Nemurirea sufletului - Societatea Lumii Noi

NEMUIREA SUFLETULUI

Există viaţă după moarte? De mii de ani această întrebare îi pune pe oameni în încurcătură. Răspunsurile la întrebarea — „ce se întâmplă cu noi când murim?” — sunt tot atât de felurite ca şi obiceiurile şi crezurile oamenilor care dau aceste răspunsuri. Totuşi, majoritatea religiilor au în comun o idee pe care o consideră fundamentală: ceva dintr-o persoană – un suflet, un spirit – este nemuritor şi continuă să trăiască după moarte.

Thales din Milet, renumitul matematician Pitagora sau Socrate și Platon nu sunt ei purtătorii de cuvânt ai credințelor grecilor antici sau a societății elene consolidate? De asemenea, nu a făcut parte învăţătura nemuririi sufletului din religia persană, fie că vorbim de perioada dinaintea profetului Zoroastru sau de perioada când Imperiu Persan domina lumea? Nu a ocupat credinţa în viaţa de după moarte un loc central în religia egipteană, cu ai lor morți mumificați și piramide impresionante? Da, este o constantă: diversele civilizații antice au în comun, printre altele, și învățătura nemurii sufletului! De fapt, în Babilonul antic, fondat de către Nimrod, pot fi identificate rădăcinile acestei învățături în ale cărei ramificații s-au încurcat atâtea popoare și națiuni.

Mai mult, chiar dacă ne raportăm la viziunea contemporană a religiilor, concepţia, potrivit căreia viaţa continuă după ce corpul moare, face parte integrantă din majoritatea religiilor orientale, în multe cazuri încă de la întemeierea acestora. În hinduism, această credinţă stă la baza învăţăturii reîncarnării. Musulmanii cred că sufletul vine în existenţă odată cu corpul, dar că acesta continuă să trăiască după ce corpul moare. Alte credinţe, cum sunt şintoismul, daoismul şi budismul, învață aceeași dogmă, cu adaptări specifice. Ideea nemuririi sufletului nu a stat departe nici de descendenții naturali a unui popor ce a avut o relație specială cu Dumnezeul adevărat, Iehova. Ea a pătruns în iudaism în urma influenţei filozofiei greceşti, iar astăzi doctrina este împărtăşită de majoritatea facţiunilor iudaismului. Mai mult decât atât, credinţa în nemurirea sufletului este împărtăşită astăzi aproape în unanimitate de religiile şi sectele așa numit creștine.

Având în vedere cât este de răspândită această doctrină, par a nu-și găsi rostul și sensul astfel de întrebări despre învățătura nemurii sufletului, precum: este ea o învățătură logică? Se integrează armonios în întreaga relatare biblică? Sau, formulând mai concret, susține Biblia cu adevărat nemurirea sufletului sau, dimpotrivă, o contrazice? Așa stând lucrurile, din păcate, nici măcar din rândul miliardelor de creștini practicanți nu mulți sunt cei ce se apleacă asupra acestui subiect în profunzime, spre a se dovedi cercetători onești ai Cuvântului lui Dumnezeu. Prea mulți au doar o foarte vagă idee despre sufletul uman. Chiar și pentru mulți creștini, subiectul este un mister. Și totuși, cum ați reacționa și ce-ați face în continuare dacă ați afla că pentru patriarhii credincioși, profeții din vechime și scriitorii scripturilor ebraice creștine, pentru apostolii lui Cristos, pentru Cristos însuși, sau pentru creștinii din zilele lor răspunsul la întrebarea „ce este sufletul uman?” nu era nicidecum un mister? Nu veți fi gata să vă schimbați percepția despre acest subiect dacă Biblia însăși contrazice dogma teologică a nemuririi sufletului, susținând răspicat că sufletul este muritor?

În fapt, dacă lăsăm istoria să vorbească cu acuratețe și ne referim la tărâmurile creștine, „numai în perioada postbiblică s-au pus bazele unei credinţe bine conturate şi ferm stabilite referitoare la nemurirea sufletului…, care a devenit o piatră de temelie a credinţei iudaice şi a credinţei creştine”. Encyclopaedia Iudaica, din care a fost citat raportul anterior afirmă, de asemenea, următoarele: „În perioada biblică, persoana era considerată un tot unitar. Astfel, între suflet şi corp nu exista o deosebire netă”. Primii evrei credeau în învierea morţilor, şi această credinţă „trebuie să se fi deosebit de credinţa în… nemurirea sufletului”, afirmă enciclopedia. Acesta este purul adevăr: „Nemurirea sufletului… este o dogmă filozofică păgână”, așa cum afirmă suficienți erudiți onești. Cei ce se pretindeau creștini nu au fost atât de confuzi în ceea ce privește sufletul omenesc decât atunci când au început să li se predea filozofie greacă în loc de învățături biblice. Origen din Alexandria (cca 185–254 e.n.) sau Augustin din Hipona (354–430 e.n.) au fost printre înaintașii sau așa numiții „părinți” care, pentru propria satisfacţie intelectuală, cât şi pentru a-i converti pe păgânii instruiţi, au considerat concepțiile lui Platon despre suflet potrivite ca să modeleze doctrina „creștină”, chiar dacă practic aceasta a însemnat să anuleze mărturia limpede a Cuvântului lui Dumnezeu pe acest subiect. Augustin este considerat de unii membri ai creştinătăţii drept cel mai mare gânditor al antichităţii. Generațiile de mai târziu l-au canonizat pe Augustin ca fiind sfânt. Însă, pentru noi este mai importantă găsirea răspunsului la următoarea chestiune: Aprobă Dumnezeu o astfel de doctrină, o sfințeşte El?

Pentru creștinii veritabili, Dumnezeu este Creatorul sufletelor și, prin urmare, El este autoritatea supremă în chestiunile legate de suflet. Cuvântul Său, Biblia, este singura carte care poate da adevărata definiție și descrierea a sufletului. Într-o abordare coerentă, să lăsăm prima dată Biblia să afirme ce este sufletul uman.

SENSURILE CUVÂNTULUI SUFLET

Prima observație care se impune: pentru o cât mai mare acuratețe este potrivit să apelăm la versiunile care sunt cât mai aproape cu putință de vechile manuscrise care alcătuiau Sfinta Scriptură. La origine, Biblia a fost scrisă în principal în ebraică (greșit numitul „vechiul testament”) și greacă (așa numitul „noul testament”). Indiferent de versiunea de Biblie pe care o întrebuințăm, cuvântul redat în limba română în cele mai multe locuri prin „suflet” vine de la cuvântul ebraic néphesh, care apare de 754 de ori în scripturile ebraice. Echivalentul său în Scripturile greceşti este psy·khé (de asemenea tradus „suflet”), care se regăseşte de 102 ori în acestea. Unele dintre modalităţile prin care Biblia Cornilescu Revizuită redă termenul ebraic néphesh în limba română sunt: vieţuitoare, (corp) mort, viaţă (în unele versiuni ale bibliei cuvântul este tradus astfel de aproximativ 120 ori), om, suflet, sine însuşi, persoană (în unele versiuni de aproximativ 30 ori), etc. Aceeaşi versiune traduce termenul grecesc psy·khé prin: suflet, făptură, viaţă, etc.

De cele mai multe ori înțelegem din contextul versetelor biblice că expresiile néphesh și psy·khé se referă la întreaga persoană. Priviți cum vorbește Biblia încă de la început despre suflet, în Geneza 2:7: „Şi Domnul Dumnezeu l-a întocmit pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea de viaţă; şi omul a devenit un suflet viu.“ (GBV2001). Explicaţia existenţei sufletului uman poate fi redusă la această „ecuaţie a sufletului” simplă şi lipsită de mister: Sufletul uman viu = corp fără viaţă, inactiv, care nu vedea, nu auzea, nu mirosea, nu simţea şi nu gândea + suflarea de viaţă de la Dumnezeu care punea în funcțiune procesele vitale, menținute prin respirație. Deci corpul uman este o parte necesară a sufletului uman, iar sufletul uman nu poate exista în afara corpului uman. Cu alte cuvinte, Adam nu avea un suflet, ci era un suflet viu. Remarcaţi faptul că primul om „a devenit” un suflet, lucru confirmat de 1 Corinteni 15:45 (GBV2001) care spune: Aşa şi este scris: „Cel dintâi om, Adam, a devenit un suflet viu”. Astfel, primul suflet uman viu a fost primul om, Adam. Când în vorbirea curentă folosim expresia „el a devenit un inginer (sau doctor sau avocat)”, înseamnă că, până la momentul la care ne raportăm, persoana respectivă nu era inginer, iar de la acel moment putem vorbi despre acea persoană ca despre un inginer. Din această perspectivă, așa stau lucrurile și cu primul suflet uman viu, Adam. Când Dumnezeu i-a suflat în nări suflare de viaţă trupului lui Adam, a fost creat un suflet uman viu, care nu existase înainte. Adam devenise un suflet uman viu, o creatură umană vie.

Din această perspectivă: sufletul uman = creatura umană însăși, priviți cât de simple și de pline de înțeles sunt, de exemplu, următoarele afirmaţii despre suflet (psy·khé), din scripturile grecești creștine: „Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli.” (Faptele 2:43, GBV 2001). „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri [a v.1 Suflet: aici, cu înţelesul de persoană; fiecare; fiece ins (ca în expresia: acolo trăiesc atâtea suflete).]” (Romani 13:1, VBA). „Când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă.” (1Petru 3:20, VBOR).

De altfel, din studierea contextului altor rapoarte biblice se poate observa că sufletul uman poate mânca sânge şi grăsime, un corp de animal, fructe, un fagure de miere, poate tânji după hrană materială, se poate autodistruge sau poate fi distrus de un leu, poate fi salvat de sabie, poate cădea într-o groapă, poate fi scos din groapă sau poate fi eliberat din închisoare, neliniştit, mâhnit, nu are somn, este cuprins de teamă sau este deprimat. (Leviticul 7:25,27; Deuteronomul 23:24; Proverbe 27:7; Deuteronomul 12:20; Iov 18:4, notă marg.; Psalmii 7:2; Psalmii 22:20; Iov 33:18,30; Ieremia 18:20; Psalmii 142:7; Judecătorii 16:16; Iov 19:2; Psalmii 119:28; Faptele 2:43; 1 Tesaloniceni 5:14). Sufletul uman poate fi cumpărat pe bani; poate fi răpit şi vândut; poate fi vânat ca o fiară. (Leviticul 22:11; Deuteronomul 24:7; Exodul 4:19). Este evident că în rapoartele biblice în care sunt folosiţi aceşti doi termeni ebraici și grecești, scriitorii bibliei se referă la sufletul uman ca la ceva ce simţea, trăia şi acţiona întocmai ca un om în toată puterea cuvântului.

Chiar şi Noua Enciclopedie Catolică (New Catholic Encyclopedia) recunoaşte: „Cuvintele biblice pentru suflet desemnează de obicei întreaga persoană”. Ea adaugă: „Nu există o dihotomie [separare] între corp şi suflet în V T. […] Termenul [néphesh], deşi tradus prin cuvântul nostru suflet nu înseamnă niciodată suflet, separat de corp sau de persoana însăşi. […] Termenul [psy·khé] corespunde în Noul Testament lui [néphesh]. […] Noţiunea de suflet care supravieţuieşte după moarte nu se poate discerne cu uşurinţă din Biblie”.

Este interesant că în Biblie termenul „suflet” este folosit nu numai cu privire la oameni, ci şi cu privire la animale. De exemplu, în Geneza 1:20, unde se vorbeşte despre crearea vieţuitoarelor marine, se spune că Dumnezeu a dat următoarea poruncă: „Să mişune apele de mulţimi de fiinţe [Nota marg. Sau „suflete”] vii”. (GBV 2001). În următoarea zi de creare, Dumnezeu a spus: „Şi Dumnezeu a mai zis: „Să dea pământul suflete vii după specia lor: animale domestice, alte creaturi care se mişcă şi animale sălbatice ale pământului, după specia lor!“ Şi aşa a fost.”— Geneza 1:24, TLN (A se vedea de asemenea și Numeri 31:28, GBV 2001).

De asemenea, prezintă interes faptul că în versiunile ebraice vechi, oriunde se vorbește despre pângărire prin atingerea unui mort, textul ebraic foloseşte cuvântul (nephesh) pentru „suflet”. (Numeri 9:6,7,10; Numeri 19:11,13; Hagai 2:13). Totodată, Versiunea Septuaginta grecească îl traduce prin „psyche”. Este clar că acolo unde Biblia foloseşte termenul nephesh sau psyche în sine, pentru a se referi la suflet, contextul arată dacă este un suflet viu sau mort. Astfel, în Leviticul 19:28; Leviticul 21:1,11; Leviticul 22:4; Numeri 5:2; Numeri 6:6,11; Numeri 9:6,7,10; Numeri 19:11,13; Hagai 2:13 Biblia folosește cuvântul suflet și face referire la un suflet mort, la un cadavru. Așadar, și o creatură vie și una moartă, un cadavru, este tot un suflet, viu sau mort – în limbajul biblic.

În același timp, în Sfânta Scriptură cuvântul „suflet”este folosit şi cu alt sens. În Iov 33:22, citim: „Sufletul i se apropie de groapă şi viaţa sa de cei ce aduc moartea.”(NTR). Aici, termenii „suflet” şi „viaţă” sunt folosiţi ca sinonime, unul îmbogăţind sensul celuilalt. Prin urmare, „sufletul” se poate referi şi la viaţa de care se bucură cineva ca suflet viu sau persoană. Cunoaștem cu toții faptul că Isus și-a dat viața pentru omenire și apostolul Ioan tocmai aceasta spune, folosind termenul suflet, în prima sa epistolă în capitolul 3 cu versetul 16: „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.” (VBOR). „Prin aceasta am ajuns să cunoaştem iubirea, datorită celui care şi-a dat sufletul [sau viaţa] pentru noi; iar noi ne aflăm sub obligaţia de a ne da sufletul [sau viaţa] pentru fraţii noştri.” – 1Ioan 3:16, TLN, nota marginală. Astfel, același apostol a putut spune pe bună dreptate despre Isus: „Și nu şi-au iubit sufletul nici chiar în faţa morţii.” Ap. 12:11, TLN.

Verificați pe mai departe câteva raportate biblice în care termenul suflet se referă sau este folosit cu sensul de viață. „Căci oricine vrea să-şi salveze viaţa [nota marginală „i” : Termenul grecesc se poate referi atât la viaţă, cât şi la suflet; şi în v. 36], o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva.” (Marcu 8:35, NTR). „Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?”” (Luca 12:20, VDCC). „După ce a murit Irod, iată, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif în Egipt, spunând: „Ridică-te, ia Copilaşul şi pe mamă Lui şi mergi în ţara lui Israel; pentru că au murit cei care căutau viaţa [not. Marg. K: „Sau „sufletul” ; în gr. acelaşi cuvânt înseamnă şi viaţă şi suflet” ] Copilaşului” „. (Matei 2:20, VDCC). „Pentru aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre.” (Iacov 1:21, VBOR).

În armonie cu inseparabilitatea sufletului de corp, când un vorbitor utilizează expresia „sufletul meu”, aceasta înseamnă „eu”. Isus a dat o ilustraţie despre un om bogat, care după ce a strâns multe bunătăţi, a spus: „«Aceasta voi face: îmi voi dărâma grânarele şi le voi zidi mai mari, şi voi aduna acolo toate roadele mele şi bunurile mele; şi-i voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunuri, strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!» Dar Dumnezeu i-a spus: «Nebunule, în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; şi cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?» ’”. (Luca 12:16-21, GBV 2001). Fără suflet, sau viaţă ca şi creatură umană, cum se putea bucura bogatul de bunătăţile pe care le strânsese? Un alt pasaj biblic care poate fi citat în legătură cu folosirea expresiei „sufletul meu” este cel în care mamă umană a lui Isus, Maria, spunea: „Sufletul meu slăveşte pe Iehova”. (Luca 1:46-48). Chiar Dumnezeu foloseşte expresia „sufletul meu”, spunând: „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Preaiubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea.” (Mat. 12:18, VDCC; Isaia 42:1). „Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” (Evrei 10:38, VDCC). „Sufletul meu urăşte lunile voastre noi şi sărbătorile voastre rânduite; ele sunt tulburare pentru mine; am obosit a le purta.” (Isaia 1:14, BTF). „Acum, sufletul Meu este tulburat. Şi ce-ar trebui să spun?” (Ioan 12:27, NTR). În mod similar, expresia „sufletul tău” este utilizată însemnând „tu”, iar „sufletul său” înseamnă „el”. De exemplu: „Domnul oştirilor a jurat pe Sine Însuşi [nota de subsol e: „Lit. „pe sufletul Său”] ”. „Domnul Dumnezeu a jurat pe sufletul Său”, zice Domnul Dumnezeul oştirilor.” (Ieremia 51:14; Amos 6:8, GBV 2001). „Ascultă, te rog, de glasul Domnului în ceea ce-ţi spun şi-ţi va fi bine şi sufletul tău va trăi.” (Ieremia 38:20; GBV 2001; Isaia 55:2,3). Astfel cuvântul „suflet” este folosit pentru a face referire la persoana însăşi.

Poate muri sufletul omenesc?

Așa stând lucrurile, dacă am argumentat faptul că termenul suflet, în înțeles biblic, se referă la creatură, la viață sau la dreptul la viață, poate întrebarea care necesită cel mai urgent răspuns este: De ce martorii lui Iehova nu cred că sufletul este nemuritor? Pentru că nu există nici un text în Biblie care spune că sufletul este nemuritor şi pentru că există suficiente texte care spun că este muritor.

„Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea? Poate el să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?” (Psalmii 89:48, VDCC). Psalmul 49:7,8,9,14, 15 răspunde că nu: „Nimeni nu poate răscumpăra viaţa semenului său, nici nu-I poate da lui Dumnezeu preţul răscumpărării lui. Preţul răscumpărării pentru viaţa lui este atât de mare, încât nu va putea plăti niciodată, ca să trăiască veşnic și să nu vadă groapa. Aceasta este soarta celor ce se încred în ei şi a celor ce-i urmează, care le încuviinţează vorbele. Sunt sortiţi Locuinţei Morţilor ca nişte oi; moartea îi va paşte. Dar Dumnezeu îmi va răscumpăra sufletul din Locuinţa Morţilor.” (NTR).

Nici animalele, nici oamenii nu au suflete nemuritoare; ambele sunt suflete vii şi devin suflete moarte: „Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână.” (Eclesiastul 3:18-21, VDCC). Desigur că soarta oamenilor pot fi diferită de cea a animalelor care mor fără speranță de a mai trăi vreodată, dar numai în măsura în care indivizii, fie nu au avut ocazia de a cunoaște pe Dumnezeu și legile Sale și așteptă o înviere pentru judecată, fie s-au dovedit drepți și așteptă cu speranță o înviere pentru viață. (2 Petru 2:12: Psalmii 49:12,15; Ioan 5:28,29; Iov 14:13-15.) Vedem, deci, că spiritul sau puterea de viaţă invizibilă, activă, care face ca animalele să trăiască, este aceeaşi cu cea care îi face pe oameni să trăiască şi, prin urmare, singurul lucru care dă omului superioritate asupra animalelor inferioare este decretul sau aranjamentul lui Dumnezeu referitor la viitorul omului. Este voinţa şi asigurarea lui Dumnezeu ca oamenii credincioşi, ascultători să poată fi restatorniciți din moarte, să fie aduși la viață. În consecinţă, pentru cei morți, numai învierea de la Iehova Dumnezeu prin Cristos este o salvare de la acest destin precum cel al animalelor, o salvare de la nonexistenţă sau anihilare.

Pentru a înțelege condiția muritoare a omului, ca suflet viu, haideți să ne întoarcem la crearea primului suflet uman și să înțelegem chestiunea încă de la început. Faptul că acest prim suflet uman nu era nemuritor și nu se poate spune că vreo parte din Adam era nemuritoare este ușor de argumentat prin raportare la sfârșitul lui Adam. Dumnezeu a avertizat prima pereche de oameni că ei, ca suflete umane vii, în ciuda capacităților lor de a trăi pentru totdeauna pe pământ, prin puterea lui Dumnezeu, erau muritori şi putea muri: „Dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, în mod sigur vei muri”. (Gen. 2:15-17, TLN). Viața lor veșnică era condiționată de ascultare. Ce s-a întâmplat însă? Adam și Eva nu au ascultat şi a murit. Când Dumnezeu a pronunţat sentinţa la moarte asupra lui Adam, Dumnezeu a spus: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat. Căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Gen. 3:17-19, TLN). Remarcaţi că Dumnezeu nu i-a spus lui Adam „Corpul tău se va întoarce în ţărână, însă spiritul tău va fi eliberat din corp şi va continua să trăiască în mod conştient în lumea nevăzută, unde locuiesc şi eu, deoarece spiritul tău este nemuritor şi nu-l pot distruge”. Nu, Iehova l-a condamnat la moarte, la sfârșitul existenței pe acest prim suflet uman, iar raportul Biblic ulterior spune: „Iar de toate, zilele vieţii lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani şi apoi a murit.” (Geneza 5:5, VBOR). Înainte ca Dumnezeu să-l facă din ţărâna pământului şi să-i dea viaţă, Adam nu exista ca suflet viu. Când a murit, Adam, creatura sau sufletul viu, a revenit la acea stare de neexistență. „Fiinţa umană, însă, când moare, îşi pierde toată vlaga; omul, după ce îşi dă ultima suflare, nu mai este.” (Iov 14:10, NTR). Așadar, moartea nu a fost o binecuvântare pentru Adam, nu a fost o ușă spre o viață înălțătoare fără trup, ci a fost o simplă ușă spre inexistență. Așa cum o numește Biblia, moartea este un „duşman” (1 Corinteni 15:26).

Blestemul morții s-a extins asupra urmașilor primei perechi. Romani 5:12 spune: „De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit”. (GBV 2001). Principiile biblice înregistrare în Ezechiel 18:4 și Romani 6:23 arată clar că omul este muritor și toți urmașii păcătosului Adam trebuie să plătească acest preț al păcatului moștenit, și anume moartea. „Că toate sufletele sunt ale Mele; precum sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului: ale Mele sunt; sufletul care păcătuieşte [În ebraică este néphesh precedat de articol hotărât, n.e.], acela va muri.” (VBA). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” (VDCC). Mai mult, Marele nostru Învățător și Domn, Isus Cristos, avertiza că pe lângă moartea naturală datorată păcatului adamic sau pricinuită chiar de către alți semeni, Dumnezeu poate distruge pentru totdeauna și dreptul la viață al cuiva, ceea ce va avea consecințe veșnice pentru creatura sau sufletul în cauză. Matei 10:28 spune: „Să nu vă fie frică de cei care ucid corpul, dar nu pot ucide sufletul [sau „viaţa”, TLN 1950], ci temeţi-vă mai degrabă de cel care poate să distrugă atât sufletul, cât şi corpul în Gheenă!”.

Afară de textele scripturale explicite citate anterior, sunt și alte pasaje din Sfânta Scriptură care atestă faptul că sufletul este muritor. Mai jos cităm câteva dintre acestea:

„Şi orice suflet care va face vreo lucrare în ziua aceea – pe acel suflet îl voi nimici din poporul său.” (Leviticul 23:30, GBV2001)
„după cum am arătat eu bunătate faţă de voi, veţi arăta şi voi bunătate faţă de casa tatălui meu, şi să-mi daţi un semn adevărat că veţi lăsa vii pe tatăl meu şi pe mamă mea şi pe fraţii mei şi pe surorile mele şi tot ce este al lor, şi că ne veţi salva sufletele de la moarte „ .” (Iosua 2:13,14, GBV 2001).
„Şi, în ziua aceea, Iosua a luat Macheda şi a lovit-o cu ascuţişul sabiei şi a nimicit cu desăvârşire pe împăratul ei şi toate sufletele care erau în ea; n-a lăsat să scape nici unul şi a făcut împăratului din Macheda cum făcuse împăratului Ierihonului” (Iosua 10:28,30,32,35,37,39, GBV2001).
„Şi au lovit cu ascuţişul sabiei toate sufletele care erau în el, nimicindu-le cu desăvârşire; n-a rămas nici unul care sufla; şi a ars cu foc Haţorul.” (Iosua 11:11, GBV 2001).
„El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a şezut sub un ienupăr şi dorea să moară, zicând: „Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei.” „ (1Împărați 19:4, VDCC).
„Da, sufletul lui se apropie de mormânt şi viaţa lui de nimicitori.” (Iov 33:22, BTF).
„Plecaţi-vă urechea şi veniţi la Mine; ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi.” (Isaia 55:3, GBV 2001).
„Şi Ieremia i-a zis lui Zedechia: Aşa zice Domnul Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Dacă vei ieşi de bunăvoie la căpeteniile împăratului Babilonului, sufletul tău va trăi şi cetatea aceasta nu va fi arsă cu foc; şi vei trăi, tu şi casa ta.” (Ieremia 38:17, GBV2001).
„Şi Mă veţi profana voi în poporul Meu pentru câţiva pumni plini de orz şi pentru firimituri de pâine, ca să ucideţi sufletele care n-ar trebui să moară şi să păstraţi vii sufletele care n-ar trebui să trăiască” (Ezechiel 13:19, GBV 2001).
„Nici Faraon cu o oştire puternică şi cu o mulţime mare nu va face nimic pentru el în război, când vor ridica întărituri şi vor zidi turnuri, ca să nimicească multe suflete.” (Ezechiel 17:17, GBV 2001).
„Dar dacă santinela vede sabia venind şi nu sună din trâmbiţă şi poporul nu va fi înştiinţat, dacă sabia va veni şi va lua pe vreunul [not. Marg.: „Sau „un suflet” ] dintre ei, el este luat în nelegiuirea lui; dar sângele lui îl voi cere din mâna santinelei».” (Ezechiel 33:6, GBV 2001)
„Şi le-a zis: „Este permis în sabat a face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a omorî?” (Marcu 3:4, Luca 6:9, GBV 2001).
„Cine va căuta sufletul său să-l mântuiască, pierde-l-va pre el; şi cine îl va pierde, îl va învia pre el.” (Luca 17:33, NTS). „Oricine va căuta sufletul său să-l mântuiască piiarde-l-va; şi cine-l va piiarde înviia-l-va.” (BB1795).
„Cine îşi iubeşte sufletul îl va pierde, iar cine-şi urăşte sufletul, în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică.” (Ioan 12:25, BRC).
„Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat şi eu am rămas singur şi ei caută să-mi ia sufletul.” (Romani 11:3, VBOR; a se vedea și versiunile BB1975, SBB1921, NTB).
„Şi tot sufletul care nu va asculta de Proorocul Acela, va fi nimicit din popor».” (Fapte 3:23, VBOR).
„Dar noi nu suntem dintre cei care dau înapoi spre pieire, ci dintre cei care cred pentru salvarea sufletului.” (Evrei 10:39, BTF).
„Să ştiţi că acela care aduce înapoi un păcătos din calea lui rătăcită îi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate.” – Iacov 5:20, NTR.

CE ESTE NEMURIREA?

Nemurirea este, bineînţeles, menţionată în Biblie. Însă, studiaţi Biblia şi veţi descoperi cu uimire cum cuvântul „nemurire” nu apare niciodată în Scripturile Ebraice ale Bibliei, iar în Scripturile Greceşti Creştine cuvântul grecesc athanasia, care este tradus prin nemurire, apare doar de 3 ori. Vom analiza mai jos cele trei cazuri.

„Fiindcă ceea ce este supus putrezirii trebuie să se îmbrace în neputrezire şi ceea ce este muritor trebuie să se îmbrace în nemurire. Dar, când ceea ce putrezeşte se va îmbrăca în neputrezire şi ceea ce este muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris [în Isaia 25:8]: „Moartea este înghiţită pentru totdeauna.” (1Corinteni 15:53,54, TLN). Pentru început să observăm că aici apostolul Pavel discută despre învierea creştinilor unşi cu spirit sfânt, ce trebuie să moară ca să-şi poată primi răsplata cerească. „Cineva ar putea întreba: „Cum învie morţii? Cu ce fel de trup vor veni?” Ce nebunie! Ceea ce tu semeni, nu vine la viaţă dacă nu moare”” (1Corinteni 15:35,36, NTR). Însuși Pavel se exprimă suficient de clar referitor la condiția sa de creatură umană supusă morții, prin cuvintele: „ceea ce este muritor trebuie să se îmbrace în nemurire”. Prin urmare, neputrezirea şi nemurirea sunt recompense viitoare care vor fi acordate credincioşilor creştini unși când vor fi înviaţi din morţi, nu o stare sau însușire comună, moștenită, a tuturor sufletelor umane.

Prin Isus, Dumnezeu a descoperit secretul sacru potrivit căruia creştinii unşi urmau să primească privilegiul de a domni cu Fiul său în ceruri (Luca 12:32; Ioan 14:2,3; Efeseni 1:9-11). Astfel, în epistola către Romani 2:6-8 apostolul spune că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea.” (TLN). De asemenea, apostolul a arătat că această înviere şi îmbrăcare a neputrezirii şi nemuririi nu avea să aibă loc la moarte, ci la a doua venire şi prezenţă a lui Isus Cristos, când îi va învia din morţi pe urmaşii săi credincioşi care fac parte din Trupul său sau Biserica Sa. (1 Corinteni 15:22,23,42,52). Într-adevăr, nemurirea nu este o posesiune inerentă a oricărui om, ci mai curînd un dar de preţ pe care Iehova, plin de bunăvoință, l-a dat prin Domnul nostru Isus Cristos celor care alcătuiesc biserica creștină unsă (1Corinteni 15:20,57; Filipeni 3:14). Astfel, cei înviaţi poartă „chipul Celui ceresc“, Isus, care a făcut posibilă învierea lor. (1Corinteni 15:45-49. Moartea nu va mai avea nicio putere asupra celor ce au parte de o astfel de înviere. (1Corinteni 15:50-53; Apocalipsa 20:6).

Cea de-a treia menţiune a athanasia sau nemuririi se regăseşte în următorul citat: „Să respecţi porunca fără pată şi ireproşabil până la manifestarea Domnului nostru Isus Cristos. Această manifestare o va arăta la timpul fixat fericitul şi unicul Stăpânitor, el, Regele celor care domnesc ca regi şi Domnul celor care stăpânesc ca domni, singurul care are nemurirea.” (1Tim. 6:14-16, TLN). Apostolul Pavel îi spune aici lui Timotei că din toţi stăpânitorii de pe pământ care conduc ca împăraţi şi domni şi care pretind că sunt nemuritori, nici unul din aceştia nu este astfel, ci „fericitul şi singurul Stăpânitor”, Isus Cristos, Regele regilor şi Domnul domnilor, are nemurirea exclusiv de la învierea sa din morţi. Babilonienii, egiptenii, grecii, romanii şi hinduşii păgâni au învăţat doctrina lor păgână despre nemurirea şi neputrezirea moştenite a sufletului uman. Însă, Isus Cristos, care este primul căruia Dumnezeul nesupus putrezirii, Cel Nemuritor, i-a dăruit nemurirea şi neputrezirea când l-a înviat din morţi, este primul care a adus adevărul referitor la aceste lucruri, predicând vestea bună despre împărăţia lui Dumnezeu. (2Tim. 1:10 şi 1Tim. 1:17; Evrei 7:15-17).

DUMNEZEU READUCE LA VIAȚĂ UN SUFLET TRIMIȚINDU-ȘI SPIRITUL

Dacă sufletul uman este în mod cert muritor, iar omul nu are un suflet aparte de trup, ci este el însuși un suflet, la ce se referă textele biblice care afirmă că cineva îşi dă sufletul sau că sufletul cuiva se întoarce în el?

În Geneza 35:18, referitoar la moartea tragică a Rahelei, citim: „Şi dându-şi sufletul, (că murea), ea chemă numele acelui fiu: Ben-Oni; iar părintele său îl numi Beniamin.” (SBB1921). Să ne amintim că unul dintre sensurile cuvântului „suflet” este „viaţă„. Prin urmare, sufletul Rahelei ‘a ieşit’ din ea în sensul că viaţa ei a ieşit din ea. Tocmai de aceea, alte versiuni traduc astfel: „viaţa ei se stingea” (Knox), „şi-a dat duhul” (The Jerusalem Bible) şi „viaţa a plecat de la ea” (Bible in Basic English).

În 1 Împăraţi capitolul 17: 22 citim că, în timp ce Ilie se ruga peste trupul băiatului, „ În cele din urmă, Iehova a ascultat glasul lui Ilie, astfel că sufletul copilului s-a întors în el şi el a revenit la viaţă„ (TLN). American Standard Bible redă astfel: „Viaţa copilului s-a întors la el şi el a revenit la viaţă„. Ideea versetului că acel copil își pierduse viața sau își sfârșise existența reiese din cuvintele adresate de Ilie mamei băiatului: „Iată, fiul tău [întreaga lui persoană] trăieşte „ . — 1Împărați 17:23. Din moment ce pentru a se afirma „fiul tău trăiește”, era nevoie de săvârșirea miracolului învierii prin Ilie, înseamnă că înainte de aceasta el însuși, o ființa vie sau suflet, era în inexistență (moarte).

Atunci, ce se înțelege prin cuvintele scrise la Ecleziastul 12:7: „Şi să se întoarcă această pulbere în pământ, precum a fost, Şi spiritul să se întoarne înapoi la Dumnezeu, care l-a dat” ? (SBB1921). Cităm și alte câteva versiuni interesante în acestă privință. „Până nu se întoarce ţărâna în pământ, de unde a fost luată, şi până când suflarea nu se întoarce la Dumnezeu, Cel Care a dat-o.” (NTR). „Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.” (VDCC). Este de remarcat faptul că atât Biblia de la Blaj 1795, traducerea Fidela, GBV 2001, Noua Traducere Românească, Versiunea Bartolomeu Anania, Versiunea Biblia Romano-Catolică, Versiunea Biblică Trinitariană (2002) sau Versiunea Dumitru Cornilescu – toate folosesc cu preponderență cuvântul „duh”, iar unele termenul „suflare” în redarea acestui verset și nu folosesc expresia „suflet”, precum o folosesc Biblia Regele Carol II și Biblia – Versiunea Bisericii Ortodoxe Române. Așadar, observați că în acest context se face referire la spirit (duh) și nu la suflet. Biblia arată cu claritate că „spiritul” şi „sufletul” sunt diferite. Apostolul Pavel arată că există o distincţie între cele două atunci când vorbeşte despre Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind capabil să pătrundă „pătrunde până acolo încât desparte sufletul de spirit.” (Evrei 4:12, TLN). În Biblie, cuvintele traduse prin „spirit” (evreiescul rúach şi grecescul pneúma) înseamnă în primul rând „suflare „ . Totuşi cuvântul „spirit” implică mult mai mult decât procesul respiraţiei. De exemplu, descriind distrugerea vieţii umane şi animale în timpul Potopului mondial, Geneza 7:22 spune: „Tot ce avea suflare [sau spirit; în ebraică rúach] de duh de viaţă în nările sale, tot ce era pe pământul uscat a murit „ . Aşadar, cuvântul „spirit” se poate referi la forţa de viaţă care este activă în toate creaturile vii, atât umane, cât şi animale, şi care este susţinută prin respiraţie.

Revenind la versetul analizat, Ecleziastul 12:7, prin sentinţa morţii pronunţată de Dumnezeu pentru Adam şi Eva, Iehova i-a supus pe toţi urmaşii lor la condamnare. La limita vieţilor lor condamnate, El cere de la ei puterea lor de viaţă sau spirit, care se întoarce la El. Când Dumnezeu ridică acea condamnare sau o elimină, atunci poate face ca urmaşii iertaţi ai lui Adam să trăiască din nou prin spiritul sau forţa sa nevăzută ce acţionează. Prin urmare, Psalmul inspirat spune despre Dumnezeu: „Ascunzi faţa ta; ele se neliniştesc, Iei suflarea lor, ele pier, şi în pulbere se reîntorc, Trimeţi spiritul tău, ele din nou se fac, şi aşa tu înnoieşti faţa pământului.” (SBB1921). Cităm și Traducerea engleză Rotherham din 1902 și îndemnăm cititorul să consulte și alte traduceri din limba engleză Young și Lasser: „Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu spiritul: ele încetează să respire, şi se întorc în ţărâna lor. Îţi trimiţi Tu spiritul: ele sunt create, şi înnoieşti astfel faţa pământului.”. Reîntoarcerea spiritului la Dumnezeu înseamnă că abilitatea şi puterea de a face ca acea persoană să trăiască din nou stă în întregime şi exclusiv în mâinile lui Dumnezeu. Aşa cum o maşină complicată s-ar putea să se strice şi să necesite serviciile inventatorului şi constructorului ei pentru a fi reparată, nimeni altcineva nu ar avea puterea şi abilitatea de a repara sau de a reconstrui acea maşină şi de a o pune în funcţiune din nou.

Isus a făcut referire la un asemenea spirit sau putere de viaţă când, la moartea sa pe stâlp la Golgota, i-a spus lui Dumnezeu: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez spiritul!” (Luca 23:46, NW). După trei zile, Dumnezeu a redat acel spirit sau putere de viaţă înviindu-l pe Isus din morţi. (Faptele 2:22-28, Faptele 2:32-36). Astfel că Ecleziastul 12:7 nu poate fi folosit pentru a învăţa că spiritele nemuritoare ale oamenilor morţi se află într-o lume a spiritelor bucurându-se de viaţă, cunoştinţă şi libertate mai mari decât au avut vreodată şi că toţi, răi şi buni, s-au întors la Dumnezeu. Dimpotrivă, dovedeşte că toţi oamenii sunt condamnaţi la moarte şi, prin urmare, trebuie să îmbătrânească şi să se aproprie de moarte şi că, atunci când mor, corpul se va întoarce în ţărână, deoarece legea dreaptă a lui Dumnezeu cere de la ei puterea lor de viaţă.

CONCLUZIE

Învăţăturile religioase ale creştinătăţii înconjoară sufletul uman cu mistere pe care filosofii trebuie să le exploreze. Însă, cuvântul lui Dumnezeu este simplu, armonios și logic. Sfânta Scriptură mărturisește că omul nu are un suflet aparte de trup, care continuă să trăiască după moarte trupului, ci că omul însuși este un suflet viu, muritor.

De vreme ce nu există un suflet nemuritor, care supravieţuieşte morţii, cum va fi realizată promisiunea biblică a vieţii veşnice, o învățătură fundamentală a lui Isus? (Ioan 10:28; Ioan 6:47,51; Ioan 3:16; Ioan 5:28,29; 1Corinteni 15:19,20; 1Tesaloniceni 4:13). Isus a dat mai multe detalii despre acest lucru atunci când le–a vizitat pe Marta şi Maria după ce fratele lor Lazăr murise. El i–a spus Martei: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cel care exercită credinţă în mine, chiar dacă moare, va veni la viaţă „ . —Ioan 11:25-27.

Moartea îşi duce traiul de aproape 6000 de ani. În curând viaţa îşi va duce traiul pentru totdeauna. Moartea a câştigat multe bătălii, dar la final va pierde războiul. Nu oamenii o înving. Nu doctrinele despre sufletele nemuritoare o alungă. Moartea este biruită doar de Iehova Dumnezeu prin Împărăţia lui Cristos.

Prin urmare nu nemurirea, ci învierea este speranţa noastră. Care este temeiul, când și cum se va realiza, cine va avea parte de acest miracol al învierii – aceste lucruri vor fi arătate din Scripturi într-un alt material.