul soțului și a soției. Apoi este arătat tipul corect de suferință.

În capitolul 4 apostolul arată cu ce trebuie să se înarmeze creștinii și după diferite îndemnuri, Petru vorbeşte din nou despre suferinţa pentru dreptate și suferința venită pe drept.

În capitolul 5 sunt date îndemnuri pentru bătrânii adunării și pentru toți în general, să fie smeriţi, serioşi şi vigilenţi în fața leului care răcneşte, Satan. Sfatul este să rămână tari în orice încercare.

Mai mult…

Doar tradiţia religioasă afirmă că Petru a fost primul episcop al Romei, iar când asemenea tradiţie stăruie în a pretinde că Petru a fost primul papă, ea devine o hulă grosolană. Biblia dovedeşte că ambele pretenţii sunt false. Când Pavel le-a scris romanilor, în anul 55 sau 56 d.Chr., a menţionat treizeci şi cinci de nume şi a trimis salutări pentru douăzeci şi şase de persoane, numindu-le, dar nu a trimis salutări proeminentului apostol Petru şi nu l-a menţionat. Este într-adevăr absurd să crezi că Pavel l-ar fi putut omite pe „episcopul Romei”, dacă ar fi existat un asemenea oficiu şi dacă el ar fi fost ocupat de Petru! De asemenea, Pavel a scris câteva scrisori din Roma, între anii 59, 61 şi către anul 65 d.Chr., dar, în nici una din aceste scrisori, care conţin referiri la mulţi dintre tovarăşii creştini binecunoscuţi ai lui Pavel, care transmite salutări din partea unora dintre aceştia, Pavel nu-l menţionează pe apostolul Petru. Cu siguranţă, Petru nu era în Roma, nici ca „episcop”, nici altfel.

Petru a călătorit, predicând Evanghelia în special iudeilor (1Corinteni 9:5; Galateni 2:7-9). Însemnarea biblică nu conţine o relatare atât de detaliată a călătoriilor sale, cum face pentru cele ale lui Pavel, dar el apare în locuri diferite şi în perioade diferite. Unul dintre aceste locuri este Babilonul. Şi acesta este locul care ne interesează în legătură cu prima epistolă a lui Petru. Versetul iniţial îl identifică pe scriitorul epistolei ca fiind „Petru, apostol al lui Isus Christos” şi penultimul verset, indică locul din care a fost scrisă epistola: „Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu”. Ierarhia Romano-Catolică pretinde că Petru ar fi folosit aici termenul „Babilon” ca nume mistic, emblematic al Romei. Dar, mărturia lor este influenţată de prejudecata lor religioasă, în scopul de a crede că Petru era la Roma. Într-o scrisoare atât de clară, este puţin probabil să fi fost folosit, pentru salut, un limbaj atât de misterios şi vag. Nu este corect să spui că Petru a folosit o expresie ascunsă, de frica Imperiului Roman, deoarece el era cunoscut pentru curajul său (Fapte 4:13). Pavel a scris epistole din Roma, chiar în timpul celor mai violente persecuţii ale lui Nero şi a indicat Roma ca fiind locul în care se găseşte (Filipeni 4:22; Evrei 13:24; 2Timotei 1:16,17). Curajul lui Petru era la fel de mare ca al lui Pavel. Când Petru a spus Babilon, el a vrut să spună Babilon. Nu există nici o dovadă că Petru ar fi scris scrisoarea din Roma. Unii se întreabă dacă Babilonul la care se referă el, era Babilonul antic de pe Eufrat sau o altă cetate cu acelaşi nume. A existat un Babilon în Egipt, iar Seleucia, care se găsea exact la nordul anticului Babilon, putea fi numită de asemenea Babilonul modern al acelui timp. Totuşi, nu există nici un motiv de a nu accepta Babilonul din Mesopotamia, ca fiind locul din care a scris Petru. Este adevărat că în zilele lui Petru, Babilonul antic nu mai era marea metropolă din vechime, dar locuiau încă mulţi iudei acolo şi era unul din principalele locuri ale culturii iudaice („Antichităţi”, de Josephus, cartea cincisprezece, capitolul doi, paragraful doi şi capitolul trei, paragraful unu). Deoarece avea „apostolatul circumciziei”, era normal ca Petru să meargă în acel centru iudaic pentru a predica Evanghelia.

Când a scris el prima epistolă? Nu se poate fixa o dată exactă, dar este foarte probabil că Petru a scris scrisoarea în perioada dintre anii 61 şi 65 d.Chr. Marcu era cu el (1Petru 5:13). În anul 60 sau la începutul anului 61, Marcu era cu Pavel la Roma, dar trebuia să plece către Asia Mică (Coloseni 4:10). Din Asia Mică el şi-a continuat, probabil, călătoria până la Babilon, iar aici a slujit pentru un timp alături de Petru. Totuşi, către anul 65, Marcu s-a întors în Asia Mică şi a fost chemat la Roma de Pavel (2Timotei 4:11). Calculând timpul necesar călătoriei, Marcu a fost, probabil, cu Petru la Babilon în răstimpul dintre anii 62 şi 64. De aceea, este foarte probabil ca prima epistolă a lui Petru să fi fost scrisă în acea perioadă. Din conţinutul scrisorii, se pare că cei cărora le era adresată erau persecutaţi, dar că încercări încă şi mai severe urmau să vină. Aceste condiţii corespund timpului în care Nero a început să fie rău, dar înainte de persecuţia arzătoare, pe care a lansat-o împotriva creştinilor, în anul 64.

Prima epistolă a lui Petru a fost adresată creştinilor din provinciile romane Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia. Fără îndoială, aceste adunări erau alcătuite atât din iudei, cât şi din neamuri. Petru n-a scris exclusiv creştinilor iudei, iar acest lucru este evident din referirile pe care el le face în legătură cu starea precedentă a unora dintre cititorii săi (1:14; 2:9,10; 4:3; 5:14). Scrisoarea a fost dusă de către Silvan (5:12).

În capitolul de deschidere, Petru îi îndeamnă pe creştini să se bucure de moştenirea incoruptibilă păstrată pentru ei în ceruri, chiar dacă vor fi asaltaţi pentru un timp de multe ispite. Chiar dacă trebuie să treacă prin foc, dovada credinţei lor trebuie să reflecte slava şi lauda aduse lui Dumnezeu, în timpul apariţiei lui Isus. Profeţii au vestit suferinţele lui Christos şi slava care a urmat, dar nu au putut să aprecieze pe deplin slava moştenitorilor Lui. Îngerii au dorit să vadă secretele adevărurilor Evangheliei Împărăţiei, dar nu au putut. Creştinii, fiind favorizaţi prin descoperirea lui Isus Christos, trebuie deci să umble cu băgare de seamă, cu teamă şi cu sfinţenie. Ei nu au fost răscumpăraţi cu lucruri coruptibile, asemenea argintului şi aurului, ci cu sângele preţios al lui Christos.

Ca nişte pietre vii, creştinii sunt zidiţi ca un templu, în care trebuie să se aducă jertfe spirituale, acceptate de Dumnezeu. Christos este Piatra unghiulară fundamentală, pe care capii religioşi iudei au lepădat-o şi care este o piatră de poticnire pentru majoritatea iudeilor. Dar voi, care îl acceptaţi pe Christos, „trebuie să vestiţi laudele minunate ale Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Trebuie să evitaţi poftele carnale şi să-L slăviţi pe Dumnezeu prin fapte bune. Supuneţi-vă conducerii şi organizaţiei teocratice. Folosiţi-vă libertatea creştină, urmărind evlavia, nu ca pe o mantie a răutăţii. Iubiţi-vă fraţii şi onoraţi pe Christos, Regele. Suportaţi cu răbdare greutăţile. Isus Christos a făcut-o, iar voi trebuie să-I călcaţi pe urme (2:1-25).

Soţiile trebuie să fie supuse soţilor lor, împodobindu-se cu fapte creştine şi cu un duh blând şi liniştit. Soţii trebuie să-şi iubească soţiile şi să le dea cinste ca unui „vas mai slab”. Petru îndeamnă apoi la unitate şi la iubire între fraţii în Christos. Bucuraţi-vă dacă suferiţi pentru cauza dreptăţii; sfinţiţi-L pe Domnul în inimile voastre şi fiţi mereu pregătiţi să mărturisiţi speranţa care este în voi; suferiţi făcând bine, nu făcând rău. Petru arată că Christos, după învierea Sa, a predicat fiilor lui Dumnezeu care fuseseră neascultători în zilele lui Noe, că salvarea celor opt suflete omeneşti de la potop a fost o icoană a botezului şi că Christos este acum în cer, la dreapta lui Dumnezeu (3:1-22). Pentru a rezista suferinţelor, creştinii trebuie să se înarmeze cu gândirea lui Isus Christos, cu cunoştinţa hotărârilor şi scopurilor lui Dumnezeu. După diferite îndemnuri, Petru vorbeşte din nou despre suferinţele din pricina dreptăţii şi despre bucuria de a menţine integritatea în mijlocul acestor suferinţe, dar avertizează că nu trebuie să suferim ca hoţi sau răufăcători sau ucigaşi sau ca unii care ne băgăm în treburile altora. Umblaţi cu grijă; judecata începe de la Casa lui Dumnezeu (4:1-19).

Bătrânii în adunare trebuie să împartă hrana spirituală cu bucurie şi fără ezitare, ca nişte exemple bune. Toţi trebuie să fie smeriţi. Toţi trebuie să fie serioşi şi vigilenţi, deoarece Diavolul, ca un leu care răcneşte, caută să-i sfâşie pe martorii lui Dumnezeu. Rămâneţi tari în orice încercare şi veţi fi desăvârşiţi în integritate, întăriţi şi hotărâţi (5:1-14).

2 PETRU 

 

Daca prima epistolă este unanim acceptată ca fiind originală, autenticitatea cele de a doua este contestată. Afirmaţiile însă pot fi uşor respinse datorită argumentelor prezentate de epistolă. Este foarte probabil ca a doua epistolă să fi fost scrisă la puţin timp după prima.

A doua epistolă a lui Petru are o adresare mai generală, incluzându-i pe toţi creştinii. Subiectul tratat în a doua epistolă este total diferit de cel tratat în prima. El îndeamnă pe cei care vor „deveni părtaşi firii dumnezeieşti” să arate credinţă, fapte, cunoştinţă, stăpânire de sine, răbdare, evlavie, iubire de fraţi şi de oameni.

În al doilea capitol, Petru îi avertizează despre profeţii şi învăţătorii falşi, anunţând nimicirea lor sigură, ca a celor care au suferit distrugerea în potopul tipic şi distrugerea tipică a Sodomei şi Gomorei. Dar Domnul ştie cum să-i elibereze de toate ispitirile pe acei credincioşi temători de Dumnezeu. Urmează câteva versete care arată perversitatea extremă a celor căzuți de la adevăr, plini de pofte incorecte.

Apostolul avertizează că în zilele din urmă vor veni mulţi batjocoritori religioşi, care nu vor crede că „această lume rea prezentă” se va topi prin căldura arzătoare a judecăţilor lui Iehova.

Mai mult…

Prima epistolă a lui Petru a fost aproape unanim acceptată ca fiind originală, dar autenticitatea celei de-a doua epistole a fost multă vreme contestată. „Înaltul criticism”, care pune la îndoială faptul că el este scriitorul, se bazează în principal pe o presupusă diferenţă de stil între prima şi a doua scrisoare. Putem respinge înţelept, uşor, afirmaţiile lor stupide, care nu-şi găsesc nici o bază în istorie sau în Scriptură. Apostolul Petru este declarat a fi autorul scrisorii (2Petru 1:1) Scriitorul a fost un martor al scenei schimbării la faţă (1:16), moartea sa a fost prezisă de Isus Christos (1:14; Ioan 21:18,19) şi a scris, mai înainte, o scrisoare care circulase peste tot (3:1). Scriitorul a fost Petru, după Scripturile inspirate, pe care Iehova Dumnezeu le-a păstrat în canonul Bibliei.

Această a doua epistolă a lui Petru a fost scrisă probabil la puţin timp după prima, din Babilon sau din împrejurimile acestuia. Este foarte probabil ca ea să fi fost alcătuită către anul 64 d.Chr. În acea vreme, toate epistolele lui Pavel către adunări, fuseseră scrise şi trimise şi fuseseră acceptate, în general, ca inspirate. Petru atestă acest lucru şi le compară favorabil cu „celelalte Scripturi” (3:15,16). Singurele epistole, pe care Pavel le-a scris probabil după a doua epistolă a lui Petru, au fost cele trei, numite în mod obişnuit „epistolele pastorale”, una către Tit şi două către Timotei. A doua epistolă a lui Petru, are o adresare mai generală, incluzându-i pe toţi creştinii. Este sigur că ea îi cuprindea pe aceia cărora le fusese adresată prima epistolă (3:1) şi este la fel de sigur că ea a ajuns la mulţi dintre cei cărora le-a predicat şi le-a scris Pavel (3:15,16). Probabil că în acel timp, prima epistolă a lui Petru circulase şi în alte locuri, decât cele specificate în adresarea sa introductivă, astfel că şi ea devenise foarte cunoscută.

Subiectul tratat în a doua epistolă, este total diferit de cel tratat în prima. El îndeamnă pe cei care vor „deveni părtaşi firii dumnezeieşti” să arate credinţă, fapte, cunoştinţă, stăpânire de sine, răbdare, evlavie, iubire de fraţi şi de oameni. Cei care au aceste calităţi, nu vor fi niciodată leneşi şi neroditori în cunoştinţa lui Christos; cei care nu au aceste lucruri, vor fi orbi. El îi sfătuieşte să-şi întărească chemarea şi alegerea şi adaugă că, pentru a-i ajuta, el le va aminti mereu aceste lucruri vitale. Petru se referă apoi la schimbarea la faţă şi la modul de a face cuvântul profetic mai puternic, declarând că „nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură”. Nu au venit prin voinţa omului, ci oameni sfinţi au vorbit, fiind mişcaţi să vorbească de spiritul lui Dumnezeu (1:1-21).

În al doilea capitol, Petru îi avertizează despre profeţii şi învăţătorii falşi, anunţând nimicirea lor sigură, ca a celor care au suferit distrugerea în potopul tipic şi distrugerea tipică a Sodomei şi Gomorei. Dar, Domnul ştie cum să-i elibereze de toate ispitirile pe acei credincioşi temători de Dumnezeu. Urmează câteva versete care arată perversitatea extremă a falsificatorilor plini de pofte şi arată că, dacă un individ, după ce a scăpat de pângăririle lumii prin cunoştinţa adevărului, se întoarce la cele lumeşti, starea sa din urmă va fi mai rea decât cea dinainte. Acest lucru este similar cu acel câine care se întoarce la ce a vomitat sau cu scroafa care, după ce a fost spălată, se întoarce în mocirlă (2:1-22).

Zilele din urmă! Atunci vor veni mulţi batjocoritori religioşi. Ei vor ignora modul în care Dumnezeu a distrus prima lume nelegiuită prin Potop, iar aceşti înţelepţi în firea pământească, nu vor crede că „această lume rea prezentă” se va topi prin căldura arzătoare a judecăţilor lui Iehova. Ea îi va surprinde ca un hoţ noaptea. „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea”. De aceea, fraţi creştini, văzând că voi priviţi după această Lume Nouă, fiţi silitori să creşteţi în har şi cunoştinţă, pentru a fi găsiţi fără vină (3:1-8).

1 IOAN

 

Ioan, apostolul iubit în mod special de Isus, încheie canonul Scripturilor Greceşti în timpul ultimului deceniu al primului secol al erei creştine. Prima epistolă a lui Ioan nu este adresată vreuneui adunări sau vreunei persoane în special, ci se crede că a fost scrisă pentru a circula printre adunările creștine în general.

Iubirea este calitatea pusă în evidență în epistolă. Ioan scrie că pentru a fi în unitate cu Dumnezeu, care este lumină, trebuie să umblăm în lumină. Toți au păcate, dar dacă mărturisesc aceste păcate și caută iertare în numele lui Isus, vor fi curățiți de aceste păcate prin Mijlocitorul Isus. Ioan sfătuiește împotriva iubirii acestei lumi vechi și trecătoare, pentru a-l putea iubi cu adevărat pe Dumnezeu, căci cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna. Apoi apostolul avertizează împotriva anticriștilor.

În al treilea capitol, Ioan subliniează iubirea specială aratată de Dumnezeu față de cei chemați pentru a fii fii ai lui Dumnezeu în slavă spirituală. Aceștia trebuie să traiscă pentru dreptate, plini de dragoste frățească, iubind cu fapte și adevărul. De asemenea apostolul oferă informații despre cercetarea inspirației declarațiilor, continuând ulterior îndemnul la dragoste față de Dumnezeu și de frați.

În capitolul 5 apostolul Ioan ofertă o definiție elocventă a iubirii de Dumnezeu: ea constă în respectarea poruncile Sale. Despre Isus Cristos au depus mărturie spiritual, apa, sângele și chiar Dumnezeu însuși. Spre final, Ioan declară că toată lumea zace în puterea celui rău, Satan. El încheie cu un avertisment împotriva închinării la idoli.

Mai mult…

Apostolul Ioan, care a fost iubit în mod special de către Isus Christos, a încheiat scrierea canonului Scripturilor Greceşti în timpul ultimului deceniu al primului secol al erei creştine. A alcătuit cinci cărţi ale Bibliei, dintre care trei sunt epistole. Prima epistolă a lui Ioan este aproape în unanimitate atribuită penei apostolului care a scris Evanghelia şi Apocalipsa. Privitor la timpul şi locul în care a scris-o, părerile diferă. Totuşi, dovezile care sunt disponibile par să susţină părerea după care epistola a fost scrisă după Apocalipsa, deci după 96 d.Chr. şi către timpul în care a fost scrisă Evanghelia lui Ioan, în anul 98 sau 99. Se pare că apostolul Ioan şi-a petrecut ultimii ani ai lungii sale vieţi în apropierea Efesului, în Asia Mică şi probabil că şi-a scris prima epistolă în timp ce se găsea în această regiune. Nu este adresată unei adunări sau unei persoane în mod special, de aceea se crede că a fost scrisă pentru a circula printre adunările creştine, în general.

Iubirea este calitatea pusă în evidenţă în epistolă. Capitolul iniţial declară că „Dumnezeu este lumină şi în El nu există întuneric”. De aceea, cel ce susţine că este în comuniune cu Dumnezeu şi în acelaşi timp umblă în întuneric, este un mincinos. Doar cei care umblă în lumină sunt în comuniune cu Dumnezeu, cu Christos şi cu fraţii creştini. Toţi au păcate, dar dacă mărturisesc aceste păcate şi caută iertare în numele lui Isus, vor fi curăţiţi de toate nedreptăţile (1:1-10). După ce îl identifică pe Isus Christos ca Avocat al creştinilor pe lângă Tatăl şi ca jertfă de ispăşire, nu doar pentru păcatele lor, ci şi pentru păcatele întregii Lumi Noi, Ioan sfătuieşte împotriva iubirii acestei lumi vechi sau a lucrurilor care sunt în ea. Dumnezeu nu iubeşte această lume plină de pofte şi trufie; cei care o iubesc, nu pot fi iubiţi de Dumnezeu, nici să aibă iubire pentru Dumnezeu în inimile lor. Această lume şi cei care o iubesc trec, dar „cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Apostolul îi avertizează împotriva anticriştilor şi îi îndeamnă pe credincioşi să rămână tari în ungerea spiritului adevărului, care i-a învăţat – 2:1-29.

Iubirea specială pe care o nutreşte Dumnezeu pentru creaturi este arătată de faptul că unii oameni sunt chemaţi pentru a fi fii ai lui Dumnezeu în slavă spirituală şi a fi asemenea Regelui Isus Christos cel glorificat. De aici înainte, aceşti chemaţi trebuie să trăiască pentru dreptate şi nu mai trebuie să păcătuiască voluntar. Trebuie să fie plini de dragoste frăţească; nu trebuie să simtă în inima lor nici o ură faţă de fraţii creştini. Invidiosul Cain l-a ucis pe dreptul Abel, fratele său; cei care îşi urăsc fraţii sunt ucigaşi, la fel ca el. Iubirea trebuie să se manifeste prin fapte bune. „Să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (3:1-24). După unele informaţii despre modul de a vedea dacă duhurile sunt de la Dumnezeu sau de la Diavol, Ioan îşi continuă îndemnul la dragoste frăţească şi la dragoste faţă de Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. El şi-a manifestat iubirea faţă de noi, trimiţându-l pe propriul său Fiu pe pământ, pentru a fi o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Noi trebuie să arătăm acelaşi neegoism faţă de fraţii noştri. Iubirea noastră faţă de Dumnezeu trebuie să reflecte integritate şi devotament desăvârşite faţă de El. Curajul de a declara public şi de a-L mărturisi în ziua judecăţii este dovada iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu; iubirea desăvârşită alungă frica – 4:1-21.

Tot ceea ce s-a spus, duce la definiţia „dragostei de Dumnezeu” expusă la începutul capitolului 5: „Dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele”. Urmează apoi textul citat adesea de trinitarieni, 1 Ioan 5:7, după versiunea K.J.V. Acest verset nu se găseşte în manuscrisele vechi Vatican 1209, Sinaitic şi Alexandrin. De fapt, el nu se găseşte în nici un manuscris GRECESC, anterior secolului al XV-lea. Aproape toate versiunile moderne, în afară de câteva versiuni catolice, omit exact acest verset, excepţie făcând „Noul Testament” publicat în 1941 de Confraternitatea Romano Catolică a doctrinei religioase în Statele Unite. Într-o notă de subsol, acest grup catolic influent admite că textul nu se găseşte în manuscrisele vechi, dar îl include, în baza pretenţiei că papa are autoritatea de a judeca validitatea tuturor textelor Scripturii. Versiunea Revizuită A.S.V. redă corect această parte a epistolei, arătând că duhul lui Iehova, apa adevărului şi sângele jertfei de ispăşire, sunt ca trei martori care vorbesc la fel, demonstrând că Isus este Fiul lui Dumnezeu (5:6-8). Aceasta elimină din epistola lui Ioan textul diabolic trinitar, care fusese strecurat acolo printr-o falsificare religioasă. După ce vorbeşte despre foloasele care vin de la Fiul Isus Christos ca dătător al vieţii, Ioan declară că toată lumea zace în cel rău, Satan. El încheie cu un avertisment împotriva închinării la idoli – 5:1-21.

2 IOAN

 

Cea de-a doua epistolă a lui Ioan a fost adresată către „aleasa doamnă şi către copiii ei”. El își arată marea bucurie pricinuită de faptul că fii acestei devotate doamne merg pe calea adevărului. El le recomandă să persevereze în iubirea frățească și să continue umble după poruncile Domnului.

Mai mult…

Deoarece prima epistolă a lui Ioan a fost scrisă către sfârşitul vieţii pământeşti a lui Ioan, timpul alcătuirii celei de-a doua sale epistole nu poate fi mult după aceea. Din aceleaşi raţiuni, se acceptă în general că a fost scrisă în regiunea Efesului. Deşi este adresată către „aleasa Doamnă şi către copiii ei”, unii cred că termenul „aleasa Doamnă” se referă la biserică; alţii susţin că este adresată unei credincioase creştine numită „Kyria”. Cuvântul „Kyria” înseamnă în greceşte „doamnă” şi este folosit aici ca nume propriu. Primii scriitori creştini nu se referă la a doua epistolă a lui Ioan atât de des, după perioada apostolică, cum o fac pentru prima epistolă a lui Ioan, iar acest lucru se datorează faptului că aceasta a fost adresată unei persoane particulare, deci nu a intrat repede în circulaţie.

Pentru această familie devotată lui Dumnezeu, Ioan exprimă iubire, în înţelesul adevărului. El se bucură mult, aflând că fiii acestei devotate doamne merg pe calea adevărului; le recomandă să persevereze în această iubire frăţească; le arată că această iubire se manifestă umblând după poruncile Domnului. El îi avertizează împotriva înşelătoriilor anticriştilor şi că nu trebuie să aibă nimic de-a face cu ei. Ioan încheie, exprimând speranţa de a vedea curând această familie şi le transmite salutul rudelor apropiate.

3 IOAN

 

A treia epistolă a lui Ioan a fost scrisă evident după eliberarea apostololui de pe insula Patmos şi la puţin timp după cea de-a doua epistolă. Această epistolă este adresată unui anume Gaiu, un martor credincios, care arătase generozitate ajutându-i pe alți frați. Ioan îl laudă pentru că i-a ajutat pe cei care erau implicați total în lucrarea de predicare a evangheliei. Deasemenea Ioan denunță comportamentul lui Diotref și îl aprobă pe un anume Dimitrie.

Mai mult…

Ceea ce s-a spus pentru a doua epistolă a lui Ioan, referitor la timpul şi locul în care a fost scrisă, se aplică în general şi pentru a treia. Ea a fost scrisă, evident, de apostolul Ioan după eliberarea sa din Patmos şi la puţin timp după ce a scris a doua epistolă. Pe atunci se găsea în Asia Mică, probabil la Efes sau în împrejurimi. El a adresat a treia epistolă lui Gaiu, un martor credincios care arătase generozitate în a-i ajuta pe alţii din punct de vedere material. Cel puţin trei persoane din Scripturile Greceşti au acest nume. (Fap. 19:29; 20:4; Rom. 16:23; 1Cor. 1:14). Nu se poate determina cu siguranţă dacă Gaiu era unul dintre cei trei, dar, dată fiind vârsta înaintată a apostolului, pare mai probabil că nu e vorba de nici unul dintre aceştia trei, ci de un al patrulea.

Probabil, Ioan primise ştiri despre Gaiu din partea unor călători. El se bucură de veştile bune primite referitor la credinţa şi iubirea arătate de Gaiu prin fapte generoase. Îl laudă pentru că i-a ajutat pe cei care erau implicaţi total în lucrarea de predicare a evangheliei. În epistola sa, Ioan denunţă comportamentul păcătos al lui Diotref şi îl aprobă pe un anume Dimitrie. Ioan încheie, exprimând speranţa de a-l vedea curând pe Gaiu şi trimite salutări.

IUDA

 

Scriitorul acestei cărți, Iuda, era unul dintre frații de sânge al lui Isus, dar el apreciază relația din perspectiva mai importantă și se prezinta ca fiind „Iuda, rob al lui Isus și fratele lui Iacov”. Timpul în care el şi-a scris epistola nu poate fi stabilit cu precizie, dar se pare că a fost scrisă cu puțin timp înainte de anul 70 d.Cr., anul căderii Ierusalimului. Ea este o epistolă generală, care avertizează pe creştini împotriva învăţătorilor falşi, care se inflitrează neobservați și schimbă despre pedepsirea lui Dumnezeu a celor răi, datorită modului lor de a acţiona, şi despre exemplele profetice prin care se arată judecata rezervată celor răi, judecată rânduită din vechime.

Mai mult…

Scriitorul acestei epistole este identificat prin aceste cuvinte: „Iuda, rob al lui Isus şi fratele lui Iacov”. Iuda nu se numeşte apostol (au existat doi apostoli numiţi astfel). Acest lucru, deşi nu exclude posibilitatea ca el să fi fost apostolul credincios Iuda, primeşte o semnificaţie ulterioară, dacă ne gândim că scriitorul vorbeşte în epistola sa despre apostoli la persoana a treia, folosind pronumele „ei” în loc de „noi” (vers. 17,18). Scriitorul pare deci să se excludă dintre apostoli. El este „fratele lui Iacov”, iar acest Iacov se pare că este scriitorul epistolei şi era un frate al lui Isus. Aceasta ar însemna că şi Iuda era un frate al lui Isus; şi de fapt numele său apare în enumerarea fraţilor lui Isus. (Mat. 13:55; Mar. 6:3; a se vedea şi Ioan 7:5 şi Fapte 1:14). Apreciind înrudirea sa cu Regele Isus Christos, Iuda se defineşte ca fiind rob al lui Christos, mai degrabă decât frate al lui Isus.

Timpul în care a fost scrisă epistola, nu poate fi stabilit cu certitudine. Totuşi, asemănarea sa cu al doilea capitol al celei de-a doua epistole a lui Petru, arată că în perioada în care au fost scrise cele două epistole, existau condiţii asemănătoare. În baza acestui lucru, mulţi cred că epistola lui Iuda a fost scrisă în aceeaşi epocă cu a doua epistolă a lui Petru, adică spre 64 d.Chr. În susţinerea acestei păreri vine posibilitatea că ea a fost scrisă înainte de distrugerea Ierusalimului, în 70 d.Chr., deoarece Iuda nu face nici o referire la căderea acestei cetăţi. Desigur, apostolul Ioan a scris după căderea Ierusalimului şi totuşi nu a făcut referire la aceasta, dar situaţia lui Iuda este diferită. El îşi susţine argumentele principale menţionând judecăţile divine specifice executate împotriva păcătoşilor (vers. 5-7). Pare probabil că, dacă Ierusalimul ar fi fost deja distrus, el s-ar fi referit la această calamitate, atât de proaspătă în mintea cititorilor săi, în special datorită faptului că Isus o prezisese. De aceea, epistola lui Iuda a fost scrisă, probabil, cu puţin înainte de anul 70 d.Chr.

Epistola lui Iuda nu a fost adresată unei adunări, biserici, grup sau persoane anume, ci este o scrisoare generală care a circulat printre toţi creştinii. Epistola îi avertizează împotriva învăţătorilor falşi, care se infiltrează neobservaţi şi schimbă evlavia în desfrânare şi îi renegă pe Dumnezeu şi pe Christos. Iuda aminteşte apoi cititorilor săi, cum Dumnezeu i-a pedepsit pe răufăcători în trecutul îndepărtat. Din respect pentru Dumnezeu, ca Demnitarul Suprem, arhanghelul Mihail nu a îndrăznit să rostească împotriva Diavolului „o judecată de ocară”, când se certa cu el pentru trupul lui Moise; dar aceste dobitoace fără minte, batjocoresc dregătoriile şi stăpânirea teocratică. Sunt ca ucigaşul Cain, ca lacomul Balaam, ca nişte nori fără apă, ca nişte pomi fără fructe care trebuie să fie smulşi, ca nişte valuri înfuriate ale mării care îşi spumegă ruşinile lor, ca nişte stele rătăcitoare cărora le este păstrată negura întunericului. Prezenţa lor contaminează adunările creştine. Cu multe secole înainte de potopul lui Noe, credinciosul Enoh le-a prezis acestor nelegiuiţi timpul în care Christos şi oştirile Sale vor executa judecata împotriva lor. Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu şi ai lui Christos, trebuie să-i evite pe aceşti murmurători şi nemulţumiţi, care umblă pe calea poftelor proprii, fălindu-se şi lăudându-i pe oameni, pentru a avea avantaje; slujitorii credincioşi trebuie să-şi amintească cuvintele lui Isus şi avertismentul apostolilor, despre venirea acestor batjocoritori. Zidiţi-vă în credinţă. Păstraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu. Arătaţi milă, dar urâţi până şi haina mânjită de carne. Ale Aceluia care vă poate scăpa de cădere şi vă poate păstra curaţi, ale lui Iehova Dumnezeu să fie slava, mărirea, puterea şi stăpânirea, pentru veşnicie – vers. 1-25.

APOCALIPSA

 

„Descoperirea lui Isus Christos, pe care i-a dat-o Dumnezeu” sunt cuvintele de început ale ultimei cărţi a Bibliei, prin acestea fiindu-ne descoperit că Iehova Dumnezeu a revelat aceste adevăruri lui Isus Hristos, iar Isus Hristos a trimis descoperirea slujitorilor săi de pe pământ, comunicând aceste lucruri lui Ioan şi poruncindu-i să le scrie într-o carte. Cartea a fost scrisă într-o vreme când persecuţia era maximă. Dovezile arată că a fost scrisă în anul către anul 96. Contextul în care a scris și subiectul tratat în Apocalipsa explică stilul diferit folosit de același apostol Ioan față de cel folosit în evanghelia și epistolele pe care le-a scris. Apocalipsa este adresată „celor şapte biserici care sunt în Asia”, dar adresarea folosită în ea indică faptul că este destinată întregii biserici creștine. Cartea este o descoperire pentru toţi „robii Săi”, mai ales pentru cei care trăiesc „în zilele din urmă”, când „vreme e aproape” (Apocalips 1:1-4). În ea sunt descrise viziuni după viziuni până la sfârşitul cărţii.

Mai mult…

„Descoperirea lui Isus Christos, pe care i-a dat-o Dumnezeu”. Aceste cuvinte de început ale ultimei cărţi a Bibliei, îi identifică în mod corect pe adevăraţii Descoperitori, spre deosebire de titlul dat acestei cărţi de multe versiuni ale Bibliei. Aceasta nu este o descoperire a lui Ioan şi nici nu este Ioan descoperitorul. Iehova Dumnezeu a descoperit unele lucruri lui Isus Christos, iar Isus Christos a trimis descoperirea sa slujitorilor săi de pe pământ, comunicând aceste lucruri lui Ioan şi poruncindu-i să le scrie într-o carte. Iehova Dumnezeu şi Isus Christos sunt Revelatorii. Termenul „Descoperire” sau „Revelaţie” corespunde cuvântului grec Apokalupsis, din care derivă cuvântul românesc „Apocalipsa”.

Incontestabil, numele scriitorului este Ioan. (1;1, 4, 9 – 11, 19; 21:2; 22:8). Dar întrebarea care se pune este: care Ioan? Apostolul Ioan şi nu un alt Ioan, un creştin care ar fi trăit mai târziu, cum pretind criticii moderni. Ei spun că stilul viguros al scriitorului cărţii Apocalipsei, cu limbajul ei figurativ şi cu spiritul ei de răzbunare şi de nimicire fără milă a duşmanilor lui Dumnezeu, nu se potriveşte cu spiritul iubitor al scriitorului Evangheliei şi al scrisorilor apostolului Ioan. Ei uită că apostolul Ioan a fost numit de către Isus „Boanerges”, adică unul dintre „fiii tunetului”. El trebuie să fi fost un ucenic foarte energic, care ar fi coborât foc din cer asupra capului duşmanilor lui Dumnezeu, dacă asta ar fi fost voinţa lui Dumnezeu. (Mar. 3:17; Luca 9:54). Întregul conţinut al Apocalipsei poate fi pus în armonie cu spiritul apostolului Ioan, care şi-a scris evanghelia în termeni atât de plini de iubire. Subiectul tratat în Apocalipsă este foarte diferit de cele tratate în Evanghelia şi epistolele lui Ioan; de asemenea, împrejurările în care a scris Apocalipsa erau diferite. Aceste lucruri explică cu uşurinţă schimbarea de limbaj şi de stil.

Istoria de la începutul erei creştine, confirmă că apostolul Ioan a fost scriitorul. Istoria validează declaraţia Bibliei, cum că apostolul Ioan a fost exilat la Patmos, pentru credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Iustin Martirul, aproximativ în anul 150 d.Chr., a spus: „Un om dintre noi, al cărui nume era Ioan, unul dintre apostolii lui Christos, într-o revelaţie care i-a fost făcută, a profeţit că credincioşii în Christosul nostru, vor trăi o mie de ani în [noul] Ierusalim”. Mulţi alţi scriitori, din secolul următor morţii apostolului Ioan, atestă că el a fost scriitorul Apocalipsei. Atât dovezile interne, cât şi cele externe, stabilesc fără îndoială, că scriitorul Apocalipsei a fost apostolul Ioan.

Ioan a fost exilat pe insula Patmos, situată aproape de coasta vestică a Asiei Mici, pentru credincioşia sa în mărturisirea lui Iehova Dumnezeu şi a lui Isus Christos. În timp ce el se găsea în acel loc, a primit o serie de viziuni şi i s-a poruncit să le noteze în scris. Este lipsit de raţiune să credem că zelosul Ioan ar fi zăbovit să se supună poruncii de a scrie, care venea de la Christos (Ap. 10:4). De aceea, Ioan trebuie să fi notat viziunile Apocalipsei, chiar pe mica insulă Patmos.

Dar când? Într-o vreme în care persecuţia era intensă, în care se luau măsuri severe, cum era cea a exilului. Au existat două persecuţii în timpurile apostolice: cea sub împăratul roman Nero (64-68 d.Chr.) şi cea care a survenit la sfârşitul domniei împăratului Domiţian, în anul 96 d.Chr. Deşi unii critici susţin că Ioan a fost exilat în timpul persecuţiei lui Nero şi că Apocalipsa a fost scrisă în acel timp, ei cred aceasta din cauza interpretărilor personale, pe care ei le dau profeţiilor din carte. Majoritatea dovezilor demne de încredere indică faptul că Ioan a fost exilat la Patmos în timpul persecuţiei domiţiene. În secolul II, Irineu a spus: „Ea (Apocalipsa) a fost dată nu cu multă vreme în urmă, aproape contemporan cu noi, la sfârşitul domniei lui Domiţian.” Eusebiu relatează un lucru cunoscut în vremea sa, după care apostolul Ioan a fost exilat la Patmos, pentru credinţa sa în Dumnezeu, în timpul persecuţiei lui Domiţian. Domnia lui Domiţian s-a încheiat la sfârşitul anului 96. Succesorul său, Nerva, i-a eliberat pe mulţi dintre exilaţii lui Domiţian, printre care se crede că a fost şi Ioan. Dar în acea vreme apostolul scrisese deja Apocalipsa, către 96 d.Chr. Traian i-a succedat lui Nerva în anul 98 şi se crede că apostolul a murit în al treilea an al domniei lui Traian (100 d.Chr.).

Apocalipsa este adresată „celor şapte biserici care sunt în Asia”. Dar erau mai mult de şapte biserici în acea provincie romană. A fost probabil ales „şapte”, deoarece acest număr era considerat sfânt şi însemna desăvârşire, dar adresarea indică întreaga biserică creştină şi pe toţi cei ce considerau că-i aparţin. Această înţelegere este susţinută de versetul iniţial: „Descoperirea… ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.“ Cartea este o revelaţie pentru toţi „robii Săi”, mai ales pentru cei care trăiesc în „zilele din urmă”, când „vremea e aproape” – Ap. 1:1-4.

După o introducere generală şi salut şi după ce a stabilit prezenţa lui Ioan în Patmos (1:1-9), sunt descrise viziuni după viziuni, până la sfârşitul cărţii (1:10 – 22:7). Prima viziune îl descoperă pe Isus Christos slăvit, care trimite mesaje separate celor şapte biserici. Dintre acestea şapte, cea din Smirna şi cea din Filadelfia sunt singurele care nu sunt mustrate. Mai ales Smirna este lăudată şi primeşte promisiunea: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” Cei care au urechi de auzit trebuie să asculte şi să fie atenţi la aceste mesaje venite de la Rege – 1:10 – 3:22.

Următoarea viziune e aceea a tronului lui Dumnezeu. Cel care stă pe el, este înconjurat de 24 de bătrâni şi de patru făpturi vii, cu înfăţişare neobişnuită. Cel care stă pe tron, are o carte pecetluită cu şapte peceţi, pe care nimeni nu le poate rupe, cu excepţia Mielului lui Dumnezeu. În timp ce el rupe sigiliile unul după altul, viziunea se extinde. Un războinic victorios pe un cal alb, precede intrarea altor patru călăreţi, care anunţă necaz pentru „pământul” lui Satan. Se văd apoi urmaşii lui Christos, care au suferit martiriul; oamenii puternici al lui Satan sunt îngroziţi de un mare cutremur, de întunecarea soarelui şi a lunii şi de căderea stelelor. Ioan vede apoi în viziune pe cei 144.000 de pecetluiţi ai Israelului spiritual şi, pe lângă aceştia, o mare mulţime din toate naţiunile, care slujeşte înaintea tronului lui Dumnezeu. Cu ruperea celei de a şaptea peceţi, apar în viziune şapte îngeri care sună din trâmbiţă – 4:1 – 8:6.

În timp ce fiecare înger sună din trâmbiţa sa, vin urgii peste organizaţia lui Satan. Cuvinte impresionante sunt folosite pentru a descrie aceste urgii ce cad asupra pământului, mării, fluviilor şi fântânilor, la sunetul trâmbiţelor. A patra trâmbiţă aduce întunecarea unei treimi din soare, din lună şi din stele. O stea cade pe pământ, în sunetul celei de-a cincea trâmbiţe şi provoacă plaga unei armate de lăcuste. Dar când al şaselea înger sună din trâmbiţă, vin alte lovituri şi un mare măcel; plăgile nu-i fac pe oamenii rămaşi să se căiască de păcatele lor. Apare un înger cu o cărticică. Ioan o mănâncă şi o găseşte dulce ca mierea în gură, dar amară în pântecele său. I se spune că cetatea sfântă va fi călcată în picioare de neamuri timp de 42 de luni, că timp de 1260 de zile, doi martori ai lui Dumnezeu vor profeţi îmbrăcaţi în saci, că vor fi apoi ucişi de fiara lui Satan, dar că mulţimile neamurilor vor fi îngrozite, când martorii vor fi readuşi la viaţă de duhul lui Iehova Dumnezeu. Atunci, al şaptelea înger duce trâmbiţa la gură şi sună. Un puternic cor ceresc cântă: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Christosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.” Atotputernicul Dumnezeu şi-a arătat puterea şi Regele său uns domneşte! A venit vremea pentru judecata morţilor, pentru a fi răsplătiţi sfinţii şi profeţii şi cei care se tem de Dumnezeu şi pentru a fi distruşi cei care distrug pământul! Dar neamurile pământului sunt mâniate – 8:7 – 11:19.

În simbol, o femeie în cer naşte un fiu de parte bărbătească; Mihail şi îngerii lui luptă împotriva Diavolului şi demonilor săi; păcătosul seducător şi hoardele sale sunt aruncaţi pe pământ, unde ei sunt responsabili pentru nenorocirile ce se înmulţesc; ei urmăresc rămăşiţa urmaşilor lui Christos, pentru a o persecuta (12:1-17). Apoi iese din mare fiara cu şapte capete şi zece coarne. Ea uimeşte lumea, iar omenirea se închină Balaurului, care îi dă puterea lui. Vine apoi o fiară cu două coarne asemănătoare cu ale unui miel, care face minuni. Este făcut un chip al primei fiare; decretul păcătos spune că toţi cei care nu i se închină, trebuie să moară. Fără semnul fiarei, nimeni nu poate cumpăra sau vinde. Numărul ei este 666 – 13:1-18.

Pe muntele ceresc Sion, stă în picioare Mielul lui Dumnezeu, iar cu el sunt cei 144.000 de moştenitori răscumpăraţi dintre oameni. Ei cântă o cântare nouă în faţa tronului. Apar îngeri, unul cu evanghelia veşnică pentru a fi predicată, un altul care strigă că Babilonul a căzut, un al treilea care îi condamnă pe închinătorii fiarei să bea din cupa mâniei lui Dumnezeu, iar cei care vor muri de acum înainte în Domnul, sunt declaraţi binecuvântaţi, în timp ce un înger al lui Dumnezeu seceră roadele pământului, iar un altul aruncă roadele în teascul mâniei lui Dumnezeu, unde sunt călcate în picioare (14:1-20). O altă viziune arată şapte îngeri cu şapte cupe, ce conţin ultimele şapte plăgi (15:1-8). Nici o parte a lumii lui Satan nu va scăpa de plăgile vărsate din aceste cupe. Îngerii le varsă pe pământ, pe mare, pe râuri, pe fântâni, pe soare, pe tronul fiarei, pe marele fluviu Eufrat şi în aer! Când e vărsată a şasea cupă, este arătat că demonii lui Satan îşi adună organizaţia la Armaghedon – 16:1-21.

Apoi apare o curvă împodobită, aşezată pe o fiară de culoare stacojie, cu şapte capete şi zece coarne. Aceasta este Babilonul, mama curvelor! Această fiară apăruse o dată, apoi a dispărut, reapărând acum călărită de curvă. Această curvă o mână într-un război sinucigaş cu Mielul lui Dumnezeu, dar înainte de a suferi distrugerea veşnică, fiara o aruncă pe curvă şi se răzbună pe ea cu o mare furie distrugătoare (17:1-18). Această viziune se opreşte aici, dar cea care urmează confirmă căderea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu primeşte porunca de a ieşi din el. Păcatele sale s-au urcat până la cer şi lui îi este dată o pedeapsă dublă, care îl aruncă în distrugere, ca pe o piatră de moară aruncată în mare. La căderea ei, căpeteniile lumii lui Satan plâng şi o bocesc. Dar cerurile lui Dumnezeu se bucură. Răzbunarea a venit. – 18:1-24.

Cele două capitole care urmează descriu viziunea bătăliei duse până la sfârşitul decisiv al lui Satan şi al armatei sale de vipere. După ce i s-a dat viziunea nunţii Mielului, Ioan îl vede pe Christos, „Regele regilor şi Domnul domnilor”, care îşi conduce armatele sale cereşti împotriva tuturor celorlalţi adversari. Chiar şi Satan este întemniţat în moarte, pentru o mie de ani, timp în care Christos şi binecuvântaţii Săi sfinţi domnesc şi judecă omenirea, iar la sfârşitul acestei perioade, Satan este dezlegat din nou pentru o scurtă perioadă, pentru a-i supune pe locuitorii lumii noi a lui Iehova la o încercare finală. Imediat după aceea, acest păcătos este distrus pentru totdeauna, împreună cu cei pe care îi înşală – 19:1 – 20:15.

Într-o lumină de glorie supremă, seria viziunilor lui Ioan se încheie cu apariţia cerurilor noi şi pământului nou ale lui Iehova. Ierusalimul ceresc se arată în maiestuoasa sa splendoare. Iehova Dumnezeu şi Isus Christos îl luminează cu atâta putere, încât fac să pălească soarele de la miezul zilei, iar în această cetate cerească, popoarele aduc glorie şi onoare. De la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, izvorăşte un râu curat cu apa vieţii, iar pe malurile lui creşte copacul vieţii, pentru folosul slujitorilor lui Dumnezeu – 21:1 – 22:7.

Versetele de încheiere (8-21) conţin o invitaţie la a bea apa vieţii. Această invitaţie este făcută de Duh şi Mireasă. Cei care aud această invitaţie, să vină să bea, fără plată, apa vieţii. Aceste versete care constituie încheierea Apocalipsei, avertizează din nou de a nu se adăuga şi de a nu se scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, căci Cuvântul Său ţine în veci şi a ajuns până în zilele noastre. Prin acesta, noi suntem „ECHIPAŢI PENTRU ORICE LUCRARE BUNĂ”.