A doua venire a lui Cristos

 

Profeții care dezvăluie timpul, scopul și modul venirii lui Isus a doua oară

 

Iehova Dumnezeu este suveranul absolut al Universului, iar în această calitate El este acela care determină ce fel de guvernare să stăpânească în univers. Felul de guvernare hotărât de Iehova peste creaturile sale este o guvernare teocratică, ceea ce înseamnă că participă direct la numirea celor din administrația guvernului. Astfel, Iehova l-a numit pe heruvimul ocrotitor, Lucifer, să exercite o guvernare protectoare peste prima pereche umană: Ezechiel 28:13,14. Datorită rebeliunii a fost imediat îndepărtat din funcția deținută și, în același timp i s-a retras dreptul de a fi reprezentantul lui Iehova Dumnezeu. Mai mult, Iehova îl înștiințează pe acesta despre condamnarea sa definitivă prin cuvinte profetice care în același timp oferă o rază de speranță pentru urmașii primei perechi: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Pentru a întări credința oamenilor în împlinirea acestei profeții, pe parcusul timpului Iehova a creat tablouri profetice, a inspirat profeții și vedenii și a încheiat legăminte, toate spre a dezvălui: identitatea sămânței, acțiunile întreprinse de aceasta dar și timpul când aceste lucruri se vor derula effectiv.

Prima prefigurare a seminței a fost Melchisedec, împăratul Salemului, a cărui funcție dublă de împărat-preot identifica deja primele calități ale sămânței reale: va fi autorizat de Iehova să stea ca Împărat pe tronul lui Iehova și să îndeplinească serviciul preoțesc: Geneza 14:1-20, Evrei 7:1-3, Psalmii 110:1-4

Apoi, printr-un legământ încheiat cu David, Iehova dezvăluie linia împărătească a seminței și baza legală prin care aceasta va avea dreptul de domnie. Psalmii 89:3,4 Acest legământ pentru Împărăție mai întâi acredita faptul că împărăția tipică va fi reprezentată de urmașii lui David, dar în principal dezvăluie că adevăratul Împărat se va naște din linia genealogică a lui David și va fi autorizat să domnească în calitate de moștenitor permanent al legământului pentru Împărăție: 2Cronici 13:5; Luca 1:32; Fapte 13:23

Isus a îndeplinit condiția cerută de acest legământ, El însuși numindu-se „rădăcina și sămânța lui David”. Apocalipsa 22:16 Atunci când a fost botezat la vârsta de 30 ani, Isus a fost născut drept Fiul spiritual al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că a primit desemnarea pentru perspectiva vieții spirituale în ceruri prin înviere, deoarece numai ca „Fiu spiritual” putea îndeplini rolul „seminței femeii” de a zdrobi capul șarpelui conform profeției din Geneza 3:15. Matei 3:16,17. Dar până la realizarea acestei perspective Isus și-a dedicat viața pentru îndeplinirea scopului pentru care a venit pe pământ ca om perfect: pe de o parte să facă de cunoscut oamenilor Numele și Cuvântul Tatălui său, Împărăția, șI în același timp printr-o ascultare deplină față de Tatăl său să-și dovedească integritatea prin cele mai severe încercări venite din partea Diavolului, care au culminat cu uciderea sa – aceasta fiind o expresie a „zdrobirii călcâiului seminței femeii lui Dumnezeu”. Ioan 17:6,14; Ioan 18:37, Matei 4:17; Evrei 5:8,9. Prin faptul că a murit loial față de Dumnezeu: s-a jertfit pentru a deschide calea răscumpărării tuturor oamenilor și apoi a dovedit că este demn de a ocupa cea mai înaltă poziție în Univers după Tatăl său. Matei 20:28; Filipeni 2:8-10

De aceea Tatăl său a treia zi l-a înviat cu trup spiritual, iar El  apropiindu-se de discipolii săi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ”. Fapte 10:40; 1Petru 3:18; Matei 28:18. Prin aceste cuvinte Isus a confirmat faptul că a primit de la Tatăl său autoritatea și dreptul de domni în calitate de moștenitor legal al legământului pentru Împărăție.

Discipolii, aflând informația de mai sus și având cunoștință din timpul când umblau cu Isus,  despre venirea Împărăției în viitor cât și despre promisiunea lui că se va întoarce înainte de înălțarea Sa, l-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel? El le-a răspuns: Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele, pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa”.  Luca 22:18; Ioan 14:3; Fapte 1:6,7. Prin acest răspuns află că nu atunci va fi „așezată” Împărăția sa, deoarece nu a sosit timpul fixat de Dumnezeu pentru aceasta. Cu toate acestea la Rusalii apostolii sunt luminați de Duhul Sfânt în privința poziției lui Isus după înălțare, anume că se află la dreapta lui Dumnezeu, deoarece Petru în discursul său citează Psalmul 110:1 „Șezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi sub picioarele tale” Fapte 2:33,34.

Întrebarea care solicită un răspuns acum este: Care a fost motivul pentru care Isus ,deși uns deja Împărat, nu a început exercitarea domniei sale? Motivul a constituit faptul că încă nu s-au încheiat „vremurile neamurilor” stabilite pentru „călcarea” Ierusalimului, despre care a vorbit Isus citat de Luca în Luca 21:24. Acum din nou se impun două întrebări esențiale:

  1. Care a fost rațiunea hotărârii unui timp de zdrobire a Ierusalimului?
  2. Când a început și cât a durat această perioadă de timp?

În ce privește prima întrebare, putem nota două motive; iată-le: datorită faptului că națiunea aleasă a lui Dumnezeu s-a îndepărtat foarte mult de la cerințele divine stabilite în Lege, Iehova a hotărât pedepsirea aspră a națiunii și lepădarea administrației centrale de la Ierusalim. „Domnul…a lepădat pe împărat și pe preot…și-a lepădat locașul Său cel sfânt.” Plângerile lui Ieremia 2:5-7. Însă este remarcat faptul că această „lepădare” a Împăratului, respectiv a acelei Împărății tipice nu a însemnat anularea legământului pentru Împărăție încheiat cu David, deoarece în timp ce este făcut acest anunț al „lepădării”, este dezvăluită și preluarea funcției Împărătești „la venirea Aceluia care are drept la ea” (trad. Cornilescu) Ezechiel 21:25-27 Noua Traducere în Limba Română (NTR)  redă mai exact: „Cât despre tine, păgân și ticălos prinț al lui Israel, căruia ți-a venit ziua, vremea pedepsei finale, așa vorbește Stăpânul Domn:  „Să i se îndepărteze turbanul! Să i se dea jos coroana! …O ruină voi face din el! …Și aceasta până va veni cel care are dreptul asupra lui; lui îl voi da!” Astfel observăm că de la căderea ultimului împărat al lui Iuda, Zedechia și până la venirea moștenitorului legal și permanent al legământului pentru Împărăție a existat o perioadă de timp stabilit în care li s-a permis națiunilor lumii să controleze pământul fără vreun amestec din partea vreunei împărății a lui Dumnezeu. Națiunile aveau așadar „mână liberă” de la Dumnezeu să demonstreze că pot aduce pe pământ prosperitate, pace, alinare și eșecul previzibil al națiunilor în obținerea acestor deziderate să dovedească în plus necesitatea evidentă, absolută a domniei Împărăției lui Dumnezeu. Acestea sunt motivele stabilirii „vremurilor neamurilor”.

În ceea ce privește răspunsul la cea de a doua întrebare, să lămurim mai întâi când a început acest timp al națiunilor. Chestiunea esențială este: când și cum s-a petrecut părăsirea Împărăției tipice a națiunii lui Dumnezeu? Iată faptele istorice relatate în Biblie și confirmate  de unele surse istorice:

La 5 ani după ce Babilonul învinge Egiptul, în anul 620 îCr. declară război ținutului independent al lui Iuda și împăratului său Ioiachim pentru a-l face tributar. Întrucât Ioiachim se răscoală pentru a scăpa de jug, Nebucadnețar declanșează un nou atac în anul 618 îCr. și îl duce pe Ioiachin succesorul lui Ioiachim împreună cu elita țării în captivitate. În același timp îi mai dă o șansă Ierusalimului ca unui stat susținător permițându-i lui Zedechia să fie uns în anul 617. 2Regi 24:1,7 ; 2Cronici 36:5-10. Zedechia la rândul său încearcă să scape de jugul babilonian prin rebeliune, dar aceasta provoacă un al treilea atac din partea lui Nebucadnețar, care de data aceasta vine hotărât să provoace distrugeri masive. Asediul este declanșat în al 9 lea an de domnie a lui Zedechia, după calendarul nostru în 18, 19 ianuarie 608 îCr; se declanșează foamete mare în cetate, iar Zedechia la începutul lui iulie 607 fuge cu un grup printr-o breșă creată în zid, este prins, urmând să fie dus în captivitate.

În 30, 31 Iulie 607 soldații babilonieni incendiază orașul, astfel în 3 zile palatul regal și Templul sunt distruse, iar atunci când Ghedalia guvernator numit peste un grup important  din țară este ucis, iar grupul incluzând și pe Ieremia părăsește țara în 21, 22 Septembrie 607 îCr, se poate considera că țara a ajuns în dezolare și tot controlul țării a ajuns în mâinile babilonienilor. Acest lucru practic marchează începutul domniei națiunilor asupra Ierusalimului „cetatea marelui Împărat” care era sediul scaunului de domnie a Împărăției tipice a lui Iehova. Matei 5:35

Înainte de a trece la durata „vremurilor neamurilor”, trebuie să menționăm faptul că în general istoria laică nu este de acord cu data de 607 îCr. ca an de cădere a Ierusalimului, deși această dată poate fi dovedită folosindu-ne de anumite dovezi istorice. De exemplu Nabonidus Cronicle confirmă faptul că în Octombrie 539 Cirus ocupă Babilonul, iar conform unei table de lut descoperite, primul an de domnie a lui Cir după calendarul nostru a început în 4 Aprilie 538. Din Aprilie 538 – Aprilie 537 este primul an al domniei lui Cir, iar conform  Ezra 1:1-3 în acest an a fost emis decretul care prevedea întoarcerea unei rămășițe în Ierusalim pentru a reconstrui Templul. Întrucât perioada de robie hotărâtă a fost de 70 de ani, și care s-a încheiat odată cu decretul emis și pus în aplicare, este foarte simplu de calculat faptul că robia a început în anul 607 îCr. (2Cronici 36:21; Ieremia 25:12, Zaharia 1:12). (Pentru detalii vezi Babylonian Chronology 626 B.C.-A.D. 45, by Parker and Dubberstein, 1942 și tabla cuneiformă “Strassmaier, Cyrus No. 11”).

Și acum să vedem care este durata acestei perioade stabilită pentru domnia neîntreruptă a neamurilor. Așa cum notam la început, pentru a întări credința noastră în realizarea lucrurilor promise, Iehova a inspirat vedenii și profeții care astăzi se găsesc în Biblie. Una dintre acestea înregistrată în cartea lui Daniel capitolul 4 constituie „cheia” dezvăluirii perioadei care ne interesează. Nebucadnețar, împăratul Babilonului a visat un copac înalt, cu frunze frumoase, din roadele lui se hrăneau multe făpturi. Un străjer sfânt strigă: să taie copacul, să risipească roadele, dar trunchiul să-l lase legat cu lanțuri de fier și de aramă. (Vezi visul în detaliu la Daniel 4:10-15) Apoi adaugă: „Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară și vor trece șapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată…ca să știe cei vii că Cel Prea Înalt stăpânește peste împărăția oamenilor, că o dă cui îi place și înalță pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!” (Daniel 4:16,17). Daniel este rugat de Nebucadnețar să interpreteze visul pe care mai marii lui n-au fost în stare să-l interpreteze, iar el cu ajutorul Celui Atotputernic a arătat înțelesul visului.

Visul, într-un sens restrâns, prezice lucrurile care se vor petrece chiar cu Nebucadnețar, copacul înalt reprezentând-ul chiar pe el, deoarece era liderul Babilonului devenit imperiu mondial și atrăgând atenția întregii lumi. (Daniel 4:20-22). Tăierea copacului tot într-un cadru restrâns ilustrează căderea temporară a lui Nebucadnețar din funcția sa de stăpân al Babilonului, mai precis pentru „7 vremuri”, și apoi decăderea lui într-o stare înjositoare, lucru care s-a și întâmplat la un an după interpretarea visului. (Daniel 4:23-25; Daniel 4:28-32). Lăsarea trunchiului legat cu lanțuri reprezintă faptul că Nebucadnețar nu a pierdut domnia definitiv, ci după aceste 7 vremuri va fi reinstalat în funcție, deoarece va recunoaște „stăpânirea Celui ce este în ceruri”. (Daniel 4:26). După cum spune raportul biblic, la expirarea celor 7 vremi Nebucadnețar și-a recăpătat mintea, a început să recunoască suveranitatea Celui Prea Înalt și a fost restabilit în funcția sa inițială. (Daniel 4:34–36).

Aceasta a fost însă doar împlinirea într-un sens restrâns sau în miniatură a visului profetic; iată de ce: Nebucadnețar a fost instrumentul lui Iehova folosit pentru călcarea Ierusalimului necredincios, el a stăpânit peste Ierusalim prin permisiunea lui Iehova, însă restabilirea lui la sfârșitul celor 7 vremuri ca împărat al Babilonului, în urma recunoșterii stăpânirii lui Dumnezeu, nu a însemnat pentru Ierusalim sfârșitul „călcării” sale, întrucât nu s-a întâmplat nimic deosebit pentru Ierusaim. Astfel Isus peste 600 de ani mai târziu încă vorbea despre această călcare ca despre ceva care era în curs. (Luca 21:24). De aici se poate înțelege foarte ușor că visul are o însemnătate profetică mult mai largă și inclusiv perioada de 7 vremuri se referă la un timp mult mai îndelungat.

Așadar în sens larg, copacul înalt reprezintă exercitarea unei stăpâniri autorizate sau de drept pe baza legământului pentru Împărăție. Tăierea acestuia ilustrează înlăturarea stăpânirii autorizate de Dumnezeu. Lăsarea trunchiului legat cu lanțuri indică faptul că deși stăpânirea de drept a fost înlăturată, legământul pentru Împărăție nu a fost anulat ci doar suspendat până la expirarea celor 7 vremuri, când Iehova îl va dezlega pentru a produce din nou roade.

Și acum să vedem cât măsoară aceste 7 vremuri în sens simbolic?

În Biblie dacă sunt menționate perioade de timp însemnând luni sau ani, este folosit anul lunar. (În paranteză fie spus un astfel de an obișnuit era mai scurt cu 11 zile decât anul solar, iar pentru armonizarea calendarelor lunare cu cele solare în anumiți ani s-a adăugat cea de a 13 –ea lună.) Un an lunar obișnuit era alcătuit din 12 luni de câte 30 zile totalizând 360 de zile. Acest lucru poate fi dovedit prin faptul că același period de timp la Apocalipsa 12:6,14 este socotit mai întâi prin 1260 de zile și apoi printr-o vreme, vremi și jumătatea unei vremi. Astfel 1260 de zile corespund cu 42 de luni de 30 de zile, respectiv 3 ani și jumătate. De aici rezultă că 7 vremi corespund cu 2520 de zile. Dar trebuie să ținem cont că datorită lipsei de credință a națiunii lui Israel în suveranitatea lui Iehova, peregrinajul lor în pustie stabilit la 40 de zile a fost schimbat în 40 de ani ca pedeapsă pentru fărădelegile lor, conform unei reguli „un an pentru fiecare zi”. (Numeri 14:34; Ezechiel 4:6). Întrucât din nou vorbim despre pedepsirea națiunii alese începând cu anul 607 îCr, aplicând regula un an pentru o zi, cele 2520 de zile de fapt reprezintă 2520 de ani.

Iată că în sfârșit avem răspunsul la întrebarea cât a durat perioada „vremurilor neamurilor”, iar cunoscând și de când se socotește aceasta, putem afla când se termină. De la 607 îCr până la anul 1 îCr au trecut 606 ani. De la anul 1 îCr la anul 1 dCr se socotește 1 an deoarece în vechime matematicienii nu lucrau cu zero. (Vezi The Westminster Dictionary of the Bible, pg. 102.) Astfel scăzând din cei 2520 ani 606 de ani scurși dinaintea erei noastre, ajungem în era noastră la anul 1914, an care are o însemnătate deosebită, deoarece marchează nu numai sfârșitul celor 7 vremi de domnie neîntreruptă a națiunilor ci și oferirea stăpânirii autorizate „Aceluia care are drept la ea”, și anume „cel mai de jos dintre oameni.” (Ezechiel 21:27; Daniel 4:17). Acesta evident a fost Isus Cristos, umilit la extrem atunci când a fost pe pământ, dar care prin credincioșia Sa testată a câștigat dreptul de a fi moștenitorul permanent al legământului pentru Împărăție. Acum, la expirarea „vremurilor neamurilor”, era gata să-și exercite puterea de domnie. În cuvinte simbolice David prevăzuse acest lucru când scrie la Psalmii 110:2: „Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: „Stăpânește în mijlocul vrăjmașilor Tăi”.

Aceasta înseamnă că scopul primordial al celei de-a doua sa prezențe era tocmai exercitarea domniei în mijlocul vrăjmașilor, în calitate de Împărat autorizat, eveniment descris de apostolul Ioan în alte cuvinte simbolice drept „nașterea copilului de parte bărbătească”, ceea ce înseamnă de fapt nașterea Împărăției. Tot Ioan descrie momentul: „Și în cer s-au auzit glasuri puternice cari ziceau: „Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Cristosului Său. Și El va împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15).

Așadar, în persoana lui Isus Cristos Împărăția a fost stabilită și, primind de la Tatăl său dreptul de domnie, declanșează războiul din cer împotriva organizației balaurului pentru a pune „pe vrăjmași sub picioarele sale” pentru puțină vreme, ca apoi să urmeze „zdrobirea capului șarpelui”, în împlinirea profeției din Geneza 3:15. „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana…a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui. Și am auzit în cer un glas tare care zicea: Acum a venit mântuirea, puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâșul fraților noștrii… a fost aruncat. De aceea bucurați-vă ceruri și voi care locuiți în ceruri! Vai de voi, pământ și mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi cuprims de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme.” (Apocalipsa 12:7-12; vezi și Romani 16:20).

Astfel în această perioadă de „puțină vreme” menționată în Apocalipsa, adică de la 1914 și până la „zdrobirea capului șarpelui” se poate vorbi despre prezența lui Isus și în același timp de sfârșitul actualului sistem de lucruri, deoarece apostolii leagă venirea – Trad. Rotherham, Emphatic Diaglott,  Young  „prezența” – sa a doua oară, cu sfârșitul veacului atunci când îl întreabă pe Isus: „Când se vor întâmpla aceste lucruri și care va fi semnul venirii -prezenței- Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” Matei 24:3

Așadar de la anul 1914 se poate spune că Isus Cristos este prezent, dar întrebarea este: L-a văzut cineva? Aici este important să lămurim câteva aspecte legate de modul venirii respectiv prezenței sale a doua oară. Primul aspect este acela că „venirea” sa nu a constat în venirea sa pe pământ într-un trup fizic, deoarece nu putea îndeplini misiunea dacă venea să domnească pe un tron pământesc și, în plus, nu se putea umili din nou pentru a deveni inferior îngerilor ca om. Psalmii 110:1; Isaia 66:1; Evrei 1:2-6; Ioan 17:5; Filipeni 2:9-11.

El dimpotrivă a făcut de cunoscut că nu va mai fi văzut în trup fizic, deoarece va deveni Fiu spiritual, iar atunci când se va întoarce va veni în slavă. (Ioan 14:19; 1 Petru 3:18; Matei 24:30; Matei 16:27). Aici trebuie să remarcăm faptul că ceea ce le-au transmis îngerii apostolilor care priveau înălțarea lui Isus nu indică venirea în trup fizic a lui Isus, deoarece „în acelaşi fel” nu înseamnă „în acelaşi trup”. „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1:11). Îngerii nu au spus că Cristos va reveni sub forma pe care o avea urcând la cer, ci că modul întoarcerii sale va fi asemănător cu cel al plecării sale în cer. Astfel după cum doar discipolii săi au fost martori la înălțarea Sa, întoarcerea și apoi prezența Sa este observată doar de discipolii săi, care discern cu ochii înțelegerii sau ochii inimii. Efeseni 1:18

Este evident însă, că cei care au înțeles venirea și prezența sa în urma împlinirii profețiilor invocate deja, dar și a semnelor menționate de Isus referitoare la prezența Sa și sfârșitul aceste lumi, au început să facă de cunoscut lumii prezența Sa. Acest a doilea aspect menționat este făcut de cunoscut de Isus în Matei 24:27 după cum urmează: „Căci, cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea (prezența) Fiului omului.” Așadar lumina adevărului prezenței sale nu este limitată la un loc mic ci este proclamată în întreaga lume și acest lucru se datorează și faptului că Isus Cristos își îndreaptă atenția spre dirijarea acestei lucrări, de altfel acesta fiind cel de al doilea scop al „prezenței” Sale. Pentru realizarea acestui scop erau necesare câteva acțiuni pe care le-a întreprins Isus și pe care le amintim mai jos:

  1. Asigurarea hranei spirituale constând mai ales din interpretarea profețiilor biblice. Isus a dezvăluit acest lucru atunci când a făcut o promisiune discipolilor care vor fi găsiți veghetori la venirea Sa: „Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să șadă la masă și se va apropia să le slujească.” Luca 12:37
  2. Începerea inspecției celor născuți de spirit în vederea purificării celor aleși și îndepărtării necredincioșilor, lucru care însemna deschiderea unei perioade de judecată.
  3. Strângerea și menținerea în unitate al celor „aleși”. Încă în timpul primei sale veniri, la 3 ani și jumătate după ce a fost uns Împărat, Isus împlinind în mic profeția lui Maleahi 3:1,2 a executat o curățire a templului scoțând afară pe traficanții de acolo. În mod asemănător la 3 ani și jumătate după ce își începe domnia, adică în primăvara anului 1918 Isus „vine” sau își îndreaptă atenția spre cei care compuneau templul spiritual pentru a-i curăți și apoi a-i strânge într-o unitate în ce privește închinarea, pentru ca mesajul lor să fie din ce în ce mai clar și armonios. (Matei 21:12; 1Petru 4:17; Matei 25:31-33; Matei 24:31; Efeseni 1:10).

Ca urmare a acestor acțiuni înfăptuite de Isus Cristos, vestea bună a prezenței Sale în calitate de Împărat, Mare Preot, Învățător, Judecător, s-a răspândit într-un mod fără precedent din istoria omenirii tocmai pentru a oferi tuturor națiunilor aceste informații vitale. Rezultatul: o mare mulțime de oameni de bine s-a alipit de „cei aleși” făcând „bine” acestor „foarte neînsemnați frați” ai lui Isus, dar în același timp o mulțime mult mai numeroasă a preferat și încă mai preferă să urască și chiar să-i prigonească pe aceștia. (Matei 25:35-45; Matei 24:9).

Starea aceasta a lucrurilor în timpul prezenței Sale și mai ales finalul dramatic al prigonitorilor a fost de asemenea profețită, și anume apostolului Ioan prin cuvintele:  „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Apocalipsa 1:7 Toți aceia care nu cred vestea „prezenței Sale” și fac rău prigonind pe urmașii lui Isus precum Saul din Tars, de fapt îl prigonesc sau îl străpung figurativ chiar pe Isus. Faptele 9:4,5 Aceștia vor ajunge „să îl vadă” pe Isus doar atunci când El se va arăta ca „să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu, și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos […]” (2Tesaloniceni 1:7-11).

Comparată cu venirea unui hoț, această „descoperire” sau venire a lui Isus ca „Executor” pentru nimicirea tuturor opozanților lui Iehova este de fapt cel de al treilea scop al prezenței Sale. (Apocalipsa 16:15,16). Prinderea Șarpelui cel vechi și „zdrobirea capului” acestuia în împlinirea profeției rostite în Eden va pune capăt acestei lumi rele și domniei lui Isus în mijlocul vrăjmașilor săi, spre justificarea suveranității și numelui lui Iehova și spre bucuria tuturor celor care au crezut împlinirea profețiilor divine. Astfel se va deschide calea pentru ca guvernul teocratic stabilit de Iehova și aflat sub conducerea lui Isus să înceapă restaurarea condițiilor paradisiace pentru binecuvântarea tuturor națiunilor pământului. „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul și pământul dintâi pieriseră…El va șterge orice lacrimă de pe ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire și nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce ședea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi” Și a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut și adevărate.” Apocalipsa 21:1-5