Caractere biblice

Adam, întâiul om

Iehova Dumnezeu, adresându-se întâiului său născut şi singurului său Fiu, Logosul, zise: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră;…astfel, Dumnezeu creă pe om după chipul său” (Gen. 1:26,27). Acesta a fost începutul rasei omeneşti, cam cu 6.000 de ani în urmă. „Dumnezeu creă pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet viu” (Gen. 2:7). Numele său era Adam, ceea ce înseamnă „roşu, din pământ; om” şi se referă la natura sa pământească. Acel om, fiind creaţia lui Iehova Dumnezeu, era perfect şi a fost numit „foarte bun” (1Cor. 15:47; Gen. 1:31; Deut. 32:4). El a fost „făcut perfect şi minunat”.

Cum a fost acest prim om creat după chipul lui Dumnezeu? Aceasta nu poate însemna că Adam semăna cu Dumnezeu în ce priveşte înfăţişarea sa exterioară. Nici un om nu L-a văzut şi nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască. Atunci, cu privire la ce există această asemănare? Să examinăm dar, privilegiile şi îndatoririle omului la timpul când el a fost aşezat pe pământ, şi apoi să determinăm răspunsul.

Adam, împreună cu perfecta lui soţie, Eva, pe care Dumnezeu i-a dat-o ca ajutor, locuia în grădina Edenului unde i s-a încredinţat o lucrare. El a fost aşezat în grădina lui Dumnezeu, ca să o lucreze şi să o păzească; el urma să stăpânească peste peştii mărilor, peste păsările cerurilor şi peste animalele pământului; el a fost însărcinat, ca reprezentant al lui Dumnezeu, drept prinţ al pământului. Acestei perechi perfecte, Dumnezeu i-a încredinţat mandatul divin de a umple pământul cu o rasă perfectă şi dreaptă (Gen. 1:28; 2:15). Dacă Adam s-ar fi supus Creatorului său, el ar fi ocupat o poziţie unică împreună cu toţi urmaşii lui şi ar fi avut o relaţie binecuvântată cu Iehova Dumnezeu. Domnul i-a vorbit în mod direct lui Adam. Dacă Adam s-ar fi dovedit demn de încredere, el ar fi devenit un canal de comunicare între Creator şi Eva şi toţi urmaşii lui. El s-ar fi bucurat de o poziţie princiară, numit fiind şi slujind sub Înaltele Stăpâniri, acţionând astfel după chipul lui Dumnezeu. El ar fi fost purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta, întocmai cum Dumnezeu avea stăpânire asupra tuturor lucrurilor din univers, tot astfel El i-a dat stăpânire omului asupra animalelor pământului. Aici Adam este din nou văzut ca fiind după chipul lui Dumnezeu, reprezentându-L pe Iehova pe pământ, acţionând ca prinţul Său şi după chipul Său.

Pentru administrarea acestor îndatoriri date de Dumnezeu, acţionând ca reprezentantul lui Dumnezeu şi păstrând stăpânirea asupra creaţiei inferioare a lui Dumnezeu pe pământ, omul avea nevoie de o măsură de înţelepciune, un simţ al dreptăţii, o măsură de putere şi să fie mişcat de dragoste sau neegoism. Aceste atribute de înţelepciune, dreptate, putere şi iubire se regăsesc în mod desăvârşit în Iehova Dumnezeu (Ps. 89:14; 62:11; 1Ioan 4:8; Iov 12:9-13). El l-a creat pe om având într-o măsură limitată toate aceste atribute şi astfel l-a calificat pentru a face faţă îndatoririlor date lui pe acest pământ. Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om în asemănarea calităţilor Sale.

Adam şi soţia lui, în nevinovăţia şi perfecţiunea lor, alcătuiau partea pământească a organizaţiei universale a lui Dumnezeu. Omul Adam, comunicând cu spiritul lui Iehova Dumnezeu, ca reprezentant, constituia partea vizibilă, pământească a acelei lumi originale. Ce a cauzat căderea lui dintr-o astfel de poziţie privilegiată în organizaţia lui Dumnezeu?

Omul a fost creat având o măsură de dreptate şi înţelepciune. El cunoştea legile şi cerinţele lui Dumnezeu. În acelaşi timp el avea o voinţă liberă; liber de a-şi alege propria conduită. Iehova l-a pus la încercare pe Adam ca să vadă dacă el era demn de această poziţie de mare încredere şi responsabilitate acordată lui şi anume, aceea de a umple pământul cu o rasă de persoane devotate Creatorului lor, învăţându-i ascultarea, având stăpânirea asupra animalelor create de El, îngrijindu-se de minunatul pământ, pe scurt, reprezentându-l pe Cel Prea Înalt faţă de creaţia Sa vizibilă, Adam însuşi fiind o parte vizibilă a acestei lumi drepte.

Proba era simplă. Ea nu a fost grea. Era o probă de ascultare. Iehova a poruncit: „Să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. În afară de acesta, Domnul a făcut, pe pământul Edenului, să crească tot felul de pomi plăcuţi vederii şi buni pentru hrană. Omul a fost îmbiat să mănânce liber din roadele acestor pomi şi din plantele care creşteau pe faţa pământului. Era o grădină înfloritoare, un tărâm al belşugului. Dar omul nu trebuia să mănânce din roadele pomului cunoştinţei binelui şi a răului. Această poruncă nu aducea greutăţi şi privaţiuni asupra perechii perfecte. Era o poruncă rezonabilă, un simplu test al ascultării. Omul era perfect şi totuşi, a devenit păcătos. Cu ce consecinţe?

Lucifer, stăpânul invizibil al omului, s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu şi a ridicat chestiunea dominaţiei universale. Adam s-a alăturat celui rău în revolta sa şi s-a plasat de partea Diavolului în această chestiune, supunându-se dominaţiei sale. Omul Adam a dat greş în această probă. Pentru Adam, Dumnezeu stabilise pedeapsa pentru neascultare: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. În timp ce consumarea unui fruct interzis poate părea o chestiune minoră în sine, neascultarea faţă de Creator însă nu era. Presupusa micime a delictului, îi face pe unii să susţină că Dumnezeu ar fi trebuit să treacă fapta cu vederea. Dar, de fapt tocmai micimea cerinţei şi eşecul lui Adam subliniază dispoziţia sa spre fărădelege chiar şi în lucrurile mici şi face păcatul său cu atât mai de neiertat. Adam n-a dat dovadă de căinţă; el a păcătuit cu bună ştiinţă; nu avem nici un motiv să credem că ulterior el ar fi evitat păcatul –1 Tim. 2:14; Isa. 26:10.

Judecata trebuia adusă la îndeplinire. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână în picioare. El nu putea închide ochii cu privire la păcat sau neascultare, dând omului o altă şansă. Aceasta ar fi însemnat o negare a dreptei judecăţi pronunţate iniţial. Dumnezeu nu se schimbă (Mal. 3:6). O renunţare din partea lui Dumnezeu de a pedepsi păcatul ar putea încuraja comiterea lui şi de către alte creaturi din organizaţia sa, iar acest lucru nu trebuie să se întâmple. Ne-executarea judecăţii ar lovi tocmai la baza Împărăţiei şi stăpânirii lui Dumnezeu. Atunci ar avea câştig de cauză afirmaţia contrară a şarpelui, „cu siguranţă nu vei muri”. Astfel, pedeapsa a fost executată. Adam a fost izgonit din grădina lui Dumnezeu, pe pământul neterminat, să-şi câştige cu sudoarea frunţii şi cu trudă existenţa din pământul plin de spini şi mărăcini, până când se va întoarce în ţărâna din care a fost luat.

Când va fi acest timp? Răspunsul pentru plata neascultării: „În ziua când vei mânca”. Chiar în clipa când omul Adam a mâncat din fructul oprit, el şi-a pierdut dreptul la viaţă. La scurt timp după aceea el a fost izgonit din Eden, grădina plină de plante şi fructe, capabilă să-i susţină viaţa în perfectă sănătate. În pământul de afară, blestemat sau neterminat ca locuinţă umană, nefericita pereche, înstrăinată de Dătătorul lor de viaţă, a început treptat să moară în organismul fizic. Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu zice: „Pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani” (2 Pet. 3:8), iar în Geneza 5:5 aflăm că: „Toate zilele pe care le-a trăit Adam, au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit”. Astfel, sentinţa lui Dumnezeu împotriva lui Adam a fost împlinită. În clipa neascultării sale el şi-a pierdut imediat dreptul la viaţă şi înainte să treacă o zi – după socoteala timpului făcută de Dumnezeu – Adam cel condamnat s-a întors în ţărână. Fiind un păcătos şi un nelegiuit cu voia, el a fost nimicit complet şi nu va mai trăi vreodată – Ps. 145:20.

Prin neascultarea sa, Adam nu şi-a pierdut doar poziţia binecuvântată şi de încredere pe care a avut-o la început şi de asemenea chiar şi viaţa, ci, prin păcatul său, el a pierdut şi posibilitatea de a duce la îndeplinire mandatul divin. Deşi Adam a devenit tatăl multor fii şi fiice şi întreaga rasă omenească îşi are rădăcinile din acest întâi om, el nu şi-a împlinit mandatul. Copiii lui au fost aduşi pe lume după răzvrătirea sa şi după ce el şi-a pierdut dreptul la viaţă, iar organismul său fizic a început să moară. El a fost înstrăinat de Dumnezeu şi şi-a pierdut toate încredinţările anterioare, inclusiv privilegiul de a umple pământul. El nu era potrivit să transmită viaţă perfectă sau dreptul la ea şi nici să-i instruiască pe alţii în neprihănire; în loc de aceasta, urmaşii lui au moştenit de la el păcatul şi moartea. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, tot astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit”- Rom. 5:12.

Iar Romani 5:18 continuă astfel: „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit toţi oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă”. Întâiul om, Adam, a pierdut totul pentru sine şi pentru urmaşii lui; al doilea om, Isus, a răscumpărat cu sângele Său tot ceea ce pierduse Adam şi le va restabili pentru toţi aceia care se supun lui şi care împlinesc cerinţele lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că Adam a fost răscumpărat sau că el va trăi vreodată. Sentinţa iniţială a lui Dumnezeu şi executarea ei va rămâne pentru dreptate şi justificare. „Dumnezeu nu este om ca să mintă, nici un fiu al omului ca să-i pară rău. Ce a spus, oare nu va face? Ce a făgăduit, oare nu va împlini?” (Num. 23:19). Totuşi nu este incompatibil cu dreptatea ca Dumnezeu să răscumpere pe cei ascultători care fac parte din urmaşii lui Adam şi să fie ridicată deasupra lor mânia lui Dumnezeu datorată păcatului moştenit şi nu păcatului cu voia din partea lor. Aceasta coincide pe deplin cu calitatea Sa a iubirii. Asemenea îngrijire de răscumpărare, Iehova, în mod milos a furnizat-o prin Isus Christos.

Neascultarea lui Adam într-o chestiune măruntă şi consecinţele ei dezastruoase, ar trebui să servească drept exemplu izbitor pentru importanţa ascultării necondiţionate faţă de Atotputernicul Dumnezeu şi de nevoia de a umbla cu grijă în faţa Domnului. Cu deosebire ar trebui să se întâmple aşa acum, în aceste zile din urmă, când chestiunea dominaţiei universale ridicată în urmă cu şase mii de ani în grădina Edenului şi implicând pe primul om, este pe cale să se rezolve pe vecie. În această chestiune este implicat fiecare om de pe pământ de astăzi. Drepturile pierdute de Adam sunt acum în posesia lui Isus Christos. Ele vor fi date celor credincioşi din vechime, de îndată ce vor învia ca prinţi ai întregului pământ şi „altor oi” care formează „marea mulţime”. Astfel, scopul lui Iehova de a crea un pământ locuit de creaturi umane neprihănite, care să-l laude pe El, va fi îndeplinit. Nenorocirile cauzate prin răscoala lui Lucifer şi căderea lui Adam nu se vor mai ridica niciodată (Isa. 45:18; Naum 1:9). Lumea Nouă, cu partea ei vizibilă pe pământ, va exista veşnic în justificarea Cuvântului şi numelui lui Iehova.